Patru scânduri, - pat de gânduri
și sfârșit la câte dor...
Voi sunteți întreg avutul
ce-l mai duc acei ce mor.

Câte doruri nepătrunse
duce-un om din loc în loc,
și-ntre voi se strâng ascunse
pentru cer, sau pentru foc.

Câte lacrimi neoprite
plâng doi ochi pe-acest pământ...
Voi le strângeți liniștite
și le-nchideți în mormânt.

Patru scânduri, - gol de gânduri,
leagăn celor ce se duc,
ce curând în urma voastră
lacrimile se usuc...

Numai unde duceți duhul
celui care-i pus în voi,
au să curgă-n veci pe rugul
arderilor de Apoi.

Sau vor fi străluminate
de cereștile luciri
ale unei minunate
și eterne fericiri...

Patru scânduri, - ceas de gânduri,
chip cu unic înțeles...
Loc din care - fiecare
ne primim ce ne-am ales.

Ce cutremur s-ar cuvine
să cuprindă orice gând
și ce drum să ia oricine,
chiar de lângă voi plecând...

O viață niciodată
sigură, să nu-ți socoți...
Însă moartea totdeauna
pot să și-o aștepte toți...