Sub apăsarea Mâinii Tale
de gheața suferinței strâns,
îmi plânge sufletul, Părinte,
cum nu mai știu să mai fi plâns.

Gem ca izvorul care plânge
în murmur chinuit de stânci,
ca picurii amari de sânge
din fundul unei rane-adânci,

Ca lupta crâncen-a seminței
sub ura bulgărilor grei,
ca strigătul descătușării
din temnița robiei ei...

dar lumea n-a-nțeles adânca
durere-ascunsă sub cuvânt,
m-au ascultat cum plâng, Părinte,
și-apoi m-au lăudat... cum cânt.

Cu cât mi-a fost mai crâncen chinul
și mai adânc suspin mi-a scos,
mi-au spus cu feţe fericite:
- cânți mai frumos, tot mai frumos!

O, Doamne, uită-mi tânguirea
din tot ce-am scris prea-ndurerat,
din toate să-Ți rămână numai
ce-i cântec cu adevărat.