Pe calea mea

Pe calea mea cu roua din zenit,
Udatu-s-a pământul ce-am păşit,
Copacul dragostei încet a-nmugurit,
Altoi pios având la rădăcină.

Se-nalţă pân` la cer cu-a sa tulpina,
Din muguri frânţi sub raze de lumină,
Aprinsă i-e iubirii o floare în coroană,
Din sufletu-mi, ce s-a lipit de ramuri.

Izvorul mântuirii în unde chemătoare,
Îşi cântă simfonia pe-a cerului vioare,
M-alină şi mă strigă în limba nemuririi,
Să fac loc nemăsurii pe talerul iubirii.

O sevă ce-i străveche copacul îl străbate,
Nevoia de a curge şi merge mai departe,
Spre soarele răsare cu crengile-ndreptate,
Rotundul împlineşte şi-n mugur se-nnoieşte.

Iar vântul veşniciei,la cea mai mică boare,
Din adâncimi albastre cu râuri călătoare,
O ploaie ca de rouă cu picături divine,
Revarsă în cântare din amforele pline:

Pecete mi-e culoarea pe ochiul cel de tină,
Măsură mi-e iubirea cuvintelor ca vamă,
O treaptă mi-e tăcerea la scară nevăzută,
Închinăciune viaţa-mi, luminii neâncăpute.

01.06.2009