Cum cerbul după ape în caldele amiez’
de-a Tale dulci izvoare Isuse însetez.

Cum cel sfârşit tânjeşte după-al odihnei miez,
de pacea Ta curată Isuse însetez.

Cum duhu-n rugăciune când pe genunchi veghez,
din inima întreagă de Tine însetez.

Când fruntea-nsângerată pe cruce mi-o aşez,
cu dor, cu foc, cu lacrimi de Tine însetez.

Cu cât mai mult prin locuri străine înserez
tot mai profund de Tine Isuse însetez.

Iar azi când simt mai grele a lutului obez’
ca lanul ars, de ploaie, de Tine însetez.

Doar când voi fi-n odihna iubirii-n care crez
voi şti că am Izvorul - să nu mai însetez.