E-atât de greu prin valea umbrei
şi-a-ntunericului lung,
de când mi-s paşii fără stare
am obosit şi tot n-ajung.

Privim spre zările-aşteptării
şi nici o rază nu zărim.
De-nchisul prag al îndurării
zadarnic fruntea ne-o zdrobim.

O, unde e făgăduinţa
slăvitei Reveniri curând?
Ni s-au topit de lacrimi ochii
şi inimile aşteptând.

Când oare vom zări Limanul
spre care-am obosit vâslind
şi Ţinta dinspre care ochii
iubirii nu se mai desprind?

Când oare vom vedea sfârşitul
acestei lupte îndelungi
şi se vor şterge de pe suflet
aceste-nsângerate dungi?

Când oare, că şi ieri şi astăzi
şi mâine-avem acelaşi drum...
O Doamne-nvie-ne nădejdea
din proaspătul răbdării scrum.