Pot să mă duc oriunde-n lume,
iubire, tu legat mă ţii;
sub mii de chipuri şi de nume,
mereu aceeaşi tu-mi revii;
în veci îmi eşti tot mai datoare
pentru atât cât i-am tot dat
credinţei tale către care
am vrut să ard cel mai curat.

Ce-adânc te-ai stăpânit în mine
cu-a tale-aprinse rădăcini,
că toate zările mi-s pline
de-a tale umbre şi lumini;
de-oriunde m-aş întoarce acasă,
de tine-ntreb cel mai întâi,
căci taina cea mai dureroasă
şi cea mai dulce tu-mi rămâi.

Ce legi ne-au cununat cărarea
atât de-adânc şi de sublim,
căci, cât de grea ne-a fost umblarea,
n-am mai putut s-o despărţim;
nu-i dor atât de ’nalt sub soare,
nici suferinţă-atât de grea,
nici taină c-o mai grea-ntrebare
ca rostul tău, – iubirea mea.