Într-o scrisoare postată pe masa rotundă, Victor Dobrescu a arătat că esenţa dispensaţionalismului este distincţia pe care o face acest sistem de gândire între Israel, restul naţiunilor şi Biserica. Acestea, spune dispensaţionalismul, sunt trei categorii distincte, care nu trebuie să fie amestecate. John MacArthur scrie şi el că distincţia dintre aceste trei entităţi este esenţa dispensaţionalismului.

Vom vedea din analiza mai multor texte din Biblie, mai ales din Noul Testament, cât de importantă este o înţelegere clară a planului lui Dumnezeu în istorie, plan care cuprinde pe Israel, cuprinde naţiunile şi cuprinde Biserica. Dar cum le cuprinde? Care este relaţia dintre ele?

Modul în care înţelegem planul lui Dumnezeu cu omenirea şi modul în care înţelegem mersul istoriei şi viitorul acestei istorii depinde de înţelegerea acestor trei entităţi: Israel, naţiunile şi Biserica.

Să pornim deci la drum şi să vedem ce ne spune Scriptura despre ele.

În Geneza 1:26-28, ni se comunică planul lui Dumnezeu: „Să facem om după chipul nostru, după asemănarea noastră."

În Geneza 3, ne este relatată neascultarea primei perechi umane de porunca lui Dumnezeu şi, drept consecinţă, alungarea lor din Eden.

Această neascultare de Dumnezeu şi ascultare de cel rău a avut consecinţe mari şi grele pentru toată omenirea de atunci încoace. Dar, oricât de mari şi grele ar fi aceste consecinţe, trebuie să păstrăm în vedere faptul că neascultarea din cap.3 nu a anulat planul lui Dumnezeu anunţat în cap.1. Dacă acest plan ar fi fost anulat prin neascultarea primilor oameni ar fi fost anulată însăşi suveranitatea lui Dumnezeu, care înseamnă că El este atât de stăpân pe tot ce se întâmplă încât nimic nu-i poate strica planurile Sale.

Nu, Dumnezeu nu a abandonat omenirea şi nu Şi-a abandonat planul iniţial de a-Şi face din cadrul acestei omeniri persoane după chipul şi asemănarea Sa.

Faptul că Dumnezeu nu Şi-a abandonat planul cu omenirea se vede chiar în Geneza 3, acolo unde Dumnezeu îl anunţă pe şarpe că sămânţa femeii îi va zdrobi capul.

Dar continuarea planului lui Dumnezeu cu întreaga omenire este exprimată cu cea mai mare claritate atunci când Dumnezeu îl cheamă pe Avraam şi-i comunică planul cu care l-a chemat şi l-a ales:

„Domnul zisese lui Avraam: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta.

Voi face din tine un neam (naţiune) mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare.

Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine" (Geneza 12:1-3. Italicele ne aparţin, I.Ţ.)

Vedem cum Dumnezeu anunţă aici că planul lui este cu toate familiile pământului, şi că Avraam şi naţiunea care se va naşte din el va fi doar instrumentul prin care Dumnezeu va da binecuvântarea Sa tuturor naţiunilor pământului.

Un alt grup de texte care sunt cheie pentru a vedea planul lui Dumnezeu cu toate naţiunile sunt cele prin care Isaia le face clar evreilor că Mesia va veni pentru toate naţiunile:

„Nu se va face nici un rău şi nici o pagubă pe tot multele Meu cel sfânt; căci pământul va fi plin de cunoaşterea Domnului ca fundul mării de apele care-l acopăr.

În ziua aceea, Lăstarul lui Isai va fi un steag pentru popoare; naţiunile se vor întoarce la El şi slava va fi locuinţa Lui.

În acelaşi timp, Domnul Îşi va întinde mâna a doua oară, ca să răscumpere rămăşiţa poporului Său risipit în Asia şi în Egipt...

El va înălţa un steag pentru naţiuni..." (Isaia 11:9-12), apoi



„El nu va slăbi, nici nu se va lăsa, până va aşeza dreptatea pe pământ; şi ostroavele vor nădăjdui în Legea Lui.

Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu...

„Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire şi Te voi lua de mână, Te voi păzi şi te voi pune ca legământ al poporului ca să fii Lumina naţiunilor" (Isaia 42: 4-6)

Parcă prevăzând că Robul Domnului, Mesia întrupat, la un moment dat Îşi va lega inima numai de Israel, Dumnezeu Îi spune:

„Şi acum Domnul vorbeşte, El, care M-a întocmit din pântecele mamei ca să fiu Robul Lui, ca să aduc înapoi la El pe Iacov şi pe Israel care este încă împrăştiat; căci Eu sunt preţuit înaintea Domnului şi Dumnezeul meu este tăria Mea.

El zice: „Este prea puţin lucru să fii Robul Meu ca să ridici seminţiile lui Iacov şi să aduci înapoi rămăşiţele lui Israel. De aceea, Te pun să fii Lumina naţiunilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului" (Isaia 49: 5-6).

Printr-o serie de Psalmi şi prin mai mulţi alţi profeţi, Dumnezeu îi comunică mereu lui Israel că planul Lui este să aducă la Sine toate naţiunile şi că Israel este instrumentul Lui pentru a-şi împlini planul acesta.

Ce s-a întâmplat însă? Probabil ca o reacţie la multele umilinţe la care i-au supus naţiunile, în Israel s-a dezvoltat o atitudine şi, aş putea spune, chiar o teologie anti-naţiuni, în cadrul căreia toate naţiunile erau considerata ca fiind spurcate şi erau considerate drept „câini".

Ajunşi la acest punct, trebuie să facem un lucru foarte clar. Evreii nu l-au refuzat pe Isus ca împărat. Dimpotrivă, Evanghelistul Ioan scrie:

Isus „ştia că au de gând să vină să-L ia cu sila şi să-L facă Împărat" (Ioan 6:15). Dar ei aşteptau ca odată ajuns Împărat El să-i zdrobească pe romani şi să instaureze o domnie a iudeilor peste toate naţiunile, pe care să le guverneze „cu un toiag de fier", în înţelegerea lor aceasta însemnând o dictatură totală.

Ceea ce i-a scandalizat pe iudei a fost chemarea lui Isus la iubirea duşmanilor, chemare care se referea clar la iubirea romanilor. Vorbind în termeni politici moderni, platforma politică a Domnului Isus a fost predica de pe munte, şi aceasta era totalmente inacceptabilă pentru iudei, care aşteptau un Mesia al forţei şi al dictaturii.

Să reformulăm lucrurile. Evreii L-ar fi vrut pe Domnul Isus să le fie Împărat, cu condiţia ca El să fie Împărat după concepţia lor. Programul pe care li l-a oferit Domnul Isus era ca ei să devină agenţii Împărăţiei lui Dumnezeu, aşa cum a formulat-o El în predica de pe munte şi să ducă acest program la toate naţiunile!

Ca să vedeţi reacţia de scârbă şi de refuz a evreilor de a merge la naţiuni să li-L ducă pe Dumnezeul lor, aduceţi-vă aminte de refuzul lui Petru de a intra în casa unui roman, a ofiţerului Corneliu (Fapte 10:3-20). Şi după ce Petru, împins de Dumnezeu, a fost în casa lui şi i-a vestit Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu, aduceţi-vă aminte ce atitudine critică au avut ceilalţi creştini evrei din Ierusalim pentru că a făcut pasul acesta (Fapte 11:1-2).

Să ne uităm cu atenţie la un alt eveniment tot atât de semnificativ. După ce Pavel este arestat la Ierusalim, el le vorbeşte iudeilor şi le povesteşte viaţa lui ca fariseu, ca persecutor al creştinilor, apoi convertirea lui pe drumul Damascului, şi ajunge cu povestirea până la momentul în care Domnul Isus îi spune:

„Du-te, căci te voi trimite departe la naţiuni".

Noi n-am vedea nimic rău în aceste cuvinte. Dar uitaţi-vă care a fost reacţia iudeilor:

„Ei l-au ascultat până la cuvântul acesta. Dar atunci şi-au ridicat vocea şi au zis:

„Ia de pe pământ un astfel de om! Nu este vrednic să trăiască!" (Faptele ap. 22: 1-22).

De ce îl considerau iudeii nevrednic să mai trăiască? Fiindcă a primit de la Isus misiunea de a duce naţiunilor Evanghelia dragostei şi a iertării!

Nu-i de mirare că, deşi el însuşi iudeu, Pavel scrie aceste cuvinte despre iudei:

„Iudeii aceştia l-au omorât pe Domnul Isus şi pe profeţi, pe noi ne-au persecutat; nu-i plac lui Dumnezeu şi sunt vrăjmaşi tuturor oamenilor, căci ne opresc să vorbim naţiunilor ca să fie mântuite" (1 Tesaloniceni 2:15-16).



Aşadar, Israelul era în planul lui Dumnezeu ca să ducă Evanghelia la toate naţiunile. Ei au refuzat categoric lucrul acesta. Iată verdictul lui Dumnezeu pentru acest refuz:

„Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite" (Matei 21:43).

Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu l-a lepădat pe Israel ca popor, în sensul de a-l fi scos complet din planul Său. Pavel afirmă răspicat acest lucru:

„Întreb dar: A lepădat Dumnezeu poporul Său? Nicidecum! Căci şi eu sunt israelit, din sămânţa lui Avraam, din seminţia lui Beniamin. Dumnezeu n-a lepădat poporul Său pe care l-a cunoscut mai dinainte" (Romani 11:1-2).

Iată cum explică Pavel actuala stare a celei mai mari părţi a lui Israel:

„Fraţilor, pentru ca să nu vă consideraţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţine până va intra numărul deplin al naţiunilor. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit" (Romani 11:25-26),



Aici trebuie să ne oprim şi să încercăm să ne aşezăm în locul lui Pavel, sau, mai exact, în locul proaspătului convertit la creştinism, fostul fariseu Saul din Tars.

Întâlnirea lui cu Isus pe drumul Damascului, în cursul căreia el a constatat că Isus este viu şi că El este la cârma universului, l-a aruncat pe Saul-Pavel într-o furtună de probleme teologice care trebuiau acum rezolvate în gândirea lui. Cele mai grele dintre aceste probleme, aşa cum vom vedea imediat, erau două. Prima, era natura şi funcţiile lui Mesia. A doua era locul lui Israel şi locul naţiunilor în planul lui Dumnezeu.

Să le luăm pe rând. Pentru evrei, Mesia care urma să vină era prin excelenţă eliberatorul, cel care va zdrobi pe romani şi va instaura domnia lui Israel peste toate naţiunile pământului. Acum, Pavel constata că Isus a fost într-adevăr Mesia, dar acest Mesia a fost răstignit de romani. Ce fel de Mesia a fost El? Care sunt funcţiile acestui Mesia? Pavel discută aceste lucruri în primul capitol din 1 Corinteni. Expresia care părea totalmente contradictorie era „Cristos (Mesia) cel răstignit" (1:21). El scrie că un Mesia răstignit este un element de poticnire (în original skandalon) pentru evrei, adică ceva ce nu poate fi acceptat, ceva peste care nu se poate trece, ceva care trebuie respins ca absurd; iar pentru greci şi pentru celelalte naţiuni este pur şi simplu „nebunie": Cum poţi să crezi că Dumnezeu îşi trimite Fiul pe pământ ca să fie răstignit de oameni? Şi dacă aşa ceva chiar s-a întâmplat, aceasta este cu siguranţă „nebunia lui Dumnezeu" (v.25), care-i implică pe apostoli în „nebunia predicării crucii" (v.21).

Marea revelaţie pentru Pavel a fost să înţeleagă că Mesia n-a venit să elibereze pe iudei de sub robia romană, ci a venit să elibereze omenirea de sub robia lui Satan, să satisfacă justiţia lui Dumnezeu în aşa fel încât El să fie drept şi totuşi să poată considera drepţi pe cei ce cred în Isus şi să procure prin jertfa Lui ispăşitoare iertarea şi spălarea oamenilor de păcatele lor.

A doua problemă pentru noul convertit, fariseul Saul devenit apostolul Pavel, era creată de faptul că nu numai că Mesia n-a venit să-i elibereze pe iudei de sub stăpânirea romană dar acest Mesia îl trimite pe el, fostul feroce naţionalist, să fie apostol al lui Mesia la restul naţiunilor pământului. Ca să fim foarte exacţi la acest punct, iată care sunt cuvintele lui Mesia adresate lui Saul la întâlnirea pe drumul Damascului:

„Eu sunt Isus pe care-L prigoneşti. Dar ridică-te şi stai în picioare, căci M-am arătat ţie ca să te pun slujitor şi martor atât al lucrurilor pe care le-ai văzut, cât şi al lucrurilor pe care Mă vei vedea făcându-le.

Te-am ales din mijlocul acestui popor şi din mijlocul naţiunilor la care te trimit,

ca să le deschizi ochii, să se întoarcă din întuneric la lumină şi de sub autoritatea lui Satan la Dumnezeu şi să primească prin credinţa în mine iertarea de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi" (Fapte 26: 15-18).

Îndată după ce a primit botezul creştin prin Anania la Damasc, cu siguranţă că Pavel a început să asimileze de la Anania şi de la alţi ucenici învăţăturile Domnului Isus. Mai târziu, i-a devenit mentor Barnaba, de la care iarăşi cu siguranţă că a primit informaţii despre învăţăturile Domnului Isus. După toate probabilităţile, Evanghelia după Matei era deja scrisă şi ea a devenit pentru Pavel o carte de căpătâi. Este adevărat că Pavel scrie galatenilor:

„Fraţilor, Evanghelia predicată de mine nu este de origine omenească; pentru că n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin revelaţia lui Isus Cristos" (Galateni 1: 11-12). Aceasta nu înseamnă că el nu a învăţat de la alţi oameni învăţăturile Domnului Isus, inclusiv din Evanghelia după Matei. Ci aceasta înseamnă că modul esenţial de a înţelege ce este „Evanghelia," adică miezul învăţăturii creştine, l-a primit direct de la Domnul Isus prin arătări speciale în cursul şederii lui într-o retragere în Arabia (Gal.1: 17). Faptul că Pavel era gata să înveţe de la ceilalţi creştini este dovedit prin faptul că la un moment dat s-a dus la Ierusalim ca să se consulte şi să se verifice cu apostolii dacă învăţătura pe care o dă el este cea adevărată. Iată cum scrie el:

„M-am urcat în urma unei revelaţii şi le-am arătat Evanghelia pe care o predic eu între naţiuni, în deosebi celor mai cu vază, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar" (Gal. 2: 2). Rezultatul acestei consultări:

„Când au cunoscut harul care-mi fusese dat, Iacov, Chifa şi Ioan, care sunt priviţi ca stâlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba mâna dreaptă de însoţire ca să mergem să predicăm: noi la naţiuni, iar ei la cei circumcişi" (Gal.2: 9).



Din epistolele lui Pavel reiese clar cât de atent era el ca tot ce spune el să aibă la bază o învăţătură a Domnului Isus. Văzându-i această atitudine generală, putem spune deci cu certitudine că Pavel a cunoscut această afirmaţie a Lui Isus, Păstorul cel Bun:

„Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de vocea Mea şi va fi o turmă şi un Păstor" (Ioan 10: 16).

Şi cu siguranţă cunoştea şi această declaraţie program a Domnului Isus:

„Acum are loc judecata lumii acesteia; acum stăpânitorul lumii acestea va fi aruncat afară.

Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage la Mine pe toţi oamenii" (Ioan 12: 31-32).



Pavel ne spune că a avut o revelaţie, sau mai multe revelaţii, prin care a ajuns să înţeleagă esenţa Evangheliei, adică esenţa planului lui Dumnezeu nu numai cu Israel ci cu întreaga omenire. În ce a constat această revelaţie şi ce a înţeles Pavel prin ea?

Răspunsul la aceste întrebări îl găsim în Epistola către Efeseni. Veniţi să ne uităm împreună la ceea ce ne spune el aici. Să observăm de câte ori se referă el la „descoperire" sau la „revelaţie" şi la planul cel veşnic al lui Dumnezeu.



„Căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuşi,

ca să-L aducă la îndeplinire la împlinirea timpurilor, spre a-şi uni iarăşi într-unul în Cristos toate lucrurile, cele din ceruri şi cele de pe pământ" (Efeseni 1: 9-10).

Pavel explică mai pe larg această acţiune de unire, de aducere laolaltă în Cristos, în capitolul doi. El se adresează unor oameni dintre naţiuni:

„Aduceţi-vă aminte că în timpul acela eraţi fără Cristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele promisiunii, fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume.

Dar acum, în Cristos Isus, voi care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Cristos.

Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a dărâmat zidul de la mijloc care-i despărţea,

şi în trupul Lui înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor în reglementările ei, ca să-i facă pe cei doi să fie în El Însuşi un om nou, făcând astfel pace,

şi i-a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia.

El a venit astfel să aducă vestea bună a păcii, vouă celor ce eraţi departe şi pace celor ce erau aproape,

căci prin el şi unii şi alţii avem intrare la tatăl într-un Duh.

Aşadar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi cetăţeni împreună cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu" (Efeseni 2:12-19).

Este clar că aici Pavel pune pe de o parte naţiunile, iar pe de alta pe Israel. Este interesant de văzut că Legea de la Sinai devenise parte din „vrăjmăşia" dintre Israel şi naţiuni şi de aceea trebuia înlăturată. Dar punctul esenţial aici este că prin cruce, prin trupul Său murind acolo, Domnul Isus a câştigat dreptul de cetăţenie în Israel, adică în familia lui Dumnezeu, pentru toate naţiunile! Dar nu numai atât, ci chiar şi cei din Israelul fizic au acum intrare la Dumnezeu, adică în cetăţenia sfântă, tot numai prin Cristos şi prin Duhul Sfânt.

Explicaţia lucrării acesteia de unire sau de fuzionare între naţiuni şi Israel nu se încheie aici. Pavel continuă în capitolul trei să ne desfăşoare revelaţia pe care a primit-o el:



„Prin revelaţie dumnezeiască am luat cunoştinţă de taina aceasta, despre care v-am scris în puţine cuvinte.

Citindu-le, veţi vedea priceperea (înţelegerea) pe care o am eu despre taina lui Cristos,

Care n-a fost descoperită fiilor oamenilor în celelalte veacuri în felul în care a fost revelată acum sfinţilor apostoli şi profeţi ai lui Cristos prin Duhul.

Că, adică, prin Evanghelie naţiunile sunt moştenitoare împreună cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi promisiune în Cristos Isus.

Eu am fost făcut slujitor al acestei Evanghelii, după darul harului lui Dumnezeu dat mie prin lucrarea puterii Lui.

Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul să vestesc naţiunilor bogăţiile nepătrunse ale lui Cristos

şi să pun în lumină înaintea tuturor care este administrarea acestei taine ascunse de veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile,

pentru ca domniile şi autorităţile din locurile cereşti că cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de diversă a lui Dumnezeu,

după planul pe care l-a făcut în Cristos Isus Domnul nostru." (Efeseni 3: 3-11).

Iată care este după Pavel esenţa Evangheliei:

„prin Evanghelie naţiunile sunt moştenitoare împreună cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi promisiune în Cristos Isus" (v.6).

Toate acestea ne spun clar că aceia dintre iudei care L-au primit pe Cristos şi aceia dintre naţiuni care L-au primit pe Cristos alcătuiesc împreună noul popor al lui Dumnezeu, noul Israel!

„Moştenirea" pe care i-a promis-o Dumnezeu lui Avraam şi „făgăduinţa" sau „promisiunea" făcută de Dumnezeu lui Avraam sunt nu numai ale lui. Israel ci şi a tuturor celor dintre naţiuni care L-au primit ca Domn al lor pe Domnul Isus.

Lucrurile acestea reies şi mai clar din această formulare făcută tot de Pavel:

„Toţi cei care aţi fost botezaţi pentru Cristos v-aţi îmbrăcat cu Cristos.

Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici sclav, nici liber; nu mai este nici bărbat, nici femeie, fiindcă toţi sunteţi una în Cristos Isus.

Şi dacă sunteţi ai lui Cristos, sunteţi sămânţa lui Avraam, moştenitori prin promisiune" (Galateni 3: 27-29).

Iudeii îşi făceau un titlu de glorie din faptul că erau „sămânţa lui Avraam", sau, cu alte cuvinte, „fii ai lui Avraam." Acum Pavel ne scrie la toţi, cum nu se poate mai clar, că toţi cei care suntem ai lui Cristos suntem „sămânţa lui Avraam", „fii ai lui Avraam".



Acelaşi lucru îl scrie Pavel şi colosenilor care au înviat împreună cu Cristos, pentru care Cristos este „viaţa voastră" şi a căror viaţă este „ascunsă cu Cristos în Dumnezeu":

„Aici nu mai este nici grec nici iudeu, nici circumcizie, nici necircumcizie, nici barbar, nici scit, nici sclav, nici liber, ci Cristos este totul în toţi" şi, prin urmare toţi sunt „aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi" (Coloseni 3: 1-4 şi 11 şi 12).

Aici trebuie să arătăm acum cât de organic sunt legate Persoana lui Cristos cu Lucrarea lui Cristos şi cu Biserica lui Cristos. În Efeseni, Pavel se roagă ca Dumnezeu să ne lumineze ochii inimii, ca să pricepem

„care este faţă de noi credincioşii nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui,

pe care a desfăşurat-o în Cristos, prin faptul că L-a înviat din morţi şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti,

mai presus de orice domnie, de orice autoritate, de orice putere, de orice guvernare şi de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor.

El I-a pus totul sub picioare şi L-a făcut cap peste toate lucrurile Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce împlineşte totul în toţi" (Efeseni 1: 18-23).

Şi mai puternic se reliefează aceste lucruri în Coloseni:

„El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, Cel întâi născut în toată creaţia.

Pentru că în El au fost create toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie guvernări, fie domnii, fie autorităţi. Toate au fost create în El şi pentru El.

El este mai înainte de toate lucrurile şi toate se ţin prin El.

El este capul Trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi născut între cei morţi, pentru ca în toate să aibă întâietatea.

Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El

şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui" (Coloseni 1: 15-20)



Această viziune globală şi eternă a Persoanei şi a Lucrării Fiului ne sunt prezentate şi în Apocalipsa, încă din salutarea de la început:

„Har şi pace din partea Celui care este, a Celui care era şi a Celui care vine... şi din partea lui Isus Cristos, martorul credincios, Cel întâi născut din morţi, Domnul regilor pământului.

A Lui, care ne iubeşte şi care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său,

şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său; a Lui să fie gloria şi puterea din eternitate în eternitate! Amin" (Apocalipsa 1: 4-7).

Cântarea celor răscumpăraţi în ceruri ne oferă aceeaşi imagine:

„Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi sigiliile: căci ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice popor şi de orice naţiune.

Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor domni pe pământ" (Apoc. 5: 9-10).



În teologie a apărut un curent, sau un punct de vedere, numit „teologia înlocuirii", care spune că Biserica a luat locul lui Israel. Această teologie spune că Israel a fost pus de o parte de Dumnezeu şi că Dumnezeu îşi continuă lucrarea numai prin Biserică.

Vreau să fac clar că ceea ce expun eu aici nu este teologia înlocuirii. Ceea ce expun eu aici este teologia planului etern al lui Dumnezeu de a-şi face fii şi fiice din toate naţiunile pământului. Planul se realizează „în Cristos", unde orice distincţie între iudei şi naţiuni a dispărut. Scopul ultim al lui Dumnezeu este a în Cristos să-şi unească toate lucrurile şi să formeze o singură familie a lui Dumnezeu alcătuită din toate naţiunile pământului.



Revenim acum la concepţia dispensaţionalistă. Aceasta spune că Biserica nu a fost profeţită în Vechiul Testament, deoarece ea nu a fost în planul lui Dumnezeu. Ea a fost introdusă ca o paranteză în timp, atunci când lui Isus I-a devenit clar că iudeii nu-L vor accepta ca Împărat şi că la un moment dat într-un viitor foarte apropiat paranteza va fi închisă prin faptul că Biserica va fi răpită în cer, iar Isus va coborî din nou la Ierusalim şi va relua istoria cu Israel, instaurând aşa numita Împărăţie de o mie de ani.

Locul unde această teorie este contrazisă în modul cel mai puternic este în Efeseni, la începutul şi la sfârşitul discuţiei despre lucrarea lui Dumnezeu de a-şi uni întreaga omenire într-un singur popor al Său prin Isus Cristos.

Atât la începutul discuţiei, cât şi la sfârşitul ei, ni se spune că aceasta este esenţa planului lui Dumnezeu din veşnicie, esenţa Evangheliei lui Dumnezeu. Iată declaraţia de început:

„Căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuşi,

ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea timpurilor, spre a-şi uni iarăşi într-unul în Cristos toate lucrurile..." (Efeseni 1: 9-10)

Iar la sfârşit, după ce ne dă imaginea grandioasă a modului în care Dumnezeu Îşi va face cunoscută înţelepciunea Lui nespus de diversă „prin Biserică", adaugă că aceasta se face

„după planul etern pe care L-a făcut în Cristos Isus, Domnul nostru" (Efeseni 3: 10-11).

Biserica alcătuită din toate naţiunile pământului, inclusiv Israelul convertit în final (Romani 11: 15 şi 25-26), după ce au fost convertite toate celelalte naţiuni, nu este un plan incidental al lui Dumnezeu, ci este planul lui cu omenirea alcătuit înainte de creaţie şi este esenţa Evangheliei vestite de Domnul Isus şi de toţi apostolii Săi!



Să facem un mic exerciţiu mintal. Să avem înaintea ochilor minţii planul lui Dumnezeu ca din toate naţiunile pământului să-Şi alcătuiască în Cristos un popor care să fie al Lui, pasionat pentru sfinţenie (Tit 2:14).

Toţi cei care sunt în Cristos sunt sămânţa lui Avraam, sunt fii şi fiice ale lui Avraam, sunt membri ai familiei lui Dumnezeu.

Acum, presupunând schema dispensaţionalistă a scoaterii Bisericii de aici şi a reluării istoriei numai cu Israel, ce se întâmplă cu planul făcut de Dumnezeu „în Cristos"? Unitatea omenirii în Cristos este anulată şi apare iarăşi deosebirea fundamentală între Israel şi naţiuni? Apare iarăşi zidul de despărţire şi vrăjmăşia dintre aceste două entităţi?

Unde rămâne atunci consecvenţa lui Dumnezeu în istorie?



O gândire atentă ne va face să ne dăm seama că distincţia între Israel, Biserică şi naţiuni, ca unităţi cu care Dumnezeu tratează în mod diferit, nu este biblică. Israelul şi naţiunile vin laolaltă „în Cristos," adică în trupul lui Cristos, în Biserică.

Biserica este soluţia lui Dumnezeu la diviziunea artificială creată între Israel şi naţiuni. Biserica este soluţia lui Dumnezeu la problemele create de cel rău în omenire. Şi soluţia aceasta nu este una temporală, provizorie, limitată în timp, ci este soluţia lui Dumnezeu, anunţată lui Avraam şi realizată în Cristos, şi dusă consecvent până la încheierea planului Său cu întreaga omenire.