Ce vuiete-au fost Doamne cândva pe-acest liman
pe unde-acuma cântă senină bucuria
ce mugete de valuri, ce-nspumegat dușman
cu câtă înrăire l-amenința mânia.

Și-acum cum totul-totul e liniștit și blând
prin apele nălțimii cum cântă rândunele
ce ne rugam odată cum s-a-mplinit pe rând
și rana amintirii cum raze vin s-o spele.

O, seara pe Tăcere cum cad cerești cântări
mai moi ca untdelemnul alinului pe-o rană
cum tremură de dulce lumina pe cărări
cum picură pe inimi o tainică osană...

- Dar numai Tu poți șterge cumplitele-amintiri
Iertare fericită, tăcută și deplină
când răni nemaiînchise zvâcnesc în izbucniri
pe care nici un zâmbet din lume nu le-alină.