Când noaptea însetează după lacrimile mele
pândindu-le să fie cât mai multe
Când norii vor să-mi risipească diminețile
în care sufletul ar vrea picioarele să Ti le sărute
Când crivățul îngheață roua
ce-mi satură de sete ființa
să nu-i întrebi de mine
pe cei care mi-au dezmoștenit în vorbe năzuința.
Când arde focul soarelui l-amiaz‘
și-mi tremură de-ai mei ființa
să nu mă pomenești
în fața celor care
vor să-mi întineze pocăința.
Când vanturi bat
să- mi scuture credința
în brațe Tata să mă ții
să nu mi se-ofilească
pocăința.