Când ochii storși de lacrimi privesc în gol departe
și nu mai vezi pe nimeni din câți îți trec prin față,
o, cine-ți umple-n suflet un gol lăsat de moarte,
și cine-ți dă privirii o rază de viață?

Credința, doar credința,
ea-i singura putere
ce mântuie ființa
prin Cruce spre-nviere...

Când frânt ți-aduni tristețea ca cioburile sparte,
din viața răvășită de-a urii vijelie...
O, cine-ți mai întoarce nădejdile din moarte
și cine-ți dă vieții o nouă temelie?

Când lupta ți-e pierdută și zările-s deșarte
iar gheara disperării viața ți-o sugrumă,
o, cine-ți mai aduce o mântuire-n moarte
și cine înspre-o altă iubire te îndrumă?

Credința, doar Credința... ea singură împarte
viața, despicând-o în două pe vecie.
O parte prin nădejde, nălțând-o peste moarte
iar cealaltă dând-o iubirii pe vecie.