Foarte multe confuzii se vor elimina dacă vom face o distincţie clară între ceea ce urmăreşte să facă Duhul Sfânt în persoana umană şi ceea ce urmăreşte El să facă în adunările publice ale copiilor lui Dumnezeu.

În cele ce urmează, eu voi face o distincţie netă între acestea şi de aceea împart ceea ce urmează în două capitole distincte: lucrarea în individ şi lucrarea în adunare.



Lucrarea Duhului Sfânt în individ



Apostolul Ioan ne vorbeşte despre părtăşia (greceşte: koinonia) cu Tatăl şi cu Fiul. La acestea, apostolul Pavel adaugă părtăşia (acelaşi cuvânt: koiononia) cu Duhul Sfânt, în binecuvântarea pe care le-o dă corintenilor:

„Şi harul Domnului Isus Cristos, şi dragostea lui Dumnezeu şi părtăşia Duhului Sfânt să fie cu voi cu toţi!" (2 Corinteni 13:14).

În mod normal, atunci când ne rugăm ne adresăm Tatălui, aşa cum spune apostolul Pavel: „îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Cristos" (Efeseni 3: 14). În continuare în această rugăciune Pavel scrie:

„şi-L rog... să vă întăriţi în putere prin Duhul Lui, în omul din lăuntru,

aşa încât Cristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă..." (v.16-17).

Cu toate că, în termeni absoluţi, Duhul Sfânt ne umple toată fiinţa, şi Domnul Isus ne umple toată fiinţa, pentru vizualizare, adică pentru o mai clară percepere a relaţiei şi a părtăşiei noastre cu aceste Persoane, este bine să ne gândim în termenii scrişi de Pavel:

Domnul Isus este Mântuitorul nostru, este Preaiubitul nostru, este Mirele nostru, este Învăţătorul nostru, este Modelul nostru şi prin toate acestea suntem legaţi sentimental: El locuieşte în inima noastră.

Pavel ne spune că Duhul Sfânt locuieşte „în omul din lăuntru". În Romani 7:22 şi 23, Pavel foloseşte o alternanţă din care rezultă că pentru el „omul din lăuntru" este „mintea." În Efeseni 4:23, Pavel scrie că Domnul Isus are ca unul dintre obiectivele cu care vine la noi „să vă înnoiţi în Duhul minţii voastre" (aici nu este vorba de duhul nostru, ci de Duhul Sfânt care trebuie să devină Duhul minţii noastre. Totul se defineşte cel mai clar în Romani 8:6, unde, în original, Pavel vorbeşte despre „mintea cărnii" şi despre „mintea Duhului" (contextul de aici arata cel mai clar că este vorba de Duhul Sfânt).

Din 1 Corinteni 2:10-16, înţelegem clar că Duhul Sfânt este cel care ne aduce în mintea noastră gândurile lui Dumnezeu.

Pentru şi mai precisă localizare, la convertire Duhul Sfânt se uneşte cu duhul nostru şi astfel devenim „un singur duh" cu Cristos (1 Cor.6:17, vezi şi v. 19 pentru întregirea ideii.) Duhul nostru operează în mintea noastră. După ce Duhul Sfânt se cuplează cu duhul nostru, El vorbeşte în duhul nostru şi mintea noastră recepţionează ceea ce ne comunică Duhul.



Să mai vedem încă o conexiune.

În Romani 9:1, Pavel vorbeşte despre „conştiinţa mea luminată de Duhul Sfânt." Este important să vedem de aici legătura dintre conştiinţă şi Duhul Sfânt.

În Romani 2:14-15, vorbind despre păgâni, Pavel scrie că „lucrarea Legii este scrisă în inimile lor". Apoi el explică ce vrea să spună: „despre lucrarea aceasta mărturiseşte conştiinţa lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele".

Este evident că Pavel foloseşte aici cuvântul „inimă" cu înţelesul de „conştiinţă" (paralelismul ebraic îl obligă să nu folosească acelaşi cuvânt de două ori, ci să spună acelaşi lucru cu alt cuvânt).

Conştiinţa este locul unde Dumnezeu a scris principiile morale în toţi oamenii care vin pe lume. Conştiinţa şi mintea (gândurile) sunt două entităţi distincte: conştiinţa îl învinovăţeşte pe om („îl mustră conştiinţa"), iar mintea (gândurile) se dezvinovăţeşte („raţionalizează", găseşte scuze: Ce era să fac? N-am avut încotro? Şi alţii fac... etc.).

Când omul este născut din nou şi Duhul Sfânt şi-a făcut locuinţa în acel om, El luminează conştiinţa, adică pune acolo învăţăturile Domnului Isus şi, dacă omul nu le ascultă, încep mustrările de conştiinţă. Trebuie să fim, deci, atenţi că de acum conştiinţa este unul dintre instrumentele prin care ne vorbeşte Duhul Sfânt.



Acum ajungem la elementul cel mai important pentru înţelegerea scopului fundamental pentru care vine Duhul Sfânt în noi. Scopul acesta este definit de Dumnezeu Însuşi, atunci când ne face făgăduinţa venirii Duhului Sfânt ca să locuiască în oameni:

„Vă voi stropi cu apă curată şi veţi fi curăţaţi; vă voi curăţa de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri.

Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un Duh nou; voi scoate din voi inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne.

Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele" (Ezechiel 36:25-27. Italicele mele, I.Ţ.).

Scopul cu care ne dă Dumnezeu Duhul Său este ca noi să fim făcuţi capabili să împlinim voia lui Dumnezeu în toată purtarea noastră!

Care este problema? De ce nu suntem noi în stare să facem voia lui Dumnezeu? Aceasta este întrebare fundamentală!!!

Răspunsul ne este dat de apostolul Pavel în Romani 5-8 şi în Galateni 5-6. Ceea ce ne face incapabili să facem voia lui Dumnezeu este „carnea", sau firea pământească, sau natura noastră umană pervertită prin neascultarea primului om şi prin câteva mii de ani de ani de trăire separată de Dumnezeu a înaintaşilor noştri.

Trebuie să ne uităm bine în Romani 8 şi în Galateni 5 la opoziţia dintre Duhul Sfânt şi elementul acesta al corupţiei noastre lăuntrice. În Galateni 5:16-17, Pavel ne spune că dacă umblăm călăuziţi de Duhul Sfânt nu vom mai împlini impulsurile care ne vin din carne, şi apoi ne spune că Duhul şi carnea „sunt lucruri protivnice unul altuia," adică sunt în totală opoziţie unul faţă de celălalt.

În Romani 8:6, Pavel vorbeşte de „mintea cărnii" şi de „mintea Duhului", adică unii oameni au mintea concentrată numai la ce le cere sau dictează carnea, iar unii şi-au deprins mintea să se concentreze la ce le şopteşte Duhul. Şi astfel, unii trăiesc după îndemnurile cărnii, iar ceilalţi după îndemnurile Duhului.

Trebuie să vedem şi precizarea categorică făcută de Pavel că cei care trăiesc după îndemnurile cărnii (ale firii pământeşti) nu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu, ci „vor muri", spre deosebire de cei care trăiesc după îndemnurile Duhului, care au ca rezultat viaţa veşnică.

În Romani 7, Pavel ne-a spus că firea pământească are o putere copleşitoare asupra tuturor oamenilor şi că fără unirea noastră cu Cristos şi fără călăuzirea şi împuternicirea pe care ne-o dă Duhul Sfânt nu avem nici o şansă să fim liberi de sub puterea păcatului şi să trăim după voia lui Dumnezeu.

Dar, dacă ştim să trăim în unire cu Cristos şi ştim să trăim sub călăuzirea Duhului Sfânt avem tot ce ne trebuie pentru o viaţă de sfinţenie!



Despre trăirea în unire cu Domnul Isus am vorbit pe larg în materialul întitulat: Unirea cu Cristos. Cum se realizează ea şi cum trăim în ea.

Aici trebuie să ne uităm la a doua întrebare fundamentală: Cum învăţăm să trăim sub călăuzirea Duhului Sfânt?

Să stabilim mai întâi că aici vorbim despre totalitatea felului nostru de a fi şi despre totalitatea comportamentului nostru. Acestea cuprind gândurile care ocupă mintea noastră, sentimentele pe care le nutrim în inima noastră, impulsurile (pornirile, nervii, mâniile), cuvintele pe care le folosim în conversaţii (şi în scris!), tonul, acţiunile, gesturile, atitudinile (pacea lăuntrică, mulţumirea cu ce avem, bucuria, fericirea). Toate acestea pot fi determinate de carne şi pot fi determinate de Duhul.



Iată de ce trebuie să ne pătrundă foarte bine gândul fundamental că toate simţirile şi toate trăirile noastre ne vin din două surse: ori din firea coruptă, ori din Duhul Sfânt.

Un element absolut fundamental al vieţii spirituale este să învăţăm ca în permanenţă să ne întrebăm: Simţământul acesta, imboldul acesta, dorinţa aceasta, de unde îmi vine: de la firea coruptă sau de la Duhul lui Isus (sau Duhul lui Cristos, sau Duhul lui Dumnezeu, care sunt nume alternative date Duhului Sfânt).

Când ne uităm la o persoană de sex opus şi mintea noastră începe să gândească la păcat, obişnuinţa noastră trebuie să fie să gândim imediat: firea mea coruptă mă împinge să am gânduri păcătoase, iar Duhul lui Isus îmi spune că dacă le gândesc comit adulter în mintea mea. Eu resping îndemnul cărnii şi aleg să ascult de Duhul Sfânt. Doamne Isuse, ascult de Duhul Tău. Dă-mi chiar acum puterea să gândesc la ceva curat şi dumnezeiesc!



Când cineva mă ironizează, sau mă jigneşte, sau mă insultă, şi eu imediat mă aprind în lăuntru si caut nişte cuvinte cu care „să-l pun la punct", „să nu mă las călcat în picioare", „să i-o spun de la obraz", trebuie să am deja reflexul format ca să-mi zic: „Acestea vin din firea mea coruptă; Duhul lui Isus îmi zice să rabd, să iert şi să răspund cu o vorbă bună. Oare ce înseamnă ca acum să ascult de Duhul lui Dumnezeu? Ce reacţie şi ce răspuns îmi şopteşte El?" Vă asigur că totul în noi se va schimba în acea clipă şi vom primi „chiar în ceasul acela" o vorbă caldă şi plină de dragoste cu care să nu ne lăsăm biruiţi de rău ci să biruim răul prin bine!



Să discutăm acum cuvintele noastre. Să ţinem cont că ceea ce ne spune Pavel despre vorbirea noastră este în contextul poruncii de a nu-L întrista pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu:

„Nici un cuvânt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-L aud... Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste, care nu sunt cuviincioase; ci mai de grabă cuvinte de mulţumire" (Efeseni 4:29 şi 5:4) şi „Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum să răspundeţi fiecăruia" (Coloseni 4:6).

Aici trebuie să adăugăm neapărat ceea ce ne spune Dumnezeu pe această temă în cartea Proverbe. Acolo, Dumnezeu face distincţie între vorbirea înţeleptului şi vorbirea nebunului.

„Cine vorbeşte în chip uşuratic răneşte ca străpungerea unei săbii,

dar limba înţelepţilor aduce vindecare" (12:18).

„Un răspuns blând potoleşte mânia,

dar o vorbă aspră aţâţă mânia.

Limba înţelepţilor dă ştiinţă plăcută,

Dar gura nesocotiţilor împroaşcă nebunie" (15:1-2)

„Limba dulce este un pom de viaţă,

dar limba stricată zdrobeşte sufletul" (15:4).

„Cine are inimă înţeleaptă

îşi arată înţelepciunea când vorbeşte

şi mereu sunt învăţături noi pe buzele lui" (16:23)

„Vorbele nebunului aduc ceartă

şi gura lui înjură până stârneşte lovituri.

Gura nebunului îi aduce pieirea

Şi buzele lui sunt o cursă pentru suflet" (18:6-7)

„Cine îşi păzeşte gura şi limba

îşi scuteşte sufletul de multe necazuri" (21:23)

„Cine iubeşte curăţia inimii

şi are bunăvoinţa pe buze este prieten cu împăratul" (22:11).

„Un răspuns bun

este ca un sărut pe buze...

Nu vorbi în chip uşuratic împotriva aproapelui tău;

Ori ai vrea să înşeli cu buzele tale?" (24: 26 şi 28).



Oare de ce consideră Dumnezeu că este atât de important să ne dea atâtea instrucţiuni referitoare la vorbirea noastră?

Iacov ne spune de ce: fiindcă

„Limba este şi ea un foc de nelegiuiri. Ea este aceea dintre mădularele noastre care întinează tot trupul şi aprinde roata vieţii, când este aprinsă de focul gheenei" (Iacov 3:6).

Iacov explică apoi că vorbirea din invidie şi cearta au origine „pământească, firească, drăcească" (v. 15).

În contrast cu aceasta, înţelepciunea care vine de la Duhul lui Dumnezeu produce pace, blândeţe, curăţie şi bunătate (v.17).



Ţineţi cont că lucrul de bază pe care trebuie să-l învăţăm este să ne întrebăm în permanenţă care este sursa din care ne vine un impuls, un îndemn sau altul. În cazul vorbirii, trebuie să ne intre bine în minte că unele cuvinte taie, rănesc, produc durere, umilesc, şi chiar degradează fiinţa cărora le sunt adresate. Duhul Sfânt nu produce asemenea roade!

Dacă un om este dominat de Duhul Sfânt, în el este bunătate, amabilitate şi blândeţe. Când îi vine îndemnul să spună un cuvânt care supără, care ofensează, el îşi va zice: „Cum aş putea spune eu un asemenea cuvânt?"

Un om plin de Duhul sfânt este un om plin de bunătate! Şi el va zice în sine: „Ce cuvinte să folosesc în această situaţie, ca să dau har celui din faţa mea?!" Cuvintele mele trebuie să fie „drese cu sare," adică trebuie să fie de bun gust, nu de prost gust!

Până nu ne formăm dexteritatea (obişnuinţa şi priceperea) de a ne întreba la fiecare cuvânt ce ne vine pe limbă, „Din ce sursă îmi vine cuvântul acesta?", nu ne vom schimba felul de a vorbi, ci vom continua să vorbim vulgar, răutăcios, ofensator, producând multora răniri şi multă durere.

Când ne-am format această dexteritate şi suntem ferm decişi să ascultăm numai de Duhul Sfânt, care este Duhul dragostei, al păcii, al bunătăţii, limbajul nostru va deveni curat, ziditor, constructiv, vindecător, producător de bucurie şi de fericire tuturor cărora le adresăm vorbirea noastră.



Să ne gândim la simţămintele noastre. Cuvântul ne spune să nu lăsăm să locuiască în noi amărăciune, invidie, gelozie, duşmănie, ură, răutate. Şi în domeniul acesta trebuie să ne formăm deprinderea de a ne întreba: Stările acestea sufleteşti îmi vin de la natura mea coruptă, sau îmi vin de la Duhul lui Isus?

Chiar şi numai punându-ne cu toată seriozitatea această întrebare în noi se va face deja lumină: vom vedea că aceste stări sunt din firea noastră păcătoasă şi nu le vom mai dori în noi. Şi atunci, în mod normal ne vom adresa Duhului Sfânt şi-I vom cere Lui să ne cureţe de aceste simţăminte străine de Dumnezeu şi diavoleşti şi să ne umple El cu bunătate, cu milă (înţelegere pentru slăbiciunile celorlalţi), cu capacitate de iertare, cu îngăduinţă, cu răspuns bun la orice răutate care a fost revărsată peste noi.

Una dintre cele mai mari eliberări lăuntrice are loc atunci când interiorul nostru este golit de amărăciune, de invidie, de gelozie, de duşmănie, de răutate, de ură şi când în locul acestora vine dragostea agape care este plină de bunătate şi de generozitate! Dar noi înşine nu putem face această eliberare interioară: Numai Duhul lui Isus o poate face! Şi El tocmai de aceea ne este dat: ca să realizeze în noi schimbările pe care le doreşte Dumnezeu!

O atenţionare importantă aici: Duhul Sfânt nu ne umple dacă noi nu-L lăsăm să aducă în interiorul nostru aceste simţăminte cereşti! Cum crezi că Duhul Sfânt te umple când tu eşti plin de lucruri care Lui nu-I plac? Acceptă să producă El în tine roada Lui, şi atunci cu siguranţă că El te va umple!



Să ne gândim la ceea ce facem la serviciu, sau la scoală, sau în afacerile noastre. Minciuna, incorectitudinea, necinstea, nedreptatea, înşelăciunea, sunt categoric lucruri pe care Duhul Sfânt nu le tolerează. Când le facem, noi ascultăm de firea noastră coruptă. Şi încă odată: Cine face asemenea lucruri nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu, prin urmare nici acum el sau ea nu este de la Dumnezeu, nu are pe Duhul lui Dumnezeu în sine!

Când te duci la serviciu, la şcoală sau la orice alte afaceri, trebuie să-ţi creezi deprinderea să-ţi spui: „Tot ce voi face eu astăzi va fi ori din natura mea coruptă, ori din Duhul Sfânt. Şi veşnicia mea depinde de cine ascult! Indiferent cât câştig dacă spun minciuna şi fac incorectitudinea sau nedreptatea, dacă îmi pierd veşnicia cu Dumnezeu, câştigul este prea mic şi pierderea este prea mare! Nu merită să ascult de fire! Şi oricât aş pierde aici şi chiar dacă aici aş rămâne sărac lipit pământului, dacă am în mine pe Duhul Sfânt am în mine veşnicia! Merită să-L ascult pe Duhul Sfânt şi de aceea voi spune numai adevărul, voi fi corect, voi fi cinstit, voi fi drept, deoarece aşa îi place Domnului meu!



Vă rog să observaţi cum în toate domeniile discutate mai sus, totul se petrece mai întâi în mintea noastră. Acolo noi deliberăm şi acolo noi luăm decizii. Tot ce suntem şi apoi tot ce facem depinde de aceste deliberări interioare şi de deciziile pe care le luăm acolo. Acum aduceţi-vă iarăşi aminte că Duhul Sfânt ne este dat ca să fie „Duhul minţii noastre". Când noi deliberăm ce să fim şi ce să facem, firea noastră coruptă strigă cu disperare şi din răsputeri să o ascultăm pe ea. Duhul Sfânt ne şopteşte delicat care este învăţătura Domnului Isus în acea problemă şi ne spune care este voia lui Dumnezeu.

Întotdeauna când luăm o decizie, noi ascultăm ori de fire ori de Duhul lui Isus.



Adeseori noi ne plângem că suntem slabi, că suntem supuşi greşelii, că n-avem putere să fim mai buni, mai corecţi, etc.

Plângerea aceasta ori vine din necunoaşterea acestor resorturi lăuntrice, ori vine pur si simplu din faptul că noi am decis deja de mult că noi vom asculta de fire, nu de Duhul Sfânt.

Acum, scopul acestei scrieri este înainte de toate să ne înveţe să punem în permanenţă întrebarea referitoare la cele două surse: firea coruptă şi Duhul Sfânt. Şi chiar şi numai dacă am pus întrebarea, o parte din luptă este câştigată, căci imediat ne dăm seama ce vine din fire şi ce vine de la Duhul.

Al doilea scop al acestei scrieri este să ajungem la acea decizie sfântă, categorică şi totală că vrem să ascultăm de Duhul Sfânt şi că atunci când Îi cunoaştem călăuzirea vom merge pe calea Lui indiferent cât ne costă!

Până când nu există în noi această decizie fundamentală, vom fi tot falimentari şi vom continua să trăim ca lumea şi vom avea ca sfârşit pieirea.

Viaţa din belşug, viaţa satisfăcătoare, viaţa împlinită ne vine numai din această trăire sub călăuzirea Duhului Sfânt.
Dumnezeu ne spune: „Puneţi-Mă la încercare". Adică, luaţi decizia să ascultaţi de Duhul Meu, şi Eu voi deschide zăgazurile cerului şi voi turna peste voi belşug de binecuvântare. Veţi vedea că puterea Mea va fi în voi, şi veţi fi cu totul capabili şi în stare să fiţi oamenii plăcuţi Mie.

Dumnezeu îşi manifestă puterea Lui prin Duhul Sfânt în noi şi prin noi numai după ce noi am decis să-L ascultăm în toate pe Duhul Sfânt!



Am început partea aceasta a lucrării de faţă introducând conceptul de „părtăşie cu Duhul Sfânt." Termenul grecesc, koinonia, înseamnă „parteneriat", adică fenomenul în care două persoane îşi unesc resursele şi forţele pentru a realiza un obiectiv comun. În cazul parteneriatului cu Duhul Sfânt, obiectivul este transformarea caracterului nostru până când se formează în noi chipul lui Cristos (vezi 2 Cor.3:18) şi transformarea comportamentului nostru ca să devenim sfinţi în toată purtarea noastră, prin „sfinţirea lucrată de Duhul Sfânt" (1 Petru 1:2 şi 14-17). „Roada Duhului" din Galateni 5:22-23 nu este altceva decât o descriere mai detaliată a ce se înţelege prin chipul lui Cristos.

Când în caracterul nostru şi în comportamentul nostru se manifestă „lucrurile firii pământeşti", noi nu avem părtăşie cu Duhul Sfânt (suntem „în carne" nu „în Duhul", Romani 8:9). Părtăşie cu Duhul Sfânt avem numai când ne-am format dexteritatea de a defini clar sursa a ceea ce simţim, gândim, sau facem şi când Îl ascultăm pe Duhul Sfânt în toate aceste domenii. Cum ai putea pretinde că tu ai părtăşie cu Duhul Sfânt, când tu asculţi de fire şi, implicit, asculţi de diavolul (pentru identificarea firii pământeşti cu acţiunea diavolului în oameni, vezi Efeseni 2:1-3)?

Cel mai de seamă lucru în viaţa unui copil al lui Dumnezeu este părtăşia cu Tatăl, părtăşia cu Fiul şi părtăşia cu Duhul Sfânt. Când ai pierdut părtăşia, ai pierdut asocierea cu Ei, ai pierdut totul!

Iar părtăşia cu Ei depinde de trăirea în lumină (1 Ioan 1:4-7).





Lucrarea Duhului Sfânt în adunare



În lucrarea pe care mi-a trimis-o şi pe care eu am afişat-o aici intr-o file, fratele Joldiş face aduce următoarea critică Bisericilor baptiste din România:

„Lipseşte manifestarea darurilor, vindecarea, eliberarea demonică, şi un loc pentru minunile Lui ca la cei din Noul Testament!"

Discutând în principiu, foarte multe situaţii actuale îşi au explicaţia în istorie. Dacă ştim ce s-a întâmplat în istorie, putem înţelege cum de s-a ajuns unde suntem astăzi.

Mişcarea penticostală a început în România prin 1924, dar ea a luat un mare avânt abia imediat după al doilea război mondial, mai exact între 1945- 1950. În perioada aceea, o mulţime de Biserici baptiste au trecut în întregime la penticostalism şi s-au declarat Biserici penticostale. În alte locuri, o bună parte dintre baptişti au trecut la penticostali.

Istoric, atunci a intrat cultul baptist în stagnare. Putem spune că nu şi-a mai revenit din lovitura pe care a primit-o atunci.

Fiindcă penticostalii au venit cu accentul pe Duhul Sfânt şi pe darurile Lui cele mai spectaculare, baptiştii s-au speriat de Duhul Sfânt! În multe Biserici baptiste există o frică de a vorbi despre Duhul Sfânt, iar acolo unde se vorbeşte despre El se spune mai mult ceea ce El nu face (adică, se spune că astăzi nu mai dă anumite daruri).

Situaţia se vede în percepţia populară care spune că baptiştii cred în Domnul Isus, iar penticostalii cred în Duhul Sfânt.

Prin ceea ce afirm aici nu critic pe nimeni şi nu laud pe nimeni, ci doar semnalez un fenomen care a avut loc în istoria noastră.

Este un fapt că baptiştii se tem de „manifestarea darurilor", prin care penticostalii înţeleg tocmai darurile pe care le aminteşte fratele Joldiş: vindecările, eliberările de duhuri rele, şi alte minuni.

Paguba cea mai mare pentru baptişti este că temându-se de manifestările miraculoase ale Duhului Sfânt, care de regulă au loc în adunare, mulţi dintre ei neglijează şi lucrarea lăuntrică a Duhului Sfânt.



Afirmaţiile acestea vor stârni, desigur, proteste şi acuze din partea unora dintre fraţii mei baptişti. Dar... tocmai de aceea scriu ce scriu, ca să producem o discuţie despre noi înşine. Căci dacă ne vom judeca singuri, nu vom mai fi judecaţi de Domnul!



Eu cred în proorocii. Domnul mi-a dat încă în 1977 descoperirea că brusc, nu peste multă vreme, comunismul se va prăbuşi de la sine. Pe baza aceasta mi-am alcătuit programul de a face cărţi teologice şi de a forma oameni pentru timpul când va veni libertatea. Când am spus această profeţie în America, experţii de acolo, care erau convinşi că comunismul va birui în toată lumea, s-au uitat la mine ca la o ciudăţenie. Când am început să spun această profeţie românilor prin radio Europa Liberă, am fost considerat ca naiv, deoarece nimeni nu putea crede că un colos aşa de puternic se va prăbuşi de la sine! Dar... s-a întâmplat aşa cum mi-a descoperit Duhul Sfânt şi cum am profeţit! Cum aş putea eu spune că astăzi nu mai există darul acesta?

Eu cred în vindecări miraculoase ca răspuns la rugăciunea prezbiterilor cu punerea mâinilor, deoarece am văzut aşa ceva cu ochii mei! Şi eu cred în minuni de vindecări ca răspuns la rugăciunile Bisericii, deoarece am văzut şi am trăit şi aşa ceva!

Eu cred în multe alte minuni, inclusiv eliberări de stăpânire demonică, prin rugăciunile Bisericii, şi uneori fără nici o rugăciune, minuni care se petrec în timp ce noi predicăm Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum scrie în Marcu 16:20 şi cum se atestă în Faptele apostolilor. Am fost martor şi la asemenea minuni în cursul lucrării mele de predicator al Cuvântului lui Dumnezeu!

Veţi observa însă că eu nu am dat niciodată publicităţii aceste fenomene miraculoase. De ce? Fiindcă aşa am simţit eu, că Duhul Sfânt este suveran şi că El face aceste minuni atunci când voieşte El şi că eu nu trebuie să mă laud cu ceea ce face El!

Poate că am greşit prin această tăcere.

Oricum, ar fi o mare schimbare în adunările noastre baptiste dacă noi ne-am ruga pentru vindecarea bolnavilor şi am aştepta să aibă loc acea vindecare, fără să mai adăugăm formula de îndoială „dacă este voia Ta." Dumnezeu ne porunceşte să ne rugăm pentru bolnavi în Numele Domnului Isus şi ne porunceşte să credem că ceea ce ne-am rugat am şi primit. El voieşte, numai noi să credem!

Îndoiala noastră cu privire la puterea Duhului Sfânt de a face şi astăzi ce a făcut altădată blochează puterea Lui în adunare!



O extrem de importantă clarificare. Dacă Duhul Sfânt nu are libertate în noi ca indivizi, să lucreze în noi voia lui Dumnezeu aşa cum am descris mai sus, atunci automat El nu are libertate nici să facă minuni în adunare! Cu cât este mai puternică părtăşia noastră cu Duhul Sfânt în viaţa personală, cu atât este mai puternică manifestarea Lui cu putere în adunare!