Există idei atât de adânc înrădăcinate în gândirea oamenilor încât este aproape imposibil să mai fie dezrădăcinate.

Exemplu este credinţa iudeilor din antichitate că ei sunt cu exclusivitate poporul lui Iehova şi că aşa vor rămâne ei pentru totdeauna. Când profeţii le-au spus că Iehova este „Dumnezeul întregului pământ" (ref.), ei ori au neglijat această idee, ori au interpretat-o în sensul că atunci când Dumnezeu va deveni Dumnezeul întregului pământ, aceasta se va face prin ridicarea iudeilor ca stăpâni peste toate naţiunile pământului.

Porunca pe care le-a dat-o Isus ucenicilor să se ducă şi să predice Evanghelia la toate naţiunile şi să ucenicizeze toate naţiunile le-a venit ucenicilor ca un şoc, ca ceva incredibil şi irealizabil.

Iată de ce ei nu s-au mişcat din Ierusalim ca să împlinească această poruncă, chiar după mai mulţi ani dincolo de ziua Cincizecimii. Gândiţi-vă ce imbold dumnezeiesc i-a trebuit lui Petru să accepte să intre în casa romanului Corneliu. A trebuit să aibă viziunea acelui cearşaf cu animale necurate şi să audă porunca să taie din ele şi să mănânce. La refuzul lui categoric, a trebuit să vină porunca lui Dumnezeu să nu numească necurat ceea ce Dumnezeu a făcut curat! Viziunea s-a repetat de trei ori! Apoi, imediat după viziune, bătaia la poartă a soliei de la Corneliu şi vocea Duhului care îi spune lui Petru să meargă unde îl cheamă această solie!

După ce Petru intră în casa lui Corneliu, el ţine să înceapă cu aceste cuvinte:
"Ştiţi că nu este îngăduit de Lege unui iudeu să se însoţească cu unul de alt neam; dar Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe nici un om necurat sau spurcat. De aceea am venit..." (Fapte 10:28-29).

Apoi, după ce le-a predicat Evanghelia, spre surprinderea lui Petru, s-a coborât Duhul Sfânt peste toţi cei ce ascultau Cuvântul, spre surprinderea lui Petru si a însoţitorilor săi iudei.

Petru este obligat atunci de ceea ce vedea cu ochii săi să zică:

„Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?" (10:47).

Ştim apoi ce furori a stârnit acţiunea aceasta între iudei şi cum a trebuit Petru să-şi justifice ceea ce a făcut:

„Deci, dacă Dumnezeu le-a dat acelaşi dar ca şi nouă care am crezut în Domnul Isus Cristos, cine eram eu să mă împotrivesc lui Dumnezeu" (11:17).

Să ne amintim că şi după ce Petru s-a dus la Antiohia şi a văzut acolo Biserica creştină alcătuită din greci şi o vreme i-a vizitat în casele lor şi a stat la masă cu ei, când au venit alţi iudei din Ierusalim a bătut în retragere (Galateni 1:11-15).

Să ne amintim şi lupta pe care a dus-o Pavel cu iudeii creştini care pretindeau ca cei convertiţi dintre naţiuni să se taie împrejur, adică să devină evrei!

Pavel însuşi mărturiseşte că ceea ce caracterizează Evanghelia pe care o propovăduieşte el este „taina" care acum nu mai este taină, ci a devenit revelaţie totalmente nouă este acest fapt:

„Că adică naţiunile sunt împreună moştenitoare cu noi (iudeii), alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi făgăduinţă în Cristos Isus" (Efeseni 3:6).

Pavel a scris clar că „nu mai este nici iudeu, nici grec... fiindcă toţi sunteţi una în Cristos Isus" (Galateni 3:28).

Ideea că între iudei şi naţiuni s-a şters orice diferenţiere nu poate fi acceptată de unii nici chiar astăzi. Aşa a apărut teoria care spune că planul lui Dumnezeu cu Israel nu a fost abandonat şi că Biserica este doar o paranteză în timp şi că atunci când Biserica va fi scoasă de aici şi paranteza va fi închisă, Dumnezeu îşi va relua planul lui cu Israel!

Da, ideile odată înrădăcinate, cu greu mai pot fi dezrădăcinate!

V-am dat ceea ce am scris mai sus doar ca ilustrare pentru dificultatea care există pentru mulţi că în Cristos nu mai există nici deosebirea dintre bărbat şi femeie, ci şi aici este egalitate şi unitate.

Să ne amintim de rugăciunea fariseului:

„Doamne, îţi mulţumesc că nu mai făcut să mă nasc sclav, câine, sau femeie".

Atât în concepţia grecilor, cât şi a iudeilor, femeia era sub-umană.

Ar trebui să ne gândim ce şoc a fost pentru iudei când Isus a vindecat-o pe femeia gârbovă şi apoi a spus că „ea este o fiică a lui Avraam" (Luca 13:16) şi când a spus că oricine face voia lui Dumnezeu „îmi este frate, soră..." (Matei 12:50).

Pentru ucenici a fost clar că Domnul Isus ridică astfel femeia acolo unde este bărbatul. Aşa a înţeles Petru lucrurile şi de aceea le scrie bărbaţilor să-şi trateze soţiile ca pe „unele care vor moşteni împreună cu voi harul vieţii" (1 Petru 3:7).

Se mai pot aduce şi alte texte din Noul Testament care să întărească această afirmaţie fundamentală: femeia a fost ridicată de creştinism din poziţia ingrată în care fusese înainte şi i-a fost dată statutul de fiică a lui Dumnezeu pe acelaşi nivel cu bărbatul.

Aceasta nu înseamnă că s-au spulberat învăţăturile despre ierarhia de autoritate. Iată ce scrie apostolul Pavel:

„Dar vreau să ştiţi că Cristos este capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este capul lui Cristos" (1 Corinteni 11:3).

Să ne uităm la afirmaţia ultimă: „Dumnezeu este capul lui Cristos". Noi ştim că Fiul este de aceeaşi esenţă cu Tatăl şi prin aceasta este egal cu Tatăl. Cu toate acestea, în Sfânta Treime există o ierarhie de autoritate, şi este bucuria Fiului să-L asculte în toate pe Tatăl Său!

Paralela aceasta trebuie să ne călăuzească în a înţelege şi afirmaţia că „bărbatul este capul femeii"! Autoritatea bărbatului nu diminuează cu nimic valoarea femeii şi egalitatea ei în esenţă şi în eternitate cu bărbatul.

Au trecut aproape două mii de ani până când, în creştinism, a început să se acorde femeii poziţia pe care i-a dat-o Domnul Isus Cristos! Abia în secolul al XX-lea femeia a fost ridicată, în multe locuri, acolo unde trebuia să fie pusă încă din epoca post-apostolică.

Desigur, unii au sărit peste cal, şi i-au dat femeii autoritatea care îi este rezervată bărbatului, de exemplu, în a face slujba de pastor într-o Biserică.

Dar acestea sunt doar supra-reacţii la faptul că bărbaţii le-au ţinut pe femei „la respect" atât de multă vreme!

În epoca modernă, femeile s-au dovedit a fi excelente misionare. Ele au plantat Biserici şi le-au ajutat să se consolideze. Ele au devenit bune învăţătoare şi profesoare în licee şi universităţi creştine. Ele s-au dovedit excelente în şcolile duminicale la toate nivelele, atât la femei cât şi la bărbaţi.

Ele funcţionează din nou, ca în epoca apostolică, în slujbe de diaconiţe. Unele sunt membre în comitetele Bisericilor (aceasta este propriu-zis diaconia), fiind bune secretare, casiere, sau conducătoare de diferite ramuri de activităţi din Biserică.

Desigur că mai sunt şi alţii care obiectează la toate acestea, dar putem spune că situaţia este ireversibilă. Şi cei care mai ţin de vechile structuri care exclud femeia de la orice activitate vor pierde în cele din urmă bătălia rezistenţei. Aşa se vor întâmpla lucrurile şi în România. Şi, cu cât este acum rezistenţa mai mare, cu atât va fi explozia mai mare.

Femeile din Bisericile evanghelice din România sunt tot mai educate şi strălucesc în toate profesiile. Tot mai multe sunt profesoare in liceele creştine. Tot mai multe vin cu educaţie teologică (licenţă, masterat, doctorat) obţinute în seminarii şi universităţi din străinătate. Tot mai multe excelează în societăţi misionare, în fundaţii, în edituri creştine. Evanghelicii îşi vor da seama că potenţialul lor trebuie folosit şi în Biserică. Trendul, sau tendinţa şi direcţia aceasta sunt inevitabile şi ireversibile.

Cei care luptă împotriva acestui curent se vor trezi că au luptat într-o bătălie pe care au pierdut-o.

Dar oare merită luptată bătălia aceasta? De aceasta va depinde viitorul lucrării lui Dumnezeu în România?

Să luăm un sub-capitol al acestei probleme: învelitoarea capului. Cu vreo zece ani în urmă, discutam în Moldova de dincolo de Prut cu liderul baptiştilor neînregistraţi şi l-am întrebat ce-i desparte acum de cei înregistraţi. El mi-a răspuns foarte grav că sunt trei lucruri care îi despart. Primul, desigur, este înregistrarea. Ei şi acum cred că Biserica nu trebuie să fie înregistrată: orice legătură cu Statul este catastrofală pentru Biserică. Al doilea, este faptul că înregistraţii admit ca membrii Bisericilor lor să aibă televizor în casă; pe când, neînregistraţii nu permit televizor. A treia problemă care îi desparte este faptul că cei înregistraţi admit ca femeile să-şi lege basmaua la spate, pe când ei, neînregistraţii, consideră că basmaua trebuie legată în faţă, sub gât.

Judecaţi voi înşivă...

Să ne uităm însă ce s-a întâmplat la noi. Cam cu treizeci de ani în urmă, câteva surori şi-au pus, în loc de basma, o eşarfă cu care şi-au legat părul. „Moda" a prins. Apoi eşarfa a devenit tot mai îngustă, până când astăzi marea majoritate a femeilor au pe cap doar o bentiţă! Şi aceasta se tot subţiază până când va deveni... invizibilă!

Dacă am vrea să împlinim Biblia literal, ar trebui să impunem femeilor să aibă voal, adică să aibă nu numai capul, ci şi faţa învelită, aşa încât să se vadă numai ochii, aşa cum se cere în Iran!

Există aproape în toate Bisericile bărbaţi care sunt foarte tulburaţi de faptul că femeile nu-şi mai acopăr capul. Pretutindeni unde mă duc sunt abordat de asemenea fraţi care îmi cer să le spun scurt, „da sau nu", dacă sunt pentru acoperirea capului femeii sau nu.

Vă dau aici răspunsul pe care l-am dat multora.

Apostolul Petru le spune femeilor:

„Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur, sau în îmbrăcarea hainelor,

ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea Domnului" (1 Petru 3:3-4).

Să observaţi că nu este vorba de a alege între primele trei sau cea de a patra, deoarece atunci ar trebui să excludem şi „îmbrăcarea hainelor".

Desigur, părul trebuie împletit, scule de aur (broşe, agrafe, etc.) nu prea au surorile noastre, dar haine trebuie să îmbrace.

Atunci, cum să înţelegem ce vrea să spună Petru?

Există o frumuseţe exterioară şi există o frumuseţe lăuntrică. Nici căutarea frumuseţii exterioare, în limitele decenţei, nu este ceva rău. Dar, când cineva se uită la o femeie, ce-l impresionează mai puternic: ceea ce vede în exterior, sau acea frumuseţe lăuntrică vizibilă chiar şi pe faţă şi în atitudini, frumuseţea calmului, a păcii lăuntrice şi a atitudinii de blândeţe şi de amabilitate? Prin ce se face cunoscută această femeie? Prin exteriorul ei ţipător sau extravagant (sau ultra-modest, sau neglijent), sau prin interiorul care este vizibil prin ţinută, prin atitudini, prin vorbire şi prin comportament?

Accentul pus de Petru pe „interior" cu siguranţă că l-a învăţat de la Domnul Isus, care le-a spus fariseilor:

„Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi curăţaţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înlăuntru sunt pline de răpire şi necumpătare.

Fariseu orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, pentru ca şi partea din afară să fie curată" (Matei 23:25-26).

Având în gând ceea ce ne spune Domnul Isus, să ne uităm din nou la ce le scrie Petru femeilor. Există o frumuseţe exterioară şi o frumuseţe interioară. Dumnezeu ne-a înzestrat cu frumuseţea exterioară. Petru nu spune că aceasta trebuie cumva să fie ignorată sau chiar anulată. Dar ceea ce spune el este că există şi o frumuseţe lăuntrică, interioară, şi noi trebuie să acordăm acesteia prioritate, să o punem pe aceasta pe primul plan, să lucrăm la dezvoltarea şi la cultivarea acesteia.

Când cineva vine să mă întrebe despre batic, eu gem în mine şi îmi zic: Doamne, când vor veni la mine bărbaţi care să mă întrebe, „Frate Ţon, cum să dezvoltăm frumuseţea lăuntrică a femeilor noastre? Ce metode să folosim ca ele să capete acea blândeţe a duhului, (care este a Duhului, adică este produsă de Duhul Sfânt), şi acea pace interioară care le face să fie bune şi amabile (tot rezultatul activităţii Duhului Sfânt în ele), frumuseţe care este de atâta preţ în ochii Lui Dumnezeu?"

Aceasta ar fi ascultarea de Domnul Isus care ne învaţă să începem nu cu exteriorul ci cu interiorul!

Există deci o bătălie pe care o dau mulţi bărbaţi evanghelici astăzi: bătălia pentru a ţine femeia „la locul ei" şi pentru a o ţine cu acoperitoare fizică pe cap. Ceea ce vreau eu să le spun aici este că puteţi câştiga această bătălie, cel puţin pentru o vreme, dar să pierdeţi războiul!

Când spun aceasta am în gând avertizarea făcută de Luther că într-un război este o „linie de bătaie" cu multe puncte. Există un punct vital unde se câştigă sau se pierde războiul. Poţi câştiga multe bătălii în alte puncte ale liniei de bătaie, dar dacă pierzi bătălia din punctul vital, cu toate victoriile din celelalte puncte, tu pierzi războiul!

Războiul în care ne aflăm noi este acela de a cuceri România pentru Cristos. Minţile românilor au fost formate de magia şi vrăjitoria care sunt şi astăzi predominante în practica de la ţară, de ortodoxia bizantină care se preocupă numai de ritualuri prin care pretinde că mântuieşte naţiunea şi de secularismul (ateismul) adus la noi din Franţa de „paşoptişti" şi încetăţenit de atunci ca trăsătura dominantă a gândirii claselor cultivate.

Peste acestea s-a suprapus nefasta gândire şi pervertire de caractere comunistă.

Cum vom cuceri noi minţile acestea pentru Cristos? Iată adevăratul nostru război!

Teza mea fundamentală este că vom câştiga acest război numai dacă vom predica o Evanghelie care va transforma gândirea şi caracterul indivizilor şi a naţiunii.

Putem să ne cheltuim toate energiile discutând despre batic, despre îmbrăcăminte, despre muzică, despre premilenism sau amilenism, despre predestinaţie sau liber arbitru, şi să ne trezim că nu facem nici un impact asupra naţiunii, aşa cum se întâmplă de optzeci de ani încoace, de când baptiştii stagnează numeric.

Scrisoarea deschisă pe care am adresat-o Uniunii baptiste, nu numai conducerii, ci întregii frăţietăţi care constituie această Uniune, a fost determinată tocmai de constatarea acestei stagnări.

Cursurile mele de viaţă spirituală dintre 1996-2005 au fost determinate de constatarea acestei stagnări şi în ele, adunate în cartea Umblarea cu Dumnezeu...", caut să formulez soluţia de ieşire din stagnare şi drumul pe care ar trebui să mergem.

Rostul acestei mese rotunde este să discutăm ideile pe care le-am formulat în carte şi pe care le-am pus rezumativ şi în scrisoarea deschisă.

In file am pus deja două eseuri fundamentale:

Învăţătură şi caracter, şi

Mântuirea.

Voi pune astăzi, pe lângă acest eseu,

materialul meu despre

Unirea cu Cristos şi trăirea în această unire.

Va urma un eseu despre

Trăirea cu Duhul Sfânt.

Eu vă cer la toţi să ne concentrăm la a discuta temele pentru care am deschis acest forum.

Sper că mă veţi asculta,

Cu dragoste pentru toţi,

Iosif Ţon