Mă tem...

Mă tem de gândul
care-mi dă târcoale…
că vei pleca
să-mi culegi ghioceii
pe care-i aștept
în fiecare primăvară de la tine,
aceia care ar vrea să fie frați
cu cei primiți
de zeci de ani,
cei care nu mor
când sunt culeși
doar pentru mine
și nu se veștejesc
dar se transformă-n mai
în flori de vișin
și cireș…
mi-e teamă
că vei fi prizonierul
Albului ceresc
ce și-a împrumutat
sfioasa haină
din a Domnului grădină
și vei rămâne acolo,
așteptând s-auzi
cum cântă pitpalacii
în a cerului lumină.
Mă tem
că te vei ruga de Creator
să nu te lase să te întorci acasă
iar eu, plângând,
voi coase printre lacrimi,
ghioceii
pe năframa care
va suspina, dorind
să-mi fii aproape.
Te-aștept să vii
în primăvară,
ca în fiecare an,
să-mi prinzi în păr
un buchețel de ghiocei
și un sărut să-mi dai...
Să fie alb
ca rochia de mireasă…