Ce taină e-n steluța de zăpada...!
I-au trebuit făpturii milenii să priceapă
cum poate-ntr-un infim cristal să șadă
un picur, cât o lacrimă, de apă...

Acel ce-a pironit în aer norii,
când din adâncuri au trăsnit izvoare,
și în burdufuri a legat vaporii
umbrind pământul de-arzătorul soare,

Acel ce printr-o singură suflare
încremenește apa și o seacă
și-n cosmice, cerești laboratoare
prepară brumă, ploaie, promoroacă,

Cel ce revărsa peste-ntinsuri ploaie
ca o nuia ce biciuie pământul,
sau ca un semn de-a dragostei văpaie
ce-o are pururi pentru om, Preasfântul,

Acel ce dă cu mâinile-amândouă
belșug de fulgi ce, unul lângă altul,
țes câmpului o cuvertură nouă,
la anul noua roadă să-și ia saltul,

...ne-a dat un cosmic semn, fără tăgadă
rămas în veac simbolu-ndreptățirii,
lăsând să cadă fulgii de zăpadă
pe trupul putred și-nvechit al firii...

E-atât de pur, de alb întreg pământul...!
C-au fost cocioabe, grajduri ori palate,
deopotrivă le-a-nnoit Preasfântul
și, iată, noi acum sunt toate, toate...

E o tăcere ca o-nfiorare...
Tot aerul e-o bură de lumină...
Ușor se-apleacă cerul, pe ninsoare,
Divinul să-l așeze peste tină...

Cutează cineva să-l întineze?
Eternitatea pură-mpărățește
în tot imperiu-acestei noi Geneze...
CUVÂNTUL cântă...Vorba amuțește...