Cel ce cunoaşte Adevărul, a zis aşa odată:
- Nu este păcătos pe lume să nu-l fi învins minciuna!

Orice păcat e-ntâi minciună,
apoi ia altă formă.
E-ntâi minciuna-nşelătoare a diavolului care
îl amăgeşte-aşa pe om, spre-a săvârşi păcatul...
Apoi vin,
lung şirag,
minciuni de-a celui care cade
spre-a-ndreptăţi,
sau apăra,
sau micşora, păcatul...

Minciuna-i masca cea plăcută
şi-atrăgătoare pentru om
cu care tatăl ei, Satana, şi-acopere-urâciunea lui
şi focul veşnic către care îl duce el pe mincinos,
atâta vreme până-i rupe şi cel din urmă pod spre Cer.

N-a fost vreun om care-a fost mare cu-adevărat pe-acest pământ,
nici vreun credincios,
vreun suflet ales
şi înţelept cândva
şi care să fi fost în viaţă un mincinos
şi-un prefăcut,
să fi iubit cândva minciuna
şi să trăiască necinstit.

Orice minciună-i neputinţă, micime şi ticăloşie,
pe care omul o aruncă în apa sufletului său.
- Iar sufletu-i ca o fântână:
- primeşte-ntotdeauna-n sine
şi în adâncul lui păstrează, tot ce-n viaţă-i aruncăm.

De-aceea sunt pe lumea asta
fântâni cu ape-atât de tulburi
de nu se poate niciodată vedea un cer curat în ei.