Când...

Când noaptea însetează după lacrimile mele,
pândindu-le să fie cât mai multe,
când norii vor să-mi risipească diminețile
în care sufletul ar vrea picioarele să Ti le sărute,
când crivățul îngheață roua
ce-mi satură de sete ființa,
să nu-i întrebi de mine
pe cei care mi-au dezmoștenit în vorbe, năzuința.
Când arde focul soarelui l-amiaz‘
și-mi tremură de-ai mei ființa,
să nu mă pomenești
în fața celor care,
vor să-mi întineze pocăința.
Când vânturi bat
să-mi scuture credința,
în brațe Tată, să mă ții,
să nu mi se-ofilească
pocăința.