Fariseul și vameșul

                                              Luca 18:9-14

            „Isus, a mai spus și pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înșiși că sunt neprihăniți și disprețuiau pe ceilalți.

            „Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu și altul vameș.

          Fariseul stătea în picioare și a început să se roage în sine astfel: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, hrăpăreți, nedrepți, preacurvari, sau chiar ca vameșul acesta.

            Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.

            Vameșul stătea departe și nu îndrăznea nici ochii să și-i ridice spre cer, ci se bătea în piept și zicea: „Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul!”

            Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci cine se înalță va fi smerit și oricine se smerește va fi înălțat.”

         Scriptura ne pune în față câteva exemple de oameni cu caractere și comportări diferite.

            Să ne amintim pilda celor doi frați din Matei: unul zice „da” și nu se duce în vie, celălalt zice „nu” și în urmă, părându-i rău se duce; sau pilda fratelui mai mare care rămâne acasă și al celui mai mic, care își risipește averea în desfrâu.

            În textul de mai sus, Scriptura ne pune în față un fariseu mândru și un vameș smerit, doi oameni total diferiți în relația lor cu Dumnezeu.

            Nimeni nu trebuie să se înșele. Oamenii mândrii vor primii întotdeauna din partea lui Dumnezeu: dreptate și judecată, mustrare, avertizare și în final dacă nu se pocăiesc, vor fi puși în rândul „caprelor” la stânga Marelui Păstor.

            Noi ca cititori, reprezentăm cel de al treilea personaj și am putea să ne identificăm cu unul din cele două prezentate de textele Biblice.

            În general, putem face o rugăciune „frumoasă”: „Îți mulțumesc Doamne, că nu sunt ca acel fariseu”, nu sunt „ca și fiul care a zis că se duce la vie și nu s-a dus”, sau „ca și fratele mai mare, răutăcios, invidios rămas acasă lângă tatăl său”, însă ne-am înșela singuri.

         Desigur nu am vrea să ne identificăm nici cu vameșul, deoarece nu suntem niște „păcătoși fără pereche”, niște răutăcioși, sau tâlhari. Nu suntem nici fii risipitori, sau răutăcioși ca și fratele mai mare din pilda fiului risipitor.

            După cuvintele Mântuitorului, pilda fariseului și al vameșului este adresată celor care se încred în sine considerându-se: sfinți, neprihăniți prin faptele lor, sau privind pe frații lor, mai prejos.

            Un asemenea om zice despre sine: sunt mai bun, sunt mai credincios, îmi fac datoria față de Biserică, mă rog, citesc Biblia, respect învățătura Bisericii, sunt mândru de mine, de faptele mele...

            A se încrede cineva în sine însuși, este primul păcat fundamental. Un astfel de om cugetă și spune: „Eu sunt capabil, știu totul, cunosc toate lucrurile, ceilalți nu sunt vrednici!”.

            Domnul Isus sugerează în această pildă faptul că, evaluarea faptelor sau a credinței noastre, întotdeauna trebuie să fie lăsate în seama lui Dumnezeu.

            El vede dincolo de aparențe și cunoaște cel mai bine sufletul, trăirea, neprihănirea fiecăruia. De aceea apostolul spune în 2 Corinteni 10:17-18 „Ci „oricine se se laudă să se laude în Domnul” pentru că nu cine se laudă singur va fi primit, ci acela pe care Domnul îl laudă”.

            Cred că nu există nimic din tot ce a făcut Isus Cristos, Domnul nostru pentru ucenicii Săi, pe care El să nu-l facă pentru oricare alt ucenic și în ziua de azi.

            Nu găsim nimic în Biblie care să spună că Isus  S-a schimbat.

            El este exact același față de oricine și orice.

Domnul Dumnezeu tratează toți oamenii mândrii la fel, tot așa se întâmplă și cu cei ce au o neprihănire a lor înșiși, nesinceri, având doar o formă de evlavie. Fiecare își va lua răsplata după cum se raportează față de Domnul Dumnezeu și față de semeni.

       Domnul este Dumnezeu, același ieri, azi și în veci. În El nu este nici umbră de schimbare. El Însuși a zis: „Nicidecum nu am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi".

            Despre cine este vorba în cuvintele Mântuitorului?

            Despre mine și despre tine suflet drag și cuvintele acestea se împlinesc chiar acum.

            El este același Isus.

          El întotdeauna este și va fi la fel față de cei ce plâng, de cei umili, de cei cu inima zdrobită și față de păcătosul care se pocăiește.

            Darurile Duhului nu s-au sfârșit odată cu moartea ultimului apostol.

           Cristos, Domnul nu s-a schimbat, are aceiași dragoste, același har, aceiași milă aceiași putere și aceiași dorință pentru a-Și binecuvânta copiii.

            Așa că putem zice plini de încredere: „Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme: ce mi-ar putea face omul! ... Isus Hristos este același ieri și azi și în veci! ... să nu vă lăsați amăgiți de orice fel de învățături străine; caci este bine ca inima să vă fie întărită prin har... ” (Evrei 13:6,8, 9).

            Putem avea o anume încredere în noi înșine pentru faptul că alții nu sunt de aceeași părere cu noi, însă întotdeauna trebuie să ne evaluăm în lumina Cuvântului lui Dumnezeu.

            În acest caz este vorba de o încredere relațională. În schimb, avem în față exemplul fariseului care este în întregime aplecat asupra persoanei sale, se bazează numai pe sine, pe faptele sale deoarece se consideră superior și „drept” în tot ce face.

         Atunci când ne credem neprihăniți și considerăm că neprihănirea este numai a noastră, de fapt anulăm și desconsiderăm, persoanele din jurul nostru.

         Facem un „cerc” în jurul nostru, ne lăudăm pentru a ieși în evidență și pentru a arăta altora cine suntem. Nu mai este nimeni ca noi!

         Caracteristica fariseului constă în a-l anula, a-l desconsidera pe semenul său (în greacă înseamnă  „a-l face un nimic”), un necunoscător al scripturii, un neputincios în cele spirituale…

        În Psalmul 49:11-14 Domnul Dumnezeu îi caracterizează astfel: „Ei își închipuie că veșnice le vor fi casele, că locuințele lor vor dăinui din veac în veac, ei, care dau numele lor la țări întregi.

            Dar omul pus în cinste nu dăinuiește, ci este ca dobitoacele care se taie.

           Iată ce soartă au ei, cei plini de atâta încredere, precum și cei ce îi urmează, cărora le plac cuvintele lor. Sunt duși ca o turmă în locuința morților îi paște moartea și, curând, oamenii fără prihană îi calcă în picioare: …”

         Fiul risipitor s-a întors acasă cu pocăință și regret pentru toată rușinea și paguba făcută tatălui său.

        Feciorul din pilda Domnului s-a dus la vie să lucreze pentru că i-a părut rău de supărarea provocată tatălui său.

            Ana nevasta lui Elcana se ruga, numai cu inima vărsându-și amarul, abia mișcându-și buzele înaintea lui Dumnezeu.

            Vameșul din pildă nu îndrăznea să-și ridice ochii spre cer pentru că se considera un om păcătos. Acestea sunt numai câteva exemple de oameni care s-au cercetat în adâncul inimii lor și văzându-și nimicnicia s-au întors cu pocăință spre Domnul Dumnezeu, care s-a îndurat de ei și i-a binecuvântat…

            Domnul Dumnezeu să ne dea înțelepciune în evaluările personale!