Mă doare-adânc orice tăcere
ce-ar fi putut ajunge grai,
dus undeva spre-o mângâiere
sau cuiva alinând un vai…

Mă ard adânc orice cuvinte
ce-n veci tăcere le-aş fi vrut;
– în câţi plâng ele prea fierbinte
şi-n câţi, ce răni s-au prefăcut!

M-apasă-adânc orice povară
ce-am pus cândva pe-un slăbănog;
– o, cum să pot s-o fac uşoară
şi cui s-o ierte – să mă rog?

Mă frige-adânc orice privire
străină spre iubirea mea
şi sufăr cum o pângărire
şi-un şarpe s-ar fi-atins de ea! …

Mă frige-adânc orice-ncercare
de-ai dezbina pe fraţii mei –
Hristos a plâns pentru oricare,
şi-acum satanii râd de ei.

…O, cum să pot ucide ura
şi dragostea să pot s-o-nviu,
când nici cuprinsul, nici măsura
nu stă-n puterea mea s-o ştiu!