Necredinta-n sine are mult prea des si mari dileme,
sustinand cu neadevaruri ca sa scape de probleme.
Ea loveste-n adevar încercand ca sa-l respinga,
admitand ca prin negare va putea ca sa-l învinga.

Necredinta, nu-l subjuga doar pe cel ce nu-i scolit,
tinand cont de cum se-agata si de omul instruit.
Il convinge sa nu creada sub sintagma ignorantei,
sa-si învaluie fiinta în mantia nesperantei.

Ea îngenuncheaza omul agresandu-l fara mila
si-l determina sa râme prin pamânt pentru-o fosila.
Il convinge ca sa-si tina Creatorul sau deoparte,
respingand credinta vie cu mumii si oase moarte.

Necredinta e o plaga ce-o inspira Asmodeu,
îns-acei ce n-o accepta vor primi în cer trofeu.
Doar acei ce-L au pe Domnul cultivand credinta vie,
vor accede sus în ceruri, nu o zi, ci-o vesnicie.

Omul ce-a primit credinta, e nascut a doua oara,
si-L primeste pe Isus ca pe singura-i comoara.
Este sigur ca în ceruri e trecut si el pe nume,
si aceasta îl va face sa deteste multe-n lume.

Fie-n noi credinta aceasta ca un bun margaritar
împartita de Isus, nu prin merit, ci prin har.
Prin ea, El, ne da putere s-aruncam si-un munte-n mare,
când prin mijlocul Golgotei, El ne da rascumparare.

Credinta de ni-i tare, vie nu mai face-n jur probleme,
ea razbind în jurul nostru sa ne scape de dileme.
Izbuteste-n fata noastra sa luceasca viitorul,
când primim prin nevedere ce-a facut Mântuitorul.
Gh. Barbu 03/09