Ce mari sunt veșnic Doamne, trimișii Tăi smeriți,
dar nici o vreme-n lume și neam nu i-a-nțeles,
în nici un rând de oameni n-au fost urmați de lume,
deși ei duc solia ce Însuți Tu le-ai dat,
deși Cuvântul Vieții în gura lor e unic,
- ei sunt mereu de semeni adânc necunoscuți
fiindcă cei ce-alături trăiesc, - sunt orbi și surzi,
urechile și ochii li se deschid târziu...
- Când se deschid devreme, atunci, prea tulburați,
din lene și păcate, - în contra lor uniți -
se scoală să-i trimită cât mai curând-napoi
la Dumnezeul care la dânșii i-a trimis.

... O, lumea nu iubește Cuvântul Celui Sfânt!
- Și-oricine i-l aduce e osândit de ea.
Trimișii, totdeauna plătesc cu jertfe grele
curajul mărturiei aduse lui Hristos.
Ei, care valorează mai mult decât popoare, -
în trecerea prin lume sunt cei mai defăimați.
- Purtând Lumina Slavei, ei simt că sunt nevrednici,
Lumina dusă însă, îi face sori pe veci.
Când Dumnezeu El Însuși nu le ascunde Fața,
s-ascund ei să nu-i vadă prostia strălucind,
căci lauda le-ar face ne-nchipuit de rău.

Doar cei smeriți cu duhul, ce-au ochi curați,
îi văd
- și îi urmează-n taină...
dar ei, ades, sunt muți.
Când le revine graiul și spun, e prea târziu:
primejdia răsplății, în lume, a trecut.
... Iar după-aceea poate să-i laude micimea,
aceasta-i doar dovada nevredniciei ei.