Mormântul meu cu ziduri grele,
cu patru schelete de fier,
cu șapte gratii ruginite
și-un strop îndepărtat de cer.

Mormântul meu! - Cu ce putere
ai răscolit viața mea!
Nu-i glas pe lume să-mi vorbească
cum mi-a vorbit tăcerea ta!

În vremea încercării tale
am cunoscut durerea - ce-i,
ce mare-i harul rugăciunii
ce-adâncă e puterea ei.

În noaptea zbuciumării tale
așa am suferit încât
nu sunt străfunduri să măsoare
adâncu-n care-am coborât!

Dar nici nu-i culme însorită
și stări să poată aduna
atâta strălucire câtă
mi-a luminat în noaptea ta.

N-aș fi știut că pot fi lacrimi
atât de-amare pe pământ
nici cât de-adâncă-i deznădejdea
din lupta sufletului frânt.

Dar nici n-aș fi aflat ce-aproape
e Dumnezeu cu-adevărat
de-acel ce-L cheamă, ca acolo
când sufletul e-nmormântat! ...

Mormântul meu, cu ce lumină
ai răscolit viața mea!
- Nu-i glas pe lume să-mi vorbească
cum mi-a vorbit tăcerea ta!