Într-o seară,îmi târam gleznele
prin apa de la malul Mării Negre.
Când a început să răsară luna,lumina ei
s-a întins de-a lungul mării
până la picioarele mele,ca o potecă strălucitoare,ca un şarpe luminos
unduindu-se în valuri.

Am păşit pe potecă şi am început să merg
spre lună,
dar,luna s-a ridicat tot mai mult spre cer
iar eu am înaintat tot mai mult spre larg.
Când luna a ajuns deasupra mea,
din poteca de lumină nu a mai rămas decât
o bulină galbenă tremurând sub tălpile mele...
Şi m-am trezit singur,în mijlocul mării,
înconjurat de rechini.
Nici măcar nu ştiam că în Marea Neagră
există rechini...

Abia atunci,Te-am văzut venind...
Străluceai atât de tare
încât,reflectată de mare,Lumina Ta
a creat un pod înte Tine şi bulina mea.
Luna s-a făcut roşie ca sângele,
marea a început să fiarbă,clocotind spume,
pescăruşi,sau poate îngeri?
se roteau deasupra noastră,
iar rechinii s-au ascuns şi ne priveau de undeva,
din adânc.

Am pornit spre Tine,Isuse...primii mei paşi
spre veşnicie.