Cu-atâta sârg se prăvălesc zăpezi
Că albul e... prea alb și parcă doare,
Și-n jur, cât poți cu ochii să scrutezi,
Nimic nu e să semene-a cărare.

Niciun reper pe-ntinsul... prea întins,
Doar liniștea adesea sfâșiată
De urlete de lupi ce dinadins
Dau groazei chip pe-ntinderea de vată.

Îngheață clipa-n care mă ascund
Când totul are iz de... rătăcire,
Ermetic pare cerul și rotund
Și nu întrezăresc nicio ieșire.

Cu ultima fărâmă de curaj
Deschid cu tremur gura încleștată,
Și văd căzând al spaimelor grilaj
Când strigătu-mi sub bolți răsună: Tată!

Și-n valul rugăciunii mă arunc
Țâșnind din temeri ca dintre ruine:
Redă-mă mie, Doamne, ca pe-un prunc,
În crez înfășurat și-n dor de Tine!

De-acuma drumul nu-mi mai pare greu
Căci și nămeții-au primăveri la tâmple,
Și sunt decis: eu merg cu Dumnezeu
Orice ar fi în lume să se-ntâmple!

Siegen, 15 ianuarie 2025