El mi-a vorbit frumos, a nu ştiu câta oară,
Cuvinte ziditoare, de veghe să-mi rămână
Şi-n vremea de suspin, ca fierea de amară,
Să-mi fie călăuze spre-a cerului fântână.

Când sufletu-mi mâhnit trăgea încet să moară
Şi inima-ncetase în mine-a fi stăpână,
El mi-a vorbit frumos, a nu ştiu câta oară,
Cuvinte ziditoare, de veghe să-mi rămână.

Peste atâtea câte în lume-ar vrea să doară
El şi-a întins, din cer, o nevăzută mână.
De-atunci mi-e gândul plin cu flori de primăvară
Şi-n cerul Lui mă simt, eu, suflet şi tărână.

El mi-a vorbit frumos, a nu ştiu câta oară.