De ce-ți iei inima din locul
în care-a tresărit întâi,
spre unde crezi c-o să mai poată
să te oprească să rămâi?

Spre unde-o duci, spre ce-ai s-o rezemi
să-și afle-o clipă de popas
când larg pustiul se desface
mai gol cu fiecare pas?

Eroic năbușă-ți durerea
și-ascunde-ți ranele răbdând
sărută mâinile mustrării
sub biciul dragostei tăcând.

Din calea păcii să înlături
dărâmăturile grăbit
nimic să nu-ți întoarcă ochii
și pașii de la ce-ai iubit.

Chiar dac-o vei stropi cu lacrimi
fierbinți și ani îndelungați,
din calea dragostei vreodată
nici pedepsit să nu te-abați.

Căci nu mai afli-n lumea-ntreagă
mai cald și dulce căpătâi
ca locul fericit în care
ai tresărit și-ai plâns întâi!