Numele Tău l-am scris cândva
copil, Isuse, pe zăpadă,
dar de curând nu mai era
dogoarea n-a putut să-l vadă.

L-am scris apoi cu tânăr dor
peste nisipul dintre ape,
dar valurile prea ușor
trecând, putură să-l îngroape.

Apoi l-am scris zâmbind din mers
în praf pe drumuri de țărână,
dar vântul prea curând l-a șters
nici urma lui să nu rămână...

Iar mai târziu l-am scris cântând
cu viers de aur pe hârtie
dar focul, focul greu trecând
l-a ars ca ani să nu-l mai știe.

Doar când cu plâns l-am ars pe fier
și-n piatră l-am crestat cu sânge,
neșters rămas-a până-n Cer
nici val, nici foc, nici vânt nu-l frânge.