Tu, Izvorul Bucuriei,
câţi ani mi-ai fost atât de-Ascuns,
că orice-ajungeri pân’ la Tine
mi se păreau de nepătruns.

Câţi ani am mers pe-amara cale,
hrănindu-mi istovitul dor
cu câte-un strop de mângâiere
dintr-un mai dulce viitor.

Iar azi, ce-aproape eşti de mine
şi cât de fericit de-aflat,
că pe-orice căi pornind spre Tine,
Te-ajung oricând îndestulat.

Dar cât m-aş adăpa din unda-Ţi
mereu mai dulce-n orice rând,
o beau, mă scald în ea şi-mi pare
că nu-mi va fi de-ajuns nicicând.

Cu cât dor mă gândesc la Ziua
din care veşnic ai să-mi fii
în suflet sute de izvoare,
în cântec sute de-armonii!