7. Extensia ispăşirii este unul din punctele care au născut cele mai mari controverse în rândul creştinilor. Ispăşirea lui Cristos este punctul crucial al doctrinei mântuirii, iar felul în care este înţeleasă afectează modul în care creştinul îl percepe pe Dumnezeu, îşi trăieşte viaţa şi împărtăşeşte altora despre Cristos.
a. Înţelegerea termenului. Întrebarea: Care este extensia mântuirii lui Cristos? poate fi pusă mai simplu astfel: Ce a realizat Cristos prin moartea Sa?
i. În primul rând, înaintea lui Dumnezeu Cristos a realizat o ispăşire completă, perfectă (dacă jertfa nu ar fi fost aşa, nimeni nu ar fi fost mântuit)
ii. Vom căuta răspunsul la întrebarea: Ce a realizat Cristos pentru oameni prin jertfa Sa?
b. Diferenţe de interpretare. Există 3 moduri principale de interpretare:
1. Prima afirmă căci Cristos a murit pentru toţi oamenii fără excepţie, dându-le tuturor posibilitatea de a fi mântuiţi. Înaintea lui Dumnezeu, Cristos şi-a făcut partea Sa, aducându-i pe toţi oamenii într-o stare (poziţie) în care mântuirea este posibilă, dacă omul îşi face partea lui (aici există diferenţe de opinie referitor la ce înseamnă mai exact partea omului, existând 2 tabere principale, una afirmând că partea omului constă în participarea la un ritual, iar cealaltă afirmă că partea omului este credinţa personală). Aceasta este poziţia majorităţii celor ce se declară creştini (a catolicilor, ortodocşilor, a mai multor biserici protestante, a grupărilor penticostale şi carismatice, a adventiştilor, a creştinilor după Evanghelie şi a majorităţii baptiştilor). Aceştia îşi bazează poziţia pe o interpretare universală a versetelor care afirmă că Cristos a murit pentru lume, pentru toţi oamenii (Ioan 3:16; 1 Ioan 2:2; 1 Tim. 2:6; 2 Pet. 3:9, etc.). Se mai numeşte şi ispăşirea generală.
2. A doua afirmă căci Cristos a murit pentru poporul Său, realizând exact ceea ce şi-a propus, şi anume mântuirea a lor Săi, a poporului pe care i L-a dat Tatăl. El nu i-a adus pe toţi oamenii într-o stare în care să poată fi mântuiţi dacă îşi fac partea lor, ci i-a mântuit în mod real pe toţi cei pentru care a murit. Această poziţie este susţinută de o parte din baptişti şi de mai multe grupări protestante evanghelice. Se mai numeşte şi ispăşirea particulară. Considerăm că aceasta este interpretarea biblică, de aceea vom acorda o atenţie specială argumentelor biblice care o susţin.
3. O a treia poziţie afirmă că moartea lui Cristos este suficientă pentru toţi oamenii, dar eficientă doar pentru aleşi. Această poziţie încearcă să combine cele 2 prezentate mai sus, să le armonizeze. Eşecul ei constă în faptul că nu este sprijinită pe Scriptură, pe versete clare, ci pe raţionamente derivate din argumente preluate de la ambele tabere. Este privită de ambele tabere ca fiind o poziţie de compromis.

c. Dovezi scripturale în favoarea ispăşirii particulare:
i. În primul rând, atributele lui Dumnezeu arată spre o mântuire perfectă, dar limitată la un anumit număr de oameni (vezi 3.I.2.b – atributele relative ale lui Dumnezeu)
1. Iubirea. Jertfa lui Cristos este cea mai importantă şi completă manifestare a iubirii lui Dumnezeu (Ioan 3:16; 1 Ioan 4:9-10; Rom. 5:8; 8:31, 32 + Ioan 15:13; iubirea ce predestinează – Ef. 1:4). Această iubire este neschimbătoare (Ier. 31:3), perfectă, infinită ca valoare şi mărime. Deşi este bun şi milos cu toţi oamenii, El i-a iubit cu această iubire specială doar pe cei aleşi. Această iubire este activă, vrea binele celor iubiţi, indiferent de preţul care trebuie plătit.
a. O ispăşire generală arată o înţelegere greşită a iubirii lui Dumnezeu. Arată o iubire pasivă, nu activă (Dumnezeu a făcut partea Lui, acum s-a retras şi aşteaptă ca omul să desăvârşească mântuirea). Biblia Îl prezintă pe Dumnezeu ca activ implicat în mântuirea omului de la început, până la sfârşit.
b. O ispăşire generală arată o iubire egală pentru toţi oamenii, atât pentru cei care vor ajunge în iad, cât şi pentru cei care vor ajunge în rai. Este inconsecventă cu Scriptura (Rom. 9:13; Ps. 5:6; 11:5; Prov. 3:32; 6:16; Evr. 12:6-8)
c. O ispăşire generală arată o iubire imperfectă (Dumnezeu, deşi îi iubeşte pe toţi oamenii, şi are putere să mântuiască pe oricine – Ps. 3:8; 44:4; 130:7; Isa. 12:2; 54:17; Ier. 3:23; Iona 2:9; Apoc. 19:1, etc. – nu face tot ce îi stă în puteri pentru a-i scăpa pe toţi de la pedeapsa veşnică)

2. veracitatea (Num. 23:19). Dumnezeu spune întotdeauna adevărul şi este vrednic de încredere. Este fidel promisiunilor Sale. El a promis un Mântuitor, şi tot ce ţine de mântuirea oamenilor (Duhul şi darurile Sale). Dumnezeu şi-a împlinit faţă de aleşi toate promisiunile referitoare la viaţa aceasta.
a. O ispăşire generală îl arată pe Dumnezeu ca neţinându-se de cuvânt (Dumnezeu nu dă toate lucrurile împreună cu Fiul Său (Rom. 8:32); nu dă Duhul promis (care este garanţia că vom ajunge în cer – Ef. 1:13; 4:30) tuturor (Iuda vs. 19); nu a făcut în aşa fel încât toţi oamenii fără excepţie să audă Evanghelia, pentru a avea măcar „şansa” de a fi mântuiţi, nu toţi au credinţa (2 Tes. 3:2) – toate acestea ar fi trebuit să aibă loc dacă ispăşirea a fost generală.
3. dreptatea. Prin jertfa lui Cristos, dreptatea lui Dumnezeu a fost satisfăcută, pedeapsa înlăturată, datoria achitată. El a primit plata pentru păcatele aleşilor din mâna lui Cristos, aşa că nu le mai impută lor păcatele pentru care a murit (plătit) Cristos. Toţi aceştia au primit o achitare, iertare absolută, aşa că sunt scăpaţi de pedeapsa viitoare.
a. Ispăşirea generală afirmă că Cristos a plătit înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele întregii lumi, dar Dumnezeu va cere cândva plata şi din mâinile oamenilor, prin faptul că îi trimite în iazul de foc
4. omnipotenţa. Dumnezeu poate să mântuiască şi o face. Mântuirea este şi o manifestare a puterii lui Dumnezeu (învingerea morţii, a lui Satan, etc. – vezi punctul 1.c de mai sus). La El este mântuirea, iar El mântuieşte pe cei pe care îşi propune să îi mântuiască (nici unul nu se va pierde – Ioan 6:37-39; 10:10, 16)
a. Cei care predică ispăşirea generală, predică de multe ori un Dumnezeu care nu poate să mântuiască, a cărui succes sau eşec în planul de mântuire depinde de om.
ii. În al doilea rând, Scriptura afirmă că scopul sau intenţia lui Dumnezeu în trimiterea Fiului ca jertfă pentru păcat şi intenţia Fiului când S-a oferit pe Sine ca substitut a fost să mântuiască oameni, nu doar să le ofere posibilitatea de a fi mântuiţi (Mat. 1:21, Fapte 5:31; Tit 2:14, etc.).
1. scopurile Sale se împlinesc întotdeauna şi planurile Sale nu eşuează. Dumnezeu nu lasă o acţiune neterminată.

iii. Această intenţie este conformă legământului harului. Tatăl a ales un număr de oameni pe care i-a dat lui Cristos. Cristos a murit pentru toţi aceştia (Ioan 6:37-39, 17:9, 10:15-26), fiind reprezentantul lor, Capul lor (Rom. 5:18, 19; etc.), obţinându-le o iertare deplină, o răscumpărare veşnică, o mântuire perfectă (Evr. 9:12). Lucrarea Duhului este aceea de aplicare a efectelor jertfei lui Cristos în vieţile tuturor aleşilor (prin naşterea din nou, pocăinţa, credinţa, perseverenţa spre sfinţenie, etc.). Există o armonie şi unitate perfectă în planul de mântuire şi în execuţia lui. Cristos nu a murit pentru mai mulţi decât au fost aleşi pentru mântuire (2 Tes, 2:13), Duhul nu aplică efectele mântuirii decât asupra acelora pentru care a murit Cristos.

Numărul celor aleşi de Tatăl = numărul celor pentru care a murit Cristos = numărul celor pe care Duhul îi naşte din nou = numărul celor care vor ajunge în rai

1. Dacă ar fi murit pentru mai mulţi, aceasta ar fi însemnat neascultare faţă de Dumnezeu (vezi Ioan 8:29, 5:30) şi o distrugere a unităţii dintre Tatăl şi Fiul (Ioan 10:30, Fapte 2:23; 4:27, 28).
2. Ispăşirea nelimitată face ca jertfa lui Cristos să depăşească limitele planului Tatălui şi al lucrării Duhului de aplicare a mântuirii.
iv. Efectele obiective ale jertfei (expierea, propiţierea, reconcilierea) sunt reale. Dumnezeu deja a iertat păcatul (care este luat, ridicat, îndepărtat – Ioan 1:29, 1 Ioan 3:5; Isa. 43:25; Ier. 50:20) celor acoperiţi de jertfă, deja este împăcat cu ei (Rom. 5:10)
1. Cristos nu a oferit posibilitatea ridicării păcatului, El l-a ridicat; nu a oferit posibilitatea unei substituiri, El a substituit păcătoşii; nu a oferit posibilitatea unei iertări, prin moartea Lui, a venit hotărârea de iertare; nu a oferit posibilitatea unei împăcări, ci a împăcat; nu a folosit posibilitatea mântuirii, El A MÂNTUIT. Nu există nici un verset în Scriptură care afirmă că Isus, prin moartea Sa, a oferit oamenilor doar şansa, posibilitatea de a fi mântuiţi.
2. nu există „dacă omul…”. Aceste efecte nu depind de om. Atitudinea omului faţă de jertfă (credinţă/necredinţă) nu afectează deloc efectele ei obiective.
3. Ispăşirea generală predică o răscumpărare care nu răscumpără, o substituire care nu substituie, o iertare care nu iartă, o acoperire care nu acoperă, etc. Aceasta este un non-sens şi o insultă la adresa jertfei lui Cristos.


v. Învierea lui Cristos arată o ispăşire specifică.
1. El a înviat ca şi Cap pentru toţi cei pentru care a murit (Rom. 4:25; 1 Cor. 15:; Ef. 2:5; Col. 2:12, 13 Rom. 5:12-21, vezi şi Rom. 6:3-11; 2 Cor 5:14, 15, Ef. 2:4-7; Col 2:10-13, 3:3-4).
a. Dacă Cristos a murit pentru toţi, fără excepţie, atunci El a înviat pentru aceiaşi oameni, iar ei se bucură de privilegiile aduse astfel (justificare, o viaţă nouă, viaţă veşnică). Practic, vedem că aşa ceva nu se întâmplă, de unde reiese căci Cristos nu a murit şi înviat pentru toţi oamenii.
2. Învierea lui Cristos reprezintă
a. dovada acceptării jertfei (a plăţii substitutive), ceea ce înseamnă intrarea în vigoare a efectelor obiective (Isa. 53:10; Ef. 5:2; Evr. 9:12, 26, 28; 10:10)
b. garanţia împlinirii promisiunilor făcute de Tatăl lui Cristos pentru aleşi (Ioan 16:7; Luca 24:49; Fapte 2:33; Ef. 4:8, etc.)

vi. Lucrarea de Mare Preot arată caracterul limitat al jertfei. Cristos este Mare Preot (Ps. 110:4; Evr. 5:6; 6:20; 7:17, 21) Lucrarea de preoţie este compusă din 2 părţi, aducerea jertfei şi mijlocirea. Există o legătură inseparabilă între aceste 2 părţi, fiindcă persoanele pentru care se aduce jertfa sunt şi persoanele pentru care preotul mijloceşte (Ioan 17:2 comp cu 9; Rom. 8:32-34; Isa. 53:12, etc.) . Cristos nu mijloceşte decât pentru cei aleşi (Ioan 10:10, 15, 26; 17:9)
1. Lucrarea de Mare Preot în aducerea jertfei
a. Jertfa Domnului Isus reprezintă împlinirea, anti-tipul tuturor jertfelor din VT. Nu mai este nevoie de o altă jertfă de sânge (Rom. 6:10; Evr. 7:27; 9:12; 10:14). Aceste jertfe erau aduse pentru poporul Israel, pentru poporul ales. Nici una din aceste jertfe nu a fost adusă pentru toţi oamenii fără excepţie. Dacă se analizează jertfele cu caracter general, vedem că sunt limitate. Iată 2 exemple:
i. Marele preot aducea jertfa de ispăşire pentru păcatele poporului Israel. Nu exista jertfă înaintea lui Iehova pentru păcatele egiptenilor, babilonienilor, etc.
ii. Mielul pascal i-a acoperit doar pe evrei (poporul ales) din calea pedepsei lui Dumnezeu. Egiptenii nu erau sub jertfă şi au fost pedepsiţi.
b. Dacă Cristos ar fi murit pentru toţi oamenii fără excepţie, atunci El nu ar mai fi reprezentat împlinirea jertfelor vechi testamentale sau acestea l-ar fi reprezentat în mod greşit.
c. Cristos a fost jertfa de ispăşire pentru poporul Său (Ioan 10:15, 15:13, etc. Mat. 1:21; Ioan 15:13; 10:15; Ef. 5:23-26; Fapte 20:28, Mat. 20:28; 26:28; Mc. 10:45; Tit 2:14).

2. Lucrarea de Mare Preot în mijlocire.
a. Preoţia levitică (ordinul lui Aaron) arăta nevoia de intermediar între oameni şi Dumnezeu; preotul era cel care stătea între Dumnezeu şi oameni şi pleda pentru aceştia, pentru obţinerea iertării, a favorului, binecuvântării, etc.
b. Marele preot nu mijlocea pentru toate popoarele, ci doar pentru poporul Israel. Doar poporul ales avea reprezentant înaintea lui Dumnezeu.
c. Cristos nu a venit ca un Mare Preot după ordinul lui Aaron, ci după un ordin superior, veşnic, cel al lui Melhisedec (Evr. 7:10-17)
d. Mijlocirea Sa este mai eficientă decât a oamenilor, fiindcă se bazează pe o jertfă mai bună, pe o preoţie veşnică şi pe un legământ mai bun (Evr. 7:25).
e. Mijlocirea lui Cristos este însă limitată la poporul Său: (Ioan 17:9 comp. cu 2, 6, 10, 20, 22, 24; Rom. 8:34; Isa. 53:12; 1 Ioan 2:1, 2; Evr. 7:25; 9:24)

vii. Termenii Scripturii dovedesc ispăşirea particulară. Versetele care vorbesc despre ispăşirea lui Cristos şi efectele ei pot fi clasificate după cum urmează:
1. versete care folosesc termeni restrictivi, care indică un număr limitat (oile Sale (Ioan 10:11, 15), Biserica Sa (Fapte 20:28; Ef. 5:25-27), poporul Său (Isa. 53:8; Mat. 1:21; Luc. 1:68), aleşii (Rom. 8:32-35) ). Aceşti termeni exclud posibilitatea ca jertfa lui Cristos să fi fost nelimitată.
2. versete care includ un număr mare, dar totuşi limitat (mulţi: Mat. 20:28; 26:28; Rom. 5:19; Evr. 2:10; Isa. 53:11, 12) )
3. versete care folosesc termeni generali (lume, toţi – Ioan 1:29; 3:16, 17; 2 Cor. 5:19; Rom. 5:18; 1 Ioan 2:2; 2 Pet. 3:9; 1 Tim. 2:4).
d. Acestor versete li se dă o interpretate absolută de cei care predică ispăşirea generală.
e. Atunci când le studiem, trebuie să înţelegem următoarele lucruri:
a. Ele nu contrazic versetele care restricţionează ispăşirea la un anumit număr.
b. Trebuie să existe o armonie între aceste categorii de versete
c. Trebuie să fie interpretate conform contextului
d. Trebuie luat în considerare înţelesul pe care cuvintele (în special cuvântul „lume”) le aveau.
4. Cuvântul „toţi”, când Scriptura îl aplică la oameni în general, are 2 sensuri, unul absolut, care include pe fiecare om care a trăit, trăieşte sau va trăi vreodată pe pământ (toţi fără excepţie) şi unul relativ, limitat la o mulţime variată de oameni (toţi fără deosebire)
1. exemple ale utilizării cuvântului „toţi”:
a. toţi în sensul absolut (Ioan 3:31; 5:28; Rom. 2:12; 3:4, 9; 5:12);
b. toţi în sens relativ – tot felul de oameni (Marcu 1:5, 37; Luca 3:21; Luca 2:3; Ioan 1:7; 3:26; 8:2; 13:35; Fapte 18:17; 19:10; 22:15; Rom. 10:12; 16:19; 2 Cor. 3:2; Ef. 1:23; 4:6; Col. 3:11; 2 Tim. 1:15; Evr. 12:8; 3 Ioan 1:12)
2. exemplu de interpretare:
a. „toţi” – 1 Tim. 2:6 „care S-a dat pe Sine însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi”. Este cuvântul „toţi” utilizat în sensul general sau relativ? Şi-a dat Cristos viaţa ca răscumpărare pentru toţi oamenii fără excepţie sau pentru toţi, fără deosebire de naţionalitate, sex, clasă socială, educaţie, etc.? De observat:
i. Acest cuvânt apare de mai multe ori în context (vs. 1, 2, 4). În versetele 1 şi 2, „toţi” pentru care trebuie ca creştinii să se roage, să mijlocească, este relativ. Nu putem să ne rugăm pentru toţi fără excepţie, ci pentru toţi fără deosebire, pentru oameni simpli şi pentru cei puşi în poziţii de conducere, mici şi mari.
ii. Această mijlocire este bine primită, fiindcă Dumnezeu vrea să mântuiască (şi o face!) tot felul de oameni (vs. 4).
1. Dumnezeu nu are doar dorinţa de a mântui pe oameni, ci o voinţă activă, care nu poate fi frustrată de nimeni. El face totul după „sfatul voii Sale” (Ef. 1:11)
iii. Dacă mijlocirea noastră este pentru pace şi bunăstare, mijlocirea lui Cristos este pentru mântuirea oamenilor (vs. 5) (nu a tuturor, căci El nu mijloceşte pentru toţi, ci doar pentru ai Săi – Ioan 17:9).
iv. Mijlocirea pentru „oameni” din versetul 5 este legată de răscumpărarea prin jertfă din versetul 6, acestea fiind cele 2 părţi ale lucrării preoţeşti a Domnului. El şi-a dat viaţa ca răscumpărare (antilutron) pentru oameni, pentru toţi pentru care şi mijloceşte. Armonizând acest pasaj cu altele, pentru a avea o privire mai generală, observăm că Cristos nu mijloceşte pentru toţi fără excepţie (Ioan 17:9), şi că nu a răscumpărat pe toţi fără excepţie, ci pe mulţi (Mat. 20:28), fără deosebire (Apoc. 5:9).
v. Prin urmare, înţelesul cuvântului „toţi” în 1 Tim. 2:6 este acela de „toţi fără deosebire” sau „tot felul de oameni”.

5. Cuvântul „lume” (kosmos) are cel puţin 7 sensuri diferite în Noul Testament:
i. întregul univers: Fapte 17:24
ii. pământul: Luca 12:30; Ioan 9:5; 13:1, 16:28; Ef. 1:4
a. bunurile, posesiunile pământului: Mat. 16:26; 1 Cor. 7:31
iii. sistemul sau ordinea lumii: Ioan 8:23; 12:31, 14:30; 18:36; 1 Ioan 5:19
iv. toţi oamenii: Rom. 3:19; oamenii în general: 1 Cor. 1:27, 28; 4:13
v. omenirea cu excepţia credincioşilor: Ioan 14:17; 15:18; 16:20; 17:9; Rom. 3:6 comp. cu Ioan 5:24; 2 Pet. 2:5
vi. Neamuri în contrast cu evreii (nu fiecare persoană dintre Neamuri, ci în general, persoane din orice naţiune): Rom. 11:12, 15
vii. doar la credincioşi (iudei şi neamuri): Ioan 6:33. 51; 1 Cor. 4:9 („pentru lume şi pentru îngeri şi pentru oameni”)
viii. există pasaje în care cuvântul „lume” nu este absolut nici chiar când sensul la care se referă este unul general (ex: Luca 2:5 nu îi include pe toţi oamenii de atunci, ci doar pe cei din Imperiul Roman; Ioan 8:26 se referă doar la oamenii care au auzit cuvintele lui Isus; Ioan 12:19 se rezumă doar la cei care Îl urmau; Fapte 11:28 se referă la lumea cunoscută, în special Imperiul Roman; la fel şi Fapte 17:6; 19:27; Rom. 1:8; 10:18)
ix. Exemplu de interpretare:
a. Lumea în Ioan 3:16: Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.
1. Este evident căci cuvântul „lume” nu este folosit în sensurile de la punctele 1, 2, 3 şi 5 de mai sus. În acest verset, „lume” poate să însemne fie toţi oamenii (întreaga omenire), fie doar cei ce cred, fie Neamurile (în general).
2. Analizând versetul, vedem că:
a. Dumnezeu a iubit (agapao) lumea. Iubirea lui a fost cauza trimiterii Fiului. Scriptura afirmă că Dumnezeu nu iubeşte pe fiecare individ cu iubirea agape (Rom. 9:13; Evr. 12:6-8).
b. Apoi, Fiul a fost dat ca jertfă, nu oferit (oferta poate fi acceptată sau respinsă). Dumnezeu dă, împreună cu Fiul, toate lucrurile necesare mântuirii (Rom. 8:32) – chiar şi credinţa (Ef. 2:8; Fil. 1:29). Fiul a fost dat să înlăture păcatul, datoria celor pentru care a murit (Evr. 9:26) şi să le asigure viaţa veşnică (Ioan 10:10, 11, 28).
c. Din context, reiese că „lumea” iubită de Dumnezeu Tatăl este „lumea” pentru care Fiul a fost dat ca jertfă, este „lumea” pe care El nu o judecă, ci o mântuieşte, este „lumea” care crede, care nu va pieri şi care are viaţa veşnică.
d. Din aceste motive, nu înţelegem „lumea” ca „toată umanitatea”. Rămân 2 sensuri posibile, lumea ca toţi aleşii (iudei + neamuri) sau neamurile (aleşii dintre neamuri) spre deosebire de evrei.
e. Contextul mai larg arată că Domnul vorbea cu Nicodim, unul din reprezentanţii de seamă ai evreilor (vs. 1), acesta fiind „Învăţătorul” (primul Rabin al) Israelului. În discursul Său, Isus vorbea ca de la rabin la rabin, folosind un stil de exprimare şi expresii folosite de rabini.
f. Până în vs. 16, Domnul îi descoperise mai multe lucruri pe care Nicodim nu le ştia (necesitatea naşterii din nou – vs. 3-8; o altfel de Împărăţie decât cea pe care evreii o aşteptau – vs. 3, 5; Dumnezeirea lui Isus – vs. 10-13; moartea Sa – vs. 14).
g. Până la vs. 14, Domnul deja afirmase că nu naţionalitatea (apartenenţa la poporul Israel) era criteriul acceptării în Împărăţia lui Mesia (diferită de concepţia comună). Isus îi spune lui Nicodim că nu toţi evreii vor face parte din Împărăţia lui Mesia, ci doar cei născuţi din nou. În vs. 15, Isus deschide graniţele Împărăţiei pentru oricine crede, chiar şi pentru ne-evrei.
h. Pentru a înţelege mai bine forţa afirmaţiilor din următoarele versete, trebuie să ştim că evreii îi priveau cu dispreţ pe cei dintre Neamuri, dându-le mai multe nume dispreţuitoare, printre care „câini”. În scrierile rabinice, Neamurile sunt deseori numite „lume”, acesta fiind un termen înjositor, un termen care denota inferioritate. Evreii Îl aşteptau pe Mesia ca un Împărat (de mai multe ori voiseră iudeii să îl instaleze ca împărat pe Isus) care îi va elibera, va zdrobi naţiunile (lumea), pedepsindu-i pentru fărădelegile lor. Isus deja demolase o parte din aceste concepţii ale lui Nicodim, dar ceea ce era cu adevărat şocant pentru el, abia acum avea să urmeze.
i. în versetele 16, 17 şi 18 (care reprezintă apogeul discursului lui Isus) El afirmă nu doar că Mesia mântuieşte pe oricine, evreu sau ne-evreu care crede în El, ci că Dumnezeu iubeşte Neamurile (vs. 16), iar Mesia nu a venit pentru a le judeca, ba din contră, pentru a le salva (vs. 17); şi mai mult, că cei care nu cred în El, în Isus Mesia, evreu sau ne-evreu, este deja condamnat (vs. 18)
j. Aşadar, din studiul versetului, al contextului şi al unor afirmaţii clare care tratează subiectul în cauză, înţelesul versetului este următorul: Dumnezeu a iubit Neamurile (aleşii dintre Neamuri; nu doar pe evrei), dând pe Fiul Său ca jertfă şi pentru ele (1 Ioan 2:2), pentru ca oricine (evreu sau ne-evreu) care crede, să aibă viaţa veşnică, să fie salvat şi să scape de la pieire.




8. Concluzie: Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi-a dat viaţa ca jertfă, înaintea lui Dumnezeu, pentru toţi aceia şi numai pentru aceia pe care Tatăl i-a iubit, i-a ales pentru mântuire şi i-a dat Lui în legământ. Jertfa lui Cristos a fost perfectă şi a asigurat mântuirea reală a poporului Său. Înaintea lui Dumnezeu, Cristos a realizat expierea, răscumpărarea, propiţierea şi împăcarea dreptăţii divine pentru toţi cei pentru care El a murit. De asemenea, moartea Sa a garantat prezenţa şi lucrarea Duhului în viaţa lor, Acesta fiind garanţia că nu vor pieri, ci vor ajunge să trăiască veşnic pe noul pământ în prezenţa lui Isus.