Judecata lui Solomon (1)
Autor: Dionisie Giuchici
Album: vol. 2 - Domnul, nu eu!
Categorie: Diverse
JUDECATA LUI SOLOMON (1)
Dionisie Giuchici
vol. 2 - Domnul, nu eu!
Şi chemându-l împăratul David, când era la tron,
Să-i vorbească, să-i predeie cheile lui Solomon.
Cel mai iscusit la minte între prea aleşii prinţi,
Solomon era cuminte, ascultând de-ai lui părinţi.
Domnul l-a ales sa fie peste ţară împărat,
Căci David îmbătrânise, vremea lui s-a terminat.
Deşi s-au găsit şi alţii pretendenţi cu dor nespus,
Ca să urce trepţi de aur şi să fie la condus.
Nu-i însă după voinţă, trebuie ales să fii,
Chiar dac-ai avea dorinţă, nu vei birui, să ştii!
Domnul hotăreşte cine trebuie să stea mai sus,
El înalţă sau coboară, pe cei care-s la condus.
Şi aşa primi poruncă David, de a-l instrui
Pentru slujba ceea-naltă, doar pe unul dintre fii.
Solomon preia ştafeta, împărat peste popor,
Însă fără experienţă se ridică-n faţa lor.
Domnul însă intervine, şi în vis l-a încercat,
Pe când în a lui odaie, Solomon dormea în pat,
Glasul cel de sus îl cheamă după numele purtat;
Solomon ştia că-i Domnul, şi atunci s-a-nfricoşat.
Şi vorbind cu el din ceruri, Dumnezeul Cel Slăvit,
într-o rază de lumină Domnul S-a descoperit:
"Fiul lui David ascultă, cere-Mi astăzi ce voieşti,
Căci îţi dau tot ce vei cere, şi îţi dau tot ce doreşti!"
Vai ce probă! Ce-ncercare! Spune frate ce făceai?
De la Domnul, prin credinţă, ce-ai fi vrut? Şi ce-I cereai?
Moartea celui ce te-apasă ca să îţi ia locul tău?
Sau să te îmbogăţească cu palate, Dumnezeu?
Avem drept să cerem multe, însă după voia Lui,
Nu cu gândul la risipă, în plăcerea veacului.
Solomon gândi o clipă stând pe loc, nu s-a pripit,
Şi cu vocea tremurândă, către Domnul a vorbit:
"Doamne, dă-mi înţelepciune să conduc al Tău popor!
Ei sunt mulţi, eu sunt prea tânăr, am nevoie de-ajutor!"
Şi alegerea fu bună, Dumnezeu s-a bucurat
De alesul Său pe care îl făcuse împărat.
Şi-a adăugat zicându-i: "Fiindcă asta Mi-ai cerut,
Iată, am să-ţi dau mai multe decât alţii au avut!
Te voi face înţeleptul şi vestitul Solomon,
Îţi voi da argint şi aur, şi domnia de la tron.
Fiindcă n-ai cerut avere, nici vrăjmaşul pedepsit,
Iată Eu voi fi cu tine, câtă vreme stai smerit."
Şi aşa cum îi promise Domnul, când vorbi cu el,
Il făcu conducătorul peste-ntregul Israel.
I-a dat mare-nţelepciune, cum n-a fost vre-un steag pe zid,
În Israel, sau pe lume, ca şi fiul lui David.
Sub comanda lui, poporul avea pace, bucurii,
Solomon conducătorul, le-a dat multe bogăţii.
Aveau aur şi palate, aveau robi şi tot ce vrei,
Ţările învecinate se temeau pe-atunci de ei.
El alcătui poeme, psalmi, aşa ca tatăl său,
A scris sute de proverbe, sfaturi de la Dumnezeu.
El a judecat poporul, iscusit şi talentat,
Cei cu pricini, cu necazuri, se duceau la împărat,
într-o zi, la poarta-naltă, două mame au venit
Să le facă judecată, împăratul cel vestit.
Şi chemându-le în sala judecăţii, în palat,
Împăratul cu uimire, pe femei le-a întrebat:
"Ce necazuri vă apasă? Nu vă temeţi, hai vorbiţi!
Ştiu că cu necazul vostru, de departe voi veniţi."
Iată cele două mame, iată ce necaz aveau:
într-o căsuţă modestă amândouă locuiau,
Aveau şi copii de-o seamă, dar necazul a venit,
Şi lovi în biata mamă care fiul şi-a strivit.
Neglijentă, neatentă, pe copil l-a sufocat,
Căci copii pe atuncea dormeau lângă mamă-n pat.
Şi pe când se deşteptase..."Vai, copilul a murit!"
Ce să facă?..speriată, repede s-a şi gândit.
Cealaltă, liniştită respira lângă odor,
Atunci mama vinovată îi fură al ei fecior;
Nu putea să păgubească; "A murit, să-l ţină ea!"
Şi aşa făcuse schimbul pe furiş, femeia rea.
Dimineaţa se trezeşte biata mamă, cu fior,
Şi privindu-l cu durere... "Vai, muri al meu fecior!"
Dar uitându-se mai bine: "E al ei, nu e al meu!
Tu vecină, ce-i cu tine? Ăsta e copilul tău!
Vai, îmi pare rău de tine, ştiu că-ţi este foarte greu,
Dar nu pot, orice se-ntâmplă, ca să-ţi dau copilul meu!"
Atunci falsa cu mânie: "Ia te uită, ce vorbeşti!
Vrei acum şi pe acesta, de la sân să mi-l răpeşti?
Nu destul că neglijentă, adormită, l-ai strivit!
Ce să-ţi fac? A ta e vina că copilul ţi-a murit!"
...Şi se-ncăierase cearta, cele două s-au certat,
Şi cu-această frământare au ajuns la împărat.
Povestindu-i amândouă după cum aţi auzit,
împăratul stă şi-ascultă, şi adânc a chibzuit...
Cum să afle adevărul? martori nu-s, ele vorbesc,
Şi se ceartă cu mânie, şi mereu se osândesc:
"Dă-mi copilul! -zice mama- mi-ai furat copilul meu!"
Cealaltă îi răspunde: "Acel mort este al tău!"
Şi certarea se întinde ca şi ceaţa în pustiu;
Solomon chemă soldaţii şi le dă copilul viu:
"Despicaţi-l cu tăişul săbiei! -vorbi ostil-
Şi să dăm la fiecare, jumătate de copil!"
Auzind sărmana mamă hotărârea ce s-a dat,
Renunţă cu duioşie la iubitul ei băiat.
"Împărate nu-l ucide! Stai o clipă! Dă-i-l ei!
Vreau să ştiu că el trăieşte!" - a zis una din femei -
"Nu! -răspunde cealaltă- nici al meu, şi nici al tău!
Judecata este dreaptă, împărate, domnul meu!"
Iată care e secretul: dragostea învinge ura.
Asta este lege sfântă, dovedită cu Scriptura.
Dragostea ne dă viaţă; ura, moarte neîncetat,
împăratul în iubire adevărul l-a aflat.
El de fapt, n-a vrut să taie copilaşul cel frumos,
El dorea ca să cunoască adevărul luminos.
Mama vitregă pierduse, când cu ură a strigat,
Când a zis: "Tăiaţi copilul!"- singură ea s-a trădat.
"Daţi-l la cealaltă!" Dragostea a biruit.
"Ea-i adevărata mamă!" Şi durerea s-a sfârşit.
"Ăsta este adevărul!" Împăratul s-a convins.
"Mama lui e cea miloasă!" Şi copilul i l-a-ntins.
"Ia-l, şi mergi acasă-n pace!" Şi pe braţe i l-a pus,
Şi luându-şi copilaşul, mama lui cu el s-a dus.
Domnul luminase mintea la cel care-a judecat,
Încât i se duse vestea peste tot, în lung şi-n lat.
Tot la fel, la judecata zilei care va veni,
Vor fi condamnate multe mame ce-au strivit copii.
Şi vor fi încununate, mame care au primit,
De la Domnul, toţi copii care El i-a rânduit.
Cele două de-altădată, mame care s-au certat,
Ele reprezintă lumea cea căzută în păcat.
Una piere, alta scapă, mama care a iubit,
Este lumea păcătoasă care azi s-a pocăit.
După cum şi sus pe cruce, doi tâlhari cu chip zbârcit,
Unul judecă pe Domnul, celălalt s-a pocăit.
Căci tâlharul fără milă, osândeşte cu-al său grai,
Celălalt se pocăieşte, şi ajunge sus în Rai.
Cele două lumi se-adună la al judecăţii tron,
Căci acolo va fi Unul mai presus ca Solomon.
N-ai să poţi să-L minţi pe Domnul, căci atunci vei amuţi
Când vei auzi că praful de pe ghete va vorbi.
Numai mila biruieşte judecata, cum s-a spus,
Cine are astăzi milă, îl va graţia Isus.
De aceea, hai să cerem milă, ca să biruim,
Ca femeia cea miloasă, copilaşii să-i iubim!
Căci ei sunt o răsplătire, un cadou ce ni l-a dat
Dumnezeul nostru mare, pentru că L-am ascultat.
Tolba cu săgeţi e bună, şi lăstarii de măslini,
Tot ce vine de la Domnul, să primim cu drag, creştini.
...Când întrebi pe câte-o soră, sau pe câte un bărbat:
"Câţi copii aveţi măi frate?... "Patru, Dumnezeu ne-a dat!"
Adevărul este altul: numai patru i-au primit,
Anania şi Safira în ascuns s-au sfătuit...
Bieţii fraţi!... înşelătorul umblă ca un leu răcnind,
Zi şi noapte după pradă, fără milă sfâşiind.
Prin credinţă, soră, frate, lui să ne împotrivim,
Ca Isus Mântuitorul, adevărul să-l păzim!
"Ştie Domnul frate dragă, este greu cu patru mici!"
Dar acel ce are zece sau mai mulţi, cum îţi explici?
Toţi învaţă, toţi lucrează, e adevărat, e greu,
Dar copii şi părinţii strigă către Dumnezeu.
Domnul va trimite corbii! Ai curaj, nu veţi muri!
Ca prin somn El va trimite ajutor pentru copii!
"Poate că-i aşa... să-i facă cine e mai credincios...
Noi suntem mai slabi pe cale, şi cădem adesea jos..."
Culmea! Căci aceste vorbe nu le spun acei săraci,
Ci acei cu multe case, şi cu multe boabe-n saci.
Poate a lăsat mânie peste-aceia vinovaţi,
Versurile din poezie, văzându-se acuzaţi.
Sabia stă ridicată, însă tu o poţi opri,
Dacă te întorci la Domnul, hotărât, nu vei muri!
Mincinoşi sunt mulţi şi multe, care în minciuni trăiesc,
Şi de-acolo nu mai scapă, dacă nu se pocăiesc.
Sigur, Solomon pe-atuncea, pe-amândouă le-a iertat,
Fraţi, surori, de vreţi iertare, să lăsăm orice păcat!
Căci de-am fi din nou sub lege, câte pietre n-ar zbura
De prin bănci, din adunare, în Ştefan din nou ar da.
"N-are altă poezie? n-are alta ce vorbi?
Numai să ne bată capul despre naşteri de copii!
El nu vede că o parte dintre fraţi, tot ocolesc
Să-i atace pe aceia care mai păcătuiesc.
Ei le spun doar cum să-i crească, cum să fie educaţi,
Dar să-i lase să se nască, nu le spun aceştia fraţi.
Dar pe cine să-nveţi frate? dacă nici n-a răsărit
Firul cel de iarbă verde, căci părinţii l-au strivit.
Când un om păcătuieşte în vre-o formă, în vre-un fel,
El mai caută ca să-i tragă şi pe alţii după el.
"Soră dragă, fii cuminte, fă şi tu aşa ca noi!
Un copil destul, ajunge un copil, sau cel mult doi!"
Când vrăjmaşul omenirii a căzut din înălţimi,
El mai trase multe stele după el, în adâncimi.
Mama cea adevărată, adevărul l-a rostit,
Pe când cealaltă mamă, încontinuu a minţit.
Şi tâlharul recunoaşte: "Da, noi suntem vinovaţi!"
Pe când celălalt e mândru, deşi erau condamnaţi.
Cine spune adevărul, este liber, dezlegat
De păcatele în care a trăit şi a umblat.
De-ai greşit, e mult mai bine ca să plângi, să te căieşti,
Şi în dragoste deplină, lângă Domnul să trăieşti.
Priceput-aţi înţelesul care Domnul ni l-a dat?
Fraţi, surori din adunare, să lăsăm orice păcat!
Să nu fim nici ucigaşa, nici tâlharul răutăcios,
Să luptăm, să fim urmaşii Domnului Isus Hristos.
Amin
octombrie 2003
Preluat de la adresa:
https://www.resursecrestine.ro/poezii/32504/judecata-lui-solomon-1