Am plâns o noapte-ntreagă la fereastră –
mustea pământul de noroi şi râme –
Plângeam încet, cu inima albastră,
Cu pumnii strânşi, cu sufletul fărâme.

Am plâns, cât să mă satur într-o viaţă,
cu scâncet mic, mototolit şi tristă;
nu pricepeam că şi să mori se-nvaţă,
că şi nimicul în nimic există.

Cădeau din mine picurii de ploaie
Şi-am plâns un veac cu inima pustie.
Mustea pământul galben de noroaie
Ai fost acolo, Doamne?... Nu se ştie...

Şi-am putrezit cu picurii-n ţărână –
aşa mi-a fost tristeţea de adâncă –
Şi noaptea s-a făcut o săptămână.
Ai fost acolo, Doamne?... Nu ştiu încă...

S-a spart cu zgomot cerul de fereastră,
brăzdându-mi ochii în culori străine.
Atât am plâns, că m-am făcut albastră.
Ai fost acolo, Doamne?... Nu ştiu bine.