CÂNTA COCOŞUL...

Dionisie Giuchici
vol. 2 - Domnul, nu eu!

'"Nainte de-a cânta cocoşul, de Mine te vei lepăda!"
I-a zis Domnul Isus lui Petru, 'nainte de-a se întâmpla.
Acel viteaz de altădată, acel apostol curajos,
În faţa unei servitoare se lepădase de Hristos.

În jurul focului fierbinte, şi el şi ei se încălzeau,
Şi vorbe multe şi urâte şi glume oamenii rosteau;
Deodată se uitară ţintă la omul ce părea străin:
"Acest iudeu din Galileia, şi el să ştiţi că e creştin!"

Întâi şi-ntâi o servitoare, apoi la rând cei doi bărbaţi,
L-au ispitit nespus de tare în faţa celor adunaţi.
"Să ştiţi, nu-ncape îndoială, şi el e unul dintre ei!"
L-au atacat fără de milă pe-apostol, doi bărbaţi evrei.

Şi Petru rând pe rând răspunde, ba încă s-a şi blestemat:
"Eu nu cunosc cine-i Acesta!"- de Domnul el s-a lepădat,
În clipa-aceea din grădină, din pom, un glas a răsunat:
Cocoşul, cum îi zise Domnul, cu voce tare a cântat.

Isus văzu această scenă prin geamul care-i despărţea,
Şi ţintă s-a uitat la Petru, ce încă lângă foc stătea.
Şi-ndată Petru se trezeşte: "Vai Doamne, am păcătuit!"
Şi iute pleacă, părăseşte pe-aceia ce l-au ispitit.

Era o noapte friguroasă, dar nu-i păsa de-acel coşmar,
S-a dus în drum, s-a dus afară, plângându-şi vina cu amar.
Şi tot mergând pe drum-nainte, cu remuşcări, cu gândul dus,
Căci groaznic îl mustra conştinţa, că îl trădase pe Isus.

Şi nu-şi găsi niciunde pacea, speranţa i s-a şters, s-a dus,
Până în ziua învierii, când a-nviat Domnul Isus.
Când se întoarse Magdalena cu vestea bună de nespus,
La ucenici, ca să le spună căci a-nviat Domnul Isus.

"Să-i spui - îi zise cu iubire -, şi celui ce s-a lepădat
Lui Petru, ca să ştie astăzi, căci de păcate l-am iertat!"
Şi întâlnindu-l Magdalena, i-a zis:"A înviat Isus!
Şi m-a trimis să-ţi spun şi ţie căci te-a iertat de tot ce-ai spus."

Şi auzind aceasta Petru şi Ioan, s-au dus cu pas grăbit,
Dar cel dintâi intră în groapă, bătrânul Petru obosit
Dar a găsit numai ştergarul şi pânzele, doar giulgiul sfânt,
Căci Cel ce-a îndurat Calvarul, ieşi afară din pământ.

Iar mai târziu, în Galileia, Isus Hristos s-a arătat;
Căci Domnul biruise moartea, şi dintre morţi a înviat.
Apoi pe ţărmul Gali leii, Isus cu Petru a vorbit,
Dar nu mustrându-l pentru faptul căci Petru a păcătuit.

Ci ca să-i pună întrebarea: "Simone, spune-Mi, Mă iubeşti?"
"Da Doamne!"îi răspunse Petru, mirat nespus de-aceste veşti.
Iar Domnul repetă-ntrebarea, a treia oară l-a-ntrebat,
Căci Petru lângă foc atuncea, tot de trei ori s-a lepădat.

Isus îl iartă, cu iubire din pulbere l-a ridicat,
Dar Petru nu uită aceasta, că la-nceput s-a lepădat.
"Acum ascultă-Mă Simone, - îi zise Domnul, - cât trăieşti,
Cu dragoste, cu bunătate, a Mele oi să le păzeşti.

Şi oile, şi mieluşeii, şi de oiţe nu uita,
Pe toţi acei întorşi la Domnul, în păstorie ţi-i voi da."
Şi părăsind de-atuncea lacul, el deveni păstor pescar;
Isus i-a dăruit putere, şi l-a-nsoţit cu mare har.

Dar ori de câte ori cocoşii cântau afară pe-nserat,
Apostolul îşi amintise de ziua când s-a lepădat.
Şi când vedea că arde focul şi oameni împrejuru-i stând,
Îşi amintea de ziua-n care s-a dus pe uliţă plângând.

Dar şi pe lac îşi amintise, când s-a mai dus la pescuit,
De ziua când Mântuitorul pe ţărmul apei i-a vorbit.
Nu alungaţi nicicând cocoşii, iubiţi ţărani, de lângă voi,
Căci ei sunt trâmbiţe de aur, ce dau semnale pentru noi.

Când ei mai cântă prin ogradă, trezindu-i pe cei adormiţi,
Să nu mai stea la foc, la sfadă, cu oamenii nepocăiţi.
Când va cânta pe gard cocoşul, întoarce-ţi faţa spre Isus,
Căci El priveşte iarăşi ţintă la tine chiar din cer, de sus.

Nu vreau să zic să facem cultul cocoşului, dar ca reper,
Se pare că şi el ne-ndeamnă să ne rugăm privind spre cer.
Eram copil, şi pe-nserate, dar mai ales în zori de zi,
Cântau cocoşii pe-ntrecute a primăverii simfonii.

Nu ştiam, e ora trei sau patru, trecând prin satul înnoptat,
Dar prin grădini şi curţi, cocoşii dădeau semnale neîncetat.
Se deşteptau din somn ţăranii, căci nu era pe-atuncea ceas,
Îi deşteptau cum ştiţi cocoşii, cu vocea lor, cu dulce glas.

Acei ce mai plecau la gară, sau pe câmpie la arat,
În fiecare dimineaţă, cocoşii dragi i-au deşteptat.
Dar unii mai cântau şi seara, din când în când, dar foarte rar,
Adevărata simfonie era când zorile răsar.

Părea că-i "Scala de Milano", sau corul unor bravi soldaţi,
Ce neîncetat strigau la oameni: "E timpul să vă deşteptaţi!"
Căci Domnul a creat făptura, fiinţele de pe pământ,
Să cânte toată creatura spre slava Lui, căci El e sfânt.

Cu simfonii şi cansonete, cocoşii, nu prea însemnaţi,
Îi depăşesc în priveghere şi în cântat, pe unii fraţi.
Ce-o fi-nsemnând şi"cucurigu", nu ştim, dar e plăcut, frumos,
Cocoşul deci, făcu pe Petru să-şi amintească de Hristos.

Când mai răsună "baritonul", sau vre-un "tenor" cu pene moi,
Să ne trezim, căci deşteptarea, cântarea lor e pentru noi.
Iar când orchestra fără seamăn, viori şi flaute şi cobzar,
Răsună ca şi vântu-n valuri, priviţi la Domnul, la Calvar.

Cocoşii deci, sunt o minune, ei sunt frumoşi, dar cam răzleţi,
Cu pene moi, strălucitoare, sunt foarte mândri şi semeţi.
Le place de pe înălţime să cânte, spre a fi văzuţi,
Cât sunt mai sus, cât sunt mai mândri, cu-atât vor fi mai cunoscuţi.

Mai au şi altă"calitate", cocoşii deseori se bat,
Acel mai mare vrea să fie în curtea casei, împărat.
N-aş vrea să facem teoria acestor păsări care pier,
Vreau să-nvăţăm din tot ce trece, cum trebuie să mergi spre cer.

Deci a cânta e foarte bine, da nu oricum, ci mai smerit,
Mai scoate pene de pe tine, e mai plăcut, e mai primit.
Nu te urca pe garduri-nalte, nu-ţi arăta ce pene ai,
Când vom cânta cu lacrimi calde, cântarea va ajuge-n rai.

Mai cântă şi câte-o găină, şi a rămas proverbial:
Când nu-i supunere deplină, se mai ajunge la scandal.
Dar ce să faci, a noastră eră în foarte multe s-a schimbat;
Rămâi uimit când vezi adesea femei cu haine de bărbat.

Şi-atâţi tenori ce poartă plete, încât nu ştii ce să mai crezi,
Aceştia sunt băieţi, sau fete? nu ştii ce sunt, chiar dacă-i vezi.
În vremea noastră, biete păsări s-au transformat în cânt şi-n crez:
"Eşti mântuit-ne spun adesea-, doar pentru-atât că te botezi."

În rest, nu ştii, cântă cocoşii, sau urlă lupii prin vecini,
Chitare, tobe şi orchestre, dar nu sunt imnuri de creştini.
O, simfonie minunată, ce mult, ce tare te-ai schimbat!
Tu nu mai eşti ca altădată, ce-n satul nostru s-a cântat...

Nu ştiu creştinii ce să facă, semnalul este dat greşit,
În loc să plângă adunarea, cântarea i-a cam adormit.
"Măi frate, azi avem ceasornic cu baterii, deşteptător,
Nu mai suntem ca şi aceia înapoiaţi în crezul lor!"

E luptă între generaţii, cei tineri trebuiesc "distraţi",
Cocoşul, pocăinţa frate, e pentru cei înapoiaţi.
Aţi auzit şi-asemeni ode, desigur, chiar la seminar,
Aţâţi viteji aşa ca Petru, se leapădă de Domnul iar.

Acestea-s lucruri primitive, şi nu sunt demne de urmat,
Să critici tot mereu poporul de felul cum s-a îmbrăcat..
Mai bine hai, săriţi pe garduri, voi drăgălaşi cu pene moi,
Şi arătaţi la toţi din curte, că nu e nimenea ca voi.

Cu-aripa dreaptă desfăcută, cu umărul descoperit,
"Nu-i bai, lăsaţi-o ca să cânte, să dea semnalul de trezit..
Doar sunt şi pui pelegi prin curte, lipsiţi de pene pe la gât,
De ce te poticneşti, măi frate?... că e frumos, nu-i chiar urât..."

Sărmanul Petru, cu căinţă a plâns de lepădarea lui,
Ce bine-ar fi să plângem astăzi, să plângă cloşca după pui!
Dar unii puişori sălbatici, oricât găina i-ar chema,
Ei nu se mai întorc s-asculte, se duc mereu spre calea rea.

Am ascultat atâtea arii, purtate pe aripi de vânt,
Dar simfonia ascultării îmi pare cel mai falnic cânt.
Veniţi să ascultăm parada ce nu se poate-nlocui,
Când sună curtea şi ograda de glasul lor în zori de zi.

Nu-ţi pară frate primitivă orchestra mare de cocoşi,
Căci Domnul i-a făcut să cânte, şi i-a făcut aşa frumoşi.
Asemeni lor şi noi prin noapte să ne trezim, şi să cântăm.
Şi-n zori de zi, şi-n orice vreme, în casa noastră să veghem.

Căci uite, dincolo de ceaţă, printre zăbrele, printre nori,
Se uită iarăşi ca la Petru, doi ochi eterni, strălucitori.
Şi-aceasta să-ţi aduci aminte că n-ai vegheat destul, de-ajuns,
Când pe la focuri din ogradă, de pocăinţă te-ai ascuns.

Ascultă încă o cântare, ascultă, nu te da învins,
Şi din căderea ta cea mare, întoarce-te cu post şi plâns.
De ce să umbli pe-nserate pe uliţi, fără rezultat?
Ascultă mai atent, mai bine, cocoşul care a cântat.

Isus e viu pe totdeauna, mormântul Lui e gol, să ştii,
Aşa precum au zis prorocii, El a-nviat a treia zi!
Grăbeşte-te spre Galileia, căci sigur, Îl vei întâlni!
Pe ţărmuri unde stau pescarii, Îl vei vedea în zori de zi.

Şi vei primi aceleaşi sfaturi, Isus la fel te va-ntreba:
Cum stai cu dragostea fierbinte faţă de El şi turma Sa?
Căci oile şi-a Lui oiţe şi mieii strigă ajutor,
Dar numai dacă ai iubire, tu poţi să fii un bun păstor.

Mai treci pe uliţi, prin cetate, şi-ascultă glasul de cocoşi,
Ce cheamă ziua ca să vină, ce cheamă zorii cei frumoşi.
Cu rugăciune şi cântare să priveghem, căci timpu-i dus,
Şi în curând pe nori de slavă se va ivi Hristos Isus!

Şi la un glas, la o privire, din larguri ne vom înălţa
Spre slavă, spre al nostru Mire, pe care toţi Îl vor vedea.
Mai e puţin şi toată zarea, întregul cer va străluci,
Când va începe sărbătoarea, când Domnul nostru va veni.

Atunci nici ceasul, nici cocoşii, nu vor mai da semnale-n vânt,
Căci deşteptarea şi trezirea va fi din cer, prin Duhul Sfânt.
Şi răsuna-va toată zarea, ca-n Betleemul înstelat,
Când au privit miraţi păstorii, când mii de îngeri au cântat.

Şi vai ce frumuseţi, ce stele, în jurul Domnului Isus,
Toţi credincioşii de pe lume, vor fi chemaţi în slavă, sus.
Deci fraţi, surori, la pocăinţă! căci Domnul vine în curând!
Să-i cerem să ne dea credinţă, să-L aşteptăm cu toţi cântând!

Amin