Din deznădejde la lumină

Călătoresc pribeag prin Valea Umbrei Morții,
Deasupra mea doar norii aleargă spre zenit
Și sentimentul rece că sunt în voia sorții
Al nimănui, un nimeni, de nicăieri venit...

Și singur sunt cu mii de gânduri sumbre
Ce vin de pretutindeni și se strecoară lin
În vorbe fără noimă ce sunt mârșave umbre
Venite să m-atragă spre un tărâm străin.

Și totuși am Credința și Glasul îl aud
Dar o nădejde slabă în mine tânguiește
E prea încet, sau eu prea surd
Să înțeleg ce tânguirea îmi vorbește.

Ce dulce este șoapta, spre ea să mă strecor
Și să-i ascult dorința, chiar ne-nțeleasă încă
Ar trebui în Valea asta, ca să aud, să mor
Și-apoi, cu înțelesul, să mă prefac în stâncă.

Ce zbucium trist ! Un cerc amețitor
În care înțelesul nicicum nu mai pătrunde
Iar eu, prin Valea Umbrei Morții mor
Spre nicăieri, pe nu-știu-unde...

Să mori, se auzi deodat’ Credința
De moartea Celui Prea Iubit
În moartea Lui găsi-vei biruința
Și vei pricepe Valea deslușit

Să mori de neputința de-a-nțelege
De ce străbați pribeag această Vale rea
Și să învii pentru-a culege
Un Înțeles curat din voia Sa

Să mori în cugetarea vieții moarte
Și să învii în cugetul curat
Și-atunci, pribeag prin văi întunecate,
Vei lumina un altul prin Vale încercat.

Să mor, acesta-i înțelesul sacru
Al vieții Celui Înviat !
Și moară veșnic eul idolatru
În Valea Umbrei Morții îngropat.