Lui Nicolae Vonica, cel care împreună cu Marini şi cu mine, eram calfele lui Neemia.
I-am scris aceasta după ce trecuse în tabăra cealaltă, trădând voluntariatul Oastei.
Când i-am citit-o părintelui Iosif, el mi-a spus plângând sfâşietor:
„Dacă nici aceasta nu-l va mişca pe Niculiţă, atunci inima lui s-a împietrit cu totul!”
Noiembrie 1937.

Dragă frate Niculiţă, de-acolo din cătănie
eu la ultima-ţi scrisoare n-avui vreme a-ţi mai scrie,
astăzi însă-ntors la luptă, îţi spun orişicât mă doare,
că-mi primeşti de data asta, poate ultima scrisoare.

Mai ţii minte despărţirea când mă smulseră străinii,
bun-rămas când ţi-am spus ţie şi lui fratele Marini
când ţi-am spus că jale multă şi durere mă doboară
că vă-mbrăţişez atuncea poate cea din urmă oară?
- Am spus asta Niculiţă într-o clipă slabă poate
de-au putut să se-mplinească cum le presimţisem toate...

Din belşug mi-a fost cu spinii semănată-a mea cărare,
din belşug vărsat-am lacrimi singur prin dureri amare,
dar oricât mi-au fost de crunte lacrimile şi urgia
mi-au rămas mereu în suflet calfele şi Neemia.
Oricât îmi era pustia de amară şi sihastră
m-am rugat adânc de-oriunde pentru biruinţa voastră,
s-aveţi voi putere-n luptă şi nădejde şi credinţă
şi să rămâneţi statornici pân-la marea biruinţă.
Cât de plină de lumină inima creştea în mine
când primeam din partea voastră veşti de biruinţe pline!

... Dar când azi mă-ntorc la luptă să-mi iau sabie şi daltă,
te-aflu frate Niculiţă în oştirea cealaltă...
Ți-aflu spada şi mistria părăsite şi-aruncate,
iar bătrânul Neemia luptând singur pe cetate.
Şapte răni primite-n luptă cu durere îl sfâşie
când tu-l laşi să lupte singur şi fugi - laş - de datorie.
Ţi-ai călcat pe conştiinţă şi pe inima-ţi slăbită
şi-ai luat această cale dureroasă şi greşită.
Fapta asta Niculiţă orişicui ar fi iertată
ţie însă nu se poate să se ierte niciodată.
- Tu ştiai prea bine unde-s adevărurile sfinte
dar dreptatea şi iubirea le-ai vândut pe-un blid de linte
şi cum ai făcut-o asta nu convins, ci dus de silă,
bietul fostul meu tovarăş, lasă-mă să-ţi plâng de milă!

Orişicare zici că-i cauza care-aici ţi-a fost povaţă
iată azi în câmpul luptei hotărâţi stăm faţă-n faţă
şi desigur că stăpânii, cu săgeţi înveninate
te-or sili să tragi în inimi de părinte şi de frate.
Tu vei face-o Niculiţă tot mai mult şi tot mai tare
ca să le-mplineşti dorinţa să nu ieşi din ascultare!

Când ţi-o porunci a trage eu voi fi pe turn de pază,
tu cu grijă-atunci săgeata otrăvită-n arc ţi-aşează
eu îmi voi desface pieptul să-mi vezi inima mai bine,
inima ce bate încă şi se roagă pentru tine...
Iar tu trage... fă-ţi stăpânii de plăcere să tresalte
- o poţi face şi pe asta după toate celelalte.

Când stăpânii îţi vor cere, şi de inima te lasă
poţi să tragi în fiecare dintre cei ce-au stat la masă
lângă tine-n vremuri grele însă binecuvântate,
când puteai gusta dulceaţa luptei dezinteresate,
însă nu-ncerca a trage în bătrânul Neemie
n-ar putea să-ţi ierte Domnul - şi prea mult mi-ai cere mie.

Ţi-aş mai scrie nu pot însă, inima cumplit mă doare
- asta, frate Niculiţă, cred că-i ultima scrisoare! ...