Doamne, dorul meu de-acum
cum l-aș spune - și n-am cum,
că-i o stare și-i un drum
între flăcări și-ntre scrum,
între soare și-ntre vânt,
între lacrimă și cânt,
- e tăcere și-i cuvânt
și-altceva cu mult mai sfânt.

Parcă-i jos cât nu cobor,
parcă-i sus cât n-am să zbor,
înnoptat și luminos
de-mi apleacă ochii-n jos,
parcă-i fir de soare strâns
și din cântec și din plâns,
înspre zori și-nspre apus
și-nspre ceva mai de sus.

Dar e mare și e mic
de nu-l pot opri-n nimic,
nici în taină, nici în har,
ci mi-ar umple-un nehotar,
între zare și-ntre vis,
între soare și abis,
și mă leagănă înalt
într-un cer și celălalt.

Doamne, dorul sfânt de-acum
nu Ți-l pot cuprinde-altcum,
căci din câte Ți le spui
toate e și toate nu-i,
cum Ți-e Numele tăcut
și știut, și neștiut,
cum Ți-e graiul Tău ales
și-nțeles, și ne-nțeles...