Taina Întrupării

Când ai purces din veşnicie
La Dumnezeu erai Cuvântul,
Şi-n cea mai dulce armonie
Când îngerii săltau în veselie
Doamne, ai creat pământul!

Când temeliile sale le-ai pus
Prin dragostea copleşitoare,
Săltau oştirile cereşti de sus
În slava glorioasă de nespus,
În bucuria sfântă, creatoare.

Şi omul Doamne, ce-ai zidit,
Fiinţă fiind de-un ordin nou,
După-al Tău chip desăvârşit
În Universul mare, nesfârşit,
Ducea cu el un scump ecou.

Doar Lucifer cu ai săi îngeri
Ce-n cer făcuse răzvrătirea,
În urma marei lor înfrângeri
'Ncheiată cu multe plângeri,
Îşi exprimau, nemulţumirea.

Şi când el pe om, l-a amăgit
Asigurându-l, că nu va muri,
Mâncând din pomul cel oprit
Spre-ajunge mai desăvârşit
Tristeţe mare, cerul îl umbri.

Atunci, fenomenul entropiei
Ce debutase grav în Univers,
Prin moarte-asupra veşniciei
A învârtit roata... apostaziei
Mutase sensul vieţii... invers.

Astfel, omul, ce a fost creat
De-acum avea sa cunoască,
Pentru că-n Rai n-a ascultat
Ce nseamnă groaznicul păcat
Sădit în firea-i pământească.

El, nu mai putea fi-ndepărtat
Din firea-i cea neascultătoare,
Decât printr-un plan adoptat,
Ce-n ceruri a fost consemnat
De Domnul ca răscumpărare.

Şi-a trebuit ca timp să treacă
Şi veacuri multe să se scurga,
Ca Lucifer, partea să-şi facă
Scopuri infame să conceapă
Şi-n rău culmea, să-şi ajungă.

Să vadă, Iubirea ce-Şi pleacă
La Golgota, întinsă pe cruce,
Puterea, pe care-o dezbracă
Prin suferinţele ce se împacă
În susurul Său blând şi dulce.

Flavius Laurian Duverna
29 ianuarie 2009