Văd cuptorul rânjind și dogoarea i-o simt,
Dar mai sper că va trece pe-alături, cumva,
Însă... nu, m-a sorbit în al său labirint
Și mă arde cumplit și încep a striga.

Vreun răspuns? Nicidecum. Cerul tace, închis,
Când eu țip rugăciuni împletind decibeli,
Și, strivit, plâng icnit, ascultând interzis
Cum genunchii îmi plâng, sărutând pardoseli.

Doamne, poate greșesc, dar vital e să știu
Unde ești și de ce nu-mi răspunzi când Te chem,
Din atâtea m-ai scos, Dumnezeul meu viu,
Iar acum Te ascunzi când și oasele-mi gem.

Iar tăcere? O, nu! Dar încep să-nțeleg
Că-s aici, încercat, pe-al durerii ostrov
Pentru proba de foc, căutând să mă-ncheg,
Și că-n viață mi-ai pus o fărâmă de... Iov.

Regândesc ce-am rostit și îmi trec „pe curat”
Tema grea pentru azi, dând speranței contur;
Aș ieși din cuptor, dar cum Tu m-ai lăsat,
O să stau, dar Te rog dă-mi putere să-ndur.

Dă-mi putere să cred că-ntr-un „mâine” senin
Tu m-aștepți să umblăm pe alei de cântări,
Și că vasul de lut din cuptorul de... chin
Iese bun pentru sfintele Tale lucrări.

Și mai dă-mi, Doamne, dă-mi și tăria să spun,
La supliciul greu când în urmă privesc:
Tu ești bun, Domnul meu, ești atâta de bun!
Și, privind înspre cer, să mai zic: mulțumesc!

Siegen, 8 februarie 2025