Uneori pe a mea cale,
tot mai cad, mai şovãiesc,
dar nu-mi pierd nădejdea care,
Tu mi-ai pus-o Doamne- n piept.

Deseori pe a mea cale,
mă mai clatin și slăbesc,
dar dorința-i arzătoare
către cer să înaintez.

Multe drumuri voi străbate
până când ajuns la Tine,
dar nimic nu m-ar desparte,
nici dureri, și nici suspine.

Nu mă leagă aici pământul
de plăceri și nici de lume,
căci ai pus în mine gândul
ce îmi dă în cer un  nume.

Duce-voi o luptă mare,
luptă grea, cea pământească,
dar nu tai din crucea care,
îmi va da din slava cea cerească.

Uneori sunt multe valuri
și furtuni de orice fel...
Tu-mi ești barca de salvare!
Tu ești  stâncă tare, Tatăl meu!