E sărbătoare până-n cer
și cântă-ntreaga zare
când se dărâmă-un gard de fier
și crește-un câmp de floare.

E sărbătoare când un rău
se duce pe vecie
și de ridică-n locul său
un sfânt și-o bucurie.

E sărbătoare când sfârșesc
suspinul și-ngrozirea
și-n locul lor se nasc și cresc
cântarea și iubirea.

E sărbătoare și cules
când silnicia piere
și cei ce-au plâns prelung reies
din noapte spre-nviere.

E sărbătoare-n clipa când
sfârșește-o depărtare
și după ani și ani plângând
sosește-o-mbrățișare.

E sărbătoare când, duios,
cei dragi cu noi s-adună,
- dar cea mai mare-i când Hristos
cu-un suflet se cunună!