Din suprema contemplare
aș dori la Cer să plec
nici să simt vreo tremurare
pragul sfânt când am să-l trec.

Nici cea mai ușoară șoaptă
să nu-mi tulbure-acel pas
tot ce-n urma mea așteaptă
să-nțeleagă c-a rămas.

În această adâncire
în al păcii har suprem
să nu fie nici privire
nici îndemn din ce mă tem.

Inima să-mi bată-n poartă
la Isus, cu trei tăceri
după-aceea se despartă
cu un gând senin de ieri.

De trei ori mi-a fost aproape
inima de-acest hotar
și chiar cînd era să-mi scape
dragostea mi-a-ntors-o iar.

Dar acum cînd slava toată
m-a luat spre-al ei șuvoi
n-aș mai vrea să-mi fie dată
nici o-ntoarcere-napoi.