„Era-ntr-o primăvară ca asta de senină

cu cer de sărbătoare şi strai de Cireşar

- şi-ai coborât în mine tot raiul de lumină

şi toată revărsarea belşugului de har”.

Când ai viaţa înaintea ta, ţi se pare că timpul vine chinuitor de încet. Oricărui tânăr i se pare că timpul de-abia se mişcă, de-abia vine ca un melc leneş şi greoi. Că la fiecare pas ar vrea să-i zică: vino timpule mai repede!

Vino timpule cu sfârşitul şcolii, vino timpule cu majoratul, vino timpule cu ocuparea unui serviciu. Vino timpule odată cu căsătoria... Şi timpul parcă stă pe loc, aşa grozav de încet vine de parcă nu mai soseşte odată...

Iar când ai viaţa înapoi, când ziua vieţii a trecut de amiaza ei înspre seară, - ce repede trece atunci acelaşi timp. Îndată ce melcul te-a ajuns, se preface în iepure. Şi iepurele timpului fuge-fuge de nu-l mai vezi. Îţi vine să-i strigi mereu: Stai mai încet timpule! Nu fugiţi atât de repede anii mei! - dar timpul nu te mai aude, anilor nu le mai pasă că tu de-abia te mai ţii după ei. Până când tot zorind pe cale, te poticneşti dintr-o dată şi cazi undeva în mormântul care te aşteaptă acoperit de ochii tăi, la ceasul pe care nu-l ştii şi pe drumul de care nu-ţi mai poţi feri paşii.

Presărat cu întâmplări din cele descrise în cele de mai înainte, trecea şi timpul meu, când mai blând când mai aspru, când mai luminos când mai înnorat. Mă obişnuisem cu viaţa pe care o duceam şi pentru nivelul meu de atunci în condiţiile care îmi erau date - nici nu-mi întrevedeam un alt viitor decât cel al unui ţăran sortit să-şi tragă plugul vieţii sale, aşa cum boii săi şi-l trăgeau pe al lor.

Aşa fusese şi viaţa strămoşilor mei, a bunicilor, aşa a părinţilor mei - şi desigur nici a mea nu va putea fi altfel. Fiecare din înaintaşii mei avuseseră numai câte un singur fiu care le trăise. Ca să nu li se stingă viţa şi neamul până la mine. Cine ştie de unde veneau şi cine a fost acela care a rostit cel dintâi pe lumea asta numele acesta cu sunet dârz şi dur ca un colţ de piatră, ca un clopot grav, ca un strigăt într-o peşteră... Dar poate şi de dor... De dor duios şi domol, ca un jăratic acoperit...

Bunicul meu fusese un om foarte harnic, foarte răbdător, foarte singuratic. Îşi făcuse singur cea dintâi casă mare de piatră şi de cărămidă acoperită cu ţiglă din sătuţul nostru. Ale tuturor celorlalţi erau încă de bârne afumate şi acoperite cu paie. Îşi făcuse singur şi grajdul cel mare, şura cea mare şi altele... Unde îşi adăpostea zece capete de vite mari, oi, porci şi alte vietăţi folositoare.

Îşi săpase singur fântâna adâncă de doisprezece metri din care bem noi apă bună şi astăzi, - pe care o zidise el de jos şi până sus, cu piatră lată şi netedă, adusă tot singur de el, cu carul şi cu boii lui, în fiecare noapte câte un car, de la o depărtare de şase ceasuri dus şi alte şase întors. Apoi gardurile împrejmuitoare ca de cetate, numai din piatră mare şi grea pe care doi-trei oameni abia puteau să mişte una. El o încărcase singur şi o aducea aproape numai noaptea, după ce îşi încheia munca zilei la câmp. Când alţii se aşezau în pat să se culce, - el prindea boii la car şi făcându-şi cruce se suia în car zicând:

- Doamne ajută-ne! Apoi:

- Hai Iambor, hai Mojar...

Nu primise să-l mai ajute nimeni. Iambor şi Mojar, erau cei doi boi ai lui, care îi luaseră firea şi erau tot aşa de răbdători şi de blânzi ca el. Nu înalţi, dar osoşi şi puternici, aşa cum era şi stăpânul lor. Boii se obişnuiseră cu drumul în aşa fel încât mergeau singuri şi cu carul gol şi cu el plin. Bunicul mai mult dormea în car şi pe drum, decât în pat şi acasă. Şi era un om prietenos cu toţi oamenii. Când mergea ziua de acasă până la pădure, ori până la târg, se oprea cu toţi oamenii pe care îi întâlnea şi vorbea de câte toate. Când venea înapoi de la târg ori de la muncă, boii de mult ajungeau singuri cu carul şi rumegau la poartă, aşteptând acolo cine ştie cât până când sosea şi el în urma lor. Învăţaseră boii drumul şi fereau singuri toate carele pe care le întâlneau sau gropile sau piedicile de pe drum.

Tata era şi el întocmai cum fusese bunicul, tatăl lui. De la ei am învăţat nu numai hărnicia ci şi răbdarea, după cum am mai spus. Pe nici unul nu i-am auzit plângându-se niciodată şi pentru nimic. Am văzut cum de multe ori îi cădeau la descărcat din car pietrele pe picioarele goale, ori îi loveau lemnele. Ori îi tăia sapa şi securea... Le erau uneori mâinile şi picioarele numai rane şi înţepături căci mai totdeauna umblau desculţi... Şi ranele nici nu şi le legau măcar, lipeau acolo o frunză, - şi aşa rămâneau până ce se vindecau singure.

Mă ustura pe mine până la inimă când vedeam pe bunicul cum rabdă. Şi nu-mi puteam opri lacrimile, că tare mult îl iubeam pentru bunătatea şi răbdarea lui. La mâncare nu i-am auzit niciodată pe nici unul cârtind nemulţumiţi. Dacă era ceva gătit, - bine. Dacă nu, luau o bucată de pâine cu un măr, se suiau în car şi făcându-şi cruce ziceau două cuvinte: Doamne ajută şi Hai Iambor...

Doamne Dumnezeule, ce vremuri şi ce oameni erau atunci... Ajunsesem la sfârşitul celor şapte clase primare care se prelungiseră mai mult cu doi ani, în care după moartea bunului Savu Halbac, nu am avut învăţător deloc.

Examenul de sfârşitul şcolii l-am dat la Beiuş împreună cu alte vreo opt sau zece şcoli fruntaşe din jur, care şi ele nu aveau decât tot cam 4-5 elevi în clasa ultimă fiecare. Am fost premiat, iar preotul care ne predase Religia, drept răsplată pentru răspunsurile mele mi-a dat ca premiu din partea lui, cartea Corabia lui Noe - scrisă de părintele Iosif Trifa din Sibiu, conducătorul Oastei Domnului. Momentul acesta a fost cea dintâi întâlnire a mea cu numele acestui om trimes de Dumnezeu. Şi cu numele acestei Lucrări a lui Hristos.

M-am uitat la carte, cu sete ca s-o citesc. Undeva în adâncul fiinţei mele, aveau o rezonanţă atât de adâncă toate cele ce-mi vorbeau despre Dumnezeu. Am privit apoi cu lăcomie la mâna celui ce-mi dăduse cartea căci mai avea şi altele. Iar lângă ele avea împăturită o gazetă pe care în grabă citindu-i titlul mi s-a părut că scrie Lumina Stelelor. Dar după aceea am văzut că scrie Lumina Satelor.

Am mai primit atunci şi alt premiu în bani, câţiva lei. Cu banii aceştia, la întoarcerea spre casă, împreună cu cei patru colegi ai mei de clasă, trecând pe lângă vitrina cofetăriei din Beiuş şi văzând acolo o tavă mare de prăjituri - nu ne-am mai răbdat până ce am intrat cu toţii înăuntru. Am cumpărat pe toţi banii premiului meu numai prăjituri cu cremă şi le-am împărţit frăţeşte între noi. Erau primele prăjituri pe care le mâncam. Până acasă cred că ne-am tot lins degetele cu toţii şi am vorbit numai despre bunătatea lor şi a celorlalte care mai erau acolo.

După despărţirea de ceilalţi colegi, am început încă de pe drum să-mi citesc cartea primită premiu. Ce noi erau pentru mine toate cele ce le citeam în cartea asta! - Şi ce mişcat îmi era sufletul citindu-le!

A doua zi ştiu că era Duminica Rusaliilor anului 1930, ziua de 8 iunie. Şi ştiu că după biserică am stat numai acasă citind la cartea mea, de care nu mă mai puteam despărţi.

Era cam pe la ceasul trei după amiază din ziua aceea de Rusalii, când ajunsesem la ultimele pagini ale cărţii, unde scrie despre mişcarea duhovnicească a Oastei Domnului, care începuse în ţara şi în Biserica noastră cu şapte ani înainte şi care este o chemare din partea Domnului şi a Mântuitorului nostru Isus Hristos pentru fiecare suflet la o hotărâre de viaţă nouă, predată total lui Dumnezeu. Pentru că numai aşa putem fi mântuiţi din potopul păcatelor de acum şi din potopul pedepsei veşnice care îi aşteaptă pe toţi cei care păcătuiesc dar nu vreau să se întoarcă la Dumnezeu.

Ceea ce m-a zguduit mai mult, au fost ultimele cuvinte ale chemării care spunea cam aşa:

„Cititorule, ţi-a plăcut această carte? Poate că ţi-a plăcut. Poate că prin unele locuri ai şi plâns citind-o (de unde ştia oare scriitorul, că într-adevăr plânsesem?). - Dar dacă tu nu cazi acum la picioarele Crucii Mântuitorului să plângi cu lacrimi amare pentru păcatele tale şi nu-ţi predai viaţa ta Domnului Isus, - cu legământ sfânt ca să nu mai păcătuieşti, - plăcerea ta trecătoare nu-ţi va folosi la nimic. Tu vei rămâne tot în păcatele tale, până ce pe neaşteptate va veni şi pentru tine potopul pierzării, cum a venit peste cei din vremea lui Noe, care n-au ascultat de chemarea lui Dumnezeu şi de chemarea lui Noe de atunci.

Deci lasă totul şi vino chiar acum şi te predă Domnului, începe o viaţă nouă cu o naştere din nou, intrând chiar astăzi în Oastea Domnului. Apoi trăieşte pentru totdeauna o viaţă cu Domnul mergând şi chemând şi pe alţii la o astfel de viaţă. În felul acesta - şi numai în felul acesta - vei primi iertarea păcatelor tale şi vei moşteni la sfârşitul vieţii tale Împărăţia cerească.

Sunt numai două stări: - ori în corabie, ori afară. Dacă eşti afară, intră îndată în corabia mântuirii ca nu cumva să vină pe neaşteptate potopul şi moartea şi să te afle nemântuit. Vino chiar acum înainte de a închide cartea asta - şi te predă Domnului, ca să fii pentru totdeauna cu El... ”

Soarele strălucea puternic pe tot cerul fără nici un nor, căci eram pe prispa casei când citeam aceste cuvinte de foc, cu inima aprinsă de dogoarea lor. Rândunele cântau în nucul din curte, graurii şi cucul cântau mai departe prin perii şi cireşii grădinii, iar în toată casa şi curtea asta eram numai eu singur.

Simţeam că trebuie neapărat şi numaidecât să mă arunc undeva în genunchi şi să dau drumul şuvoiului de lacrimi pe care nu mi le mai puteam stăpâni. Că trebuie să-mi descarc sufletul strigând lui Dumnezeu pocăinţa mea, întoarcerea mea, predarea mea, legământul meu...

Dar unde să mă duc, ca să nu mă vadă nimeni, ca să nu mă tulbure nimeni, ca să nu mă audă nimeni? - să fiu numai eu singur cu Mântuitorul meu căruia să-I pot spune şi să-I pot da tot, tot, tot... Şi să-mi poată şi El spune şi da totul! ... Aproape era numai şura cu fân... Acolo sus în podul şurii, nu va şti nimeni să vină. Acolo voi putea fi singur să plâng, să mă rog, să-I spun Domnului meu tot ce mă apasă, să-mi descarc inima.

M-am suit acolo şi pe fânul uscat, m-am prăbuşit în genunchi, am izbucnit într-un plâns nestăpânit şi cu mâinile ridicate, înălţate şi împreunate, am început să strig şi să şoptesc, rugându-mă şi pocăindu-mă cum nu gândisem că se poate niciodată. Mă topeam în faţa Domnului şi Dumnezeului meu, înaintea căruia stăteam într-un fel în care cred că numai o singură dată dintr-o viaţă poate sta aşa un om.

Toată fiinţa mea era numai flăcări, cuvintele mele erau de foc, lacrimile mele ardeau şi inima mea părea o vatră de jar aprins. Din ochii mei şiroiau pe amândoi obrajii nu stropi de lacrimi ci două rânduri neîntrerupte, cum gândesc că n-a mai plâns nimeni, cum gândeam că nici nu se poate plânge. Cum cred că nici n-a mai putut plânge nimeni decât într-o astfel de stare.

M-am rugat şi m-am predat Tatălui, m-am rugat şi m-am predat Fiului, m-am rugat şi m-am predat Sfântului Duh... Fiecărei Persoane a Sfintei Treimi, pentru că Fiecăreia Îi păcătuisem şi Fiecare trebuia să mă sfinţească.

Apoi m-am predat pentru totdeauna cu cel mai puternic legământ Unicului Dumnezeu Întreit, în Numele şi în Jertfa Unicului Mântuitor Isus Hristos, prin care le făceam toate acestea.

Aşa ştiu că am făcut... dar de unde mi-a venit îndemnul să fac în aşa fel legământul meu, - asta nu ştiu. Ştiu numai că aşa am făcut.

Nu ştiu nici câtă vreme m-am rugat, - eram cu totul dus din lumea aceasta. Mi se părea că sunt aievea pe Golgota, acolo la picioarele Crucii Mântuitorului meu Isus, numai eu cu El Singur. Că din mâinile, din picioarele, din fruntea şi din coasta Sa picură aievea peste mine Sângele Lui Sfânt, cald, dulce, uşurător. Că mă spală, mă curăţă, mă înnoieşte, începând cu creierul meu, apoi ochii mei, gura mea, inima mea, mâinile mele, picioarele mele, toată fiinţa mea de jos şi până sus. Că în acelaşi timp mi se ia de peste mine de sus în jos ceva ca o pătură de gheaţă, ceva ca o lespede de piatră, ceva ca un strat de noroi. Şi că devin ceva nou, ceva uşor, ceva fericit, fericit, fericit...

Când m-am trezit din starea aceasta, sub genunchii mei fânul era ud de lacrimi. Iar eu simţeam că aş putea să zbor cu atâta uşurinţă cu câtă păşeam.

Într-adevăr simţeam că nu mai am pe mine nici un fel de greutate pământească, aşa cum parcă nici n-aş fi avut un trup omenesc. O frică sfântă şi fericită simţii că mă cuprinde, dacă nu cumva am căpătat un alt trup şi dacă nu urmează să mi se întâmple ceva ceresc şi nemaicunoscut. Să fiu răpit de ceva şi dus cine ştie unde, să mi se facă ceva, nu ştiu ce.

Nu ştiam că acest ceva mi se şi întâmplase.

O pace luminoasă şi nemărginită îmi umpluse tot sufletul din mine, cu tot seninul şi cu toată frumuseţea cerului şi a pământului. Cu toată sărbătoarea fericită dinafara mea.

Am ieşit în grădină, dar parcă nu mai ştiam să umblu. Nu mai simţeam pământul sub picioare. Simţeam numai că tot trebuie să mă rog, că tot am nevoie să-I spun încă şi încă Domnului meu Isus Hristos, dragostea mea, mulţumirile mele, fericirea nemărginită a recunoştinţei mele nemărginite...

M-am uitat spre soare... Ştiu şi acuma unde era el atunci pe cer. Era vremea să scot vacile şi boii la câmp, căci nimeni nu mai era acasă. Am mers fericit cu ele la iarbă la Luncă. Acolo unde erau multe tufişuri crescute pe malul apei, şi în timp ce vitele păşteau, - eu am căutat locul cel mai ascuns dintre sălcii şi arini, cu setea de a mă arunca iarăşi în genunchi şi în braţele rugăciunii mele fericite.

În tot timpul, atunci şi după aceea, nu doream mai mult nimic altceva decât să găsesc locuri ascunse şi clipe liniştite unde să mă rog cât mai mult şi cât mai singur. Singur cu Dulcele, cu Dragul, cu Scumpul meu Mântuitor, să-I cuprind picioarele Crucii Lui la inima mea, să-mi deschid zăgazurile lacrimilor şi să mă rog Lui mult-mult şi dulce-dulce. Nemărginit de mult şi nemărginit de dulce...

Pe atunci era obiceiul ca toţi cei ce intrau în Oastea Domnului punând legământul cum făcusem eu, singuri sau în mijlocul adunărilor frăţeşti - să anunţe asta printr-o scrisoare, la centrul Oastei din Sibiu.

Am scris şi eu despre hotărârea mea, rugându-l pe părintele Iosif Trifa să mă înscrie şi pe mine în rândul celor ce intră în Oastea Domnului şi să mă socotească şi pe mine ca un mic ostaş al Domnului Isus, trimiţându-mi şi mie foaia Oastea Domnului.

Peste o lună de zile am primit foaia Lumina Satelor în care printre mulţi alţii care ceruseră acest lucru şi ei ca şi mine - am citit scris şi numele meu. Ce adânc a tresărit inima mea văzându-mi pentru prima dată şi numele meu înscris cu litere de tipar într-o foaie sfântă, printre atâtea alte nume necunoscute din toată ţara, dar care însemnau tot atâtea inimi care luaseră acelaşi sfânt legământ ca şi mine...

De acum nu mai eram singur. Tot anul acela am avut o stare înalt duhovnicească, fiindcă setea şi stâmpărarea rugăciunii mă însoţeau pretutindeni. Oriunde aş fi ajuns şi oricât de puţin răgaz aş fi avut, priveam îndată în toate părţile căutând cu ochii un locuşor tainic în care aş putea să mă retrag singur şi să mă rog nevăzut de nimeni. Să pot plânge neauzit de nimeni. Doream mereu părtăşia mea în singurătate cu Domnul Isus. Eram îndrăgostit de Domnul cu o putere şi cu o dorinţă nestăpânită şi fierbinte.

De multe ori, găsind şi astfel de locuri şi de clipe, petreceam răpit în rugăciune fără să mă mai gândesc la nimic de pe pământ. Uitam de toate lucrurile, iar cei ce se aflau fără mine căutau în toate părţile neştiind ce m-am făcut, până ce cândva, mă surprindeau unde eram rugându-mă cu faţa scăldată în lacrimi.

Unii mă întrebau îngrijoraţi ce-i cu mine şi ce mi s-a întâmplat. Alţii clătinau din cap făcând semn cu degetul la frunte că m-am scrântit. Iar alţii râdeau de mine şi mă luau în bătaie de joc, ca pe un prost.

Părinţii mei mi se părea că treceau prin toate aceste trei stări, cu privire la părerea lor despre mine. Dar mie nu-mi păsa de nimeni şi de nimic, ştiind bine că nimeni pe lume nu-i atât de fericit cum sunt eu. Şi din starea asta îmi era milă de toţi cei ce mă batjocoreau şi mă rugam pentru ei să ajungă şi ei aşa ca mine. Eu îi înţelegeam pe ei că fusesem ca ei. Dar ei nu mă puteau înţelege pentru că nu erau ca mine.

Cu timpul, mai târziu, starea aceea fericită a mea de la început - s-a mai răcit, iar setea mea după rugăciune n-a mai fost chiar tot atât de mare cum era atunci. Dar totdeauna am dorit-o şi de multe opri am plâns rugându-L pe Domnul meu Isus Hristos, să-mi mai dea odată acele stări neuitate şi acea sete mistuitoare de rugăciune, ca atunci.

Dar niciunde în lumea asta decât în cuptoarele de foc ale încercărilor de mai târziu, - n-am mai gustat atât de puternic şi de strălucit Prezenţa fericită a lui Isus cu mine şi în mine, ca atunci la începutul acela neuitat.

Oricine a trecut prin aceste stări mă va crede, fiindcă ştie că este aşa. Dar cine nu le-a trăit, poate va clătina din cap a neîncredere şi a milă, ori a ură.

Domnul Dumnezeul mântuirii, să le dea şi acelora prilejul să se încredinţeze de minunea aceasta.

Slăvit să fie Domnul!