Cu sac de pocăinţă şi cenuşă,
În taina foişorului stingher,
în clipa jertfei, se ruga profetul
cu braţele întinse către cer.

***

“Înalt şi sfânt Stăpân atotputernic,
Cel ce din veci rămâi în legământ,
Tu ştii că noi, poporul Tău nevrednic,
Ne-am lepădat de-altar şi de Cuvânt.

Am râs de Lege, ca de cărţi păgâne,
- şi regi şi robi – şi ni se cade acum
să ni se umple faţa de ruşine
şi-n lacrimi să scăldam străinul drum.

Zadarnic inima în noi suspină.
Pustiu e Templul. Sceptrul lepădat.
Ierusalimul zace în ruină,
Pe orice piatra scrie: vinovat!

Nu nouă, Doamne, ci iubirii Tale,
Dă-i iarăsi slavă pe acest liman.
Deschide-ne printre străini o cale
Şi-ntoarce-ne din nou în Canaan!”

***

Şi încă mai vibra de glas arcada,
Când iată, pe fereastră, din zenit,
Cu haine sclipitoare ca zăpada
Un înger năvăli în zbor grăbit.

***

“Din ceruri vin la tine, Daniele,
ca să-ţi aduc nădejdea în surghiun.
Om preaiubit şi scump, o stea-ntre stele,
Ia seama dar la toate câte-ţi spun:

Din vremea când se va semna edictul
De rezidire a cetăţii tale
Vor trece peste lume patrusute
Optzeci şi trei de ani. Şi-n vremi de jale,
Veni-va Sfântul Sfinţilor, Mesia!...”

***

Astfel vorbi în taină solul sfânt.
Şi Daniel, cu toată bucuria,
A scris în sul cuvânt după cuvânt.

Trecură ani de-atunci. Şi generaţii.

A asfinţit profetul în exil.
Pe tron se perindară împăraţii
Iar într-o zi din luna lui april,

La masa-mpărătească, Artaxerxe
privea zâmbind, cu ochi iscoditori,
şi cerceta atent atâtea feţe
de rude, de prieteni, slujitori.

Toţi abordau surâsuri ca de nuntă.
Căci vai de cel ce-ar fi părut ascuns.
Dar iată, împăratul se încruntă.
Paharnicul rămâne ca străpuns.

“Neemia! De ce ţi-e faţa tristă?
Bolnav nu eşti. Doar gându-i vinovat!”
Paharnicul abia-şi mai simte viaţa -
“Trăiască-n veci slăvitul împărat!

Cum pot să râd când falnica cetate
În care-mi sunt mormintele străbune,
Stă-ntre vrăjmaşi cu ziduri sfărâmate,
Cu porţile-n cenuşă şi tăciune?

Şi-acum e Paşti, e ziua de salvare.
Şi noi, cei ce-am rămas, cum să zâmbim?
Când azi în cea mai sfântă sărbătoare,
e-atâta jale la Ierusalim?”

“Ce-mi ceri?” vorbi cu milă împăratul.
Neemia rosti în gând o rugă.
Încremenise parcă-ntreg palatul.
“Aş vrea, stăpâne, eu, umila slugă,
să rezidesc din colb Ierusalimul.”

Se uită Artaxerxe blând. “Când pleci?...”

Aşa s-a dat edictul rezidirii
În anul patrusute patruzeci
şi cinci de dinainte de Mesia.
Dar cine oare şi-a adus aminte
Şi-a stat să urmărească profeţia
De la edict la anul jertjei sfinte,

Cum au rămas în scriptele străbune?
Dar dacă omul vremea nu-şi măsoară.
Cel veşnic totuşi credincios rămâne
Şi iată că-ntr-o zi de primăvară,

Un lung convoi coboară de pe coastă,
Înaintând cu ramuri de finic.
Şi-un val de cântec până-n zare-albastră,
Se leagănă pe holdele în spic.

“Osana!” se aude-n larg, “Osana!”
mărire Dumnezeului etern!”
Și tot mai mulţi, întâmpinând coloana,
veşmintele pe cale şi le-aştern.

Căci în mijlocul freamătului vesel,
Călare pe un mânz, pe-un măgăruş,
Venea un Om cu faţa de arhanghel,
Cu părul lung în vântul jucăuş.

Cu ochi albaştri aţintiţi departe,
Strălucitori, adânci, înrouraţi.
Şi-n urma Lui, cu feţe-nflăcărate,
Venea o mică ceată de bărbaţi.

Iar colo, sus, pe-o muchie de dealuri,
Mulţimea s-a oprit ca de-un fior,
Privind la măreţia de portaluri,
Locaşul sfânt, mereu fumegător.

De-atâţia ani venind din Galileea,
Din Decapoli, ori de prin străini,
Se-opreau aici. Însă în ziua aceea,
De-un farmec nou, de-o viaţă nouă plini,

Cu mult mai drag priveau acum spre culme,
Ştiind că ei aduc drept mesager,
Spre casa cea mai sfântă de pe lume,
Pe Omul cel mai sfânt născut sub cer.

Dar vai! Pe când în zarea înălţimii
Vedeai doar zâmbet, doar extaz nespus,
Un singur om în mijlocul mulţimii,
Un singur om plângea. Era Isus.

Şi când, acolo, pe a culmii treaptă,
Se-ntoarseră apostolii spre El,
Îl auziră amintind în soaptă
De ziua ce-o scrisese Daniel.


***

“Ierusalime sfânt, Ierusalime,
Care ucizi cu pietre pe profeţi,
În câte rânduri Te-am chemat la Mine,
Cum cheamă cloşca puii ei răzleţi!

O, de-ai putea când vântul morţii tace,
Măcar în ziua aceasta să-nţelegi
Căinţa care ţi-ar aduce pace
Şi legământul unei alte legi!

Dar toate acestea nimeni nu le ştie.
Ascunse sunt acum de ochii tăi.
Şi duşmanii se vor grăbi să vie,
Rostogolindu-ţi zidurile-n văi.

Nu va rămâne piatră peste piatră,
Ci toate la pământ vor mucezi.
Căci astăzi, când ţi-e casa cercetată,
Tu n-ai deosebit această zi.

***

Da. Chiar atunci în ziua zece a lunii,
Se împlinea profeticul verdict.
Erau în ziua aceea patrusute
Optzeci şi trei de ani de la edict.

Şi-n ziua zece-a lunii, Israelul
Avea de mult porunca de-a alege
Un miel fără cusur din orice turmă
Luat şi pus de-o parte, după Lege...


***

Acum convoiu-şi duce bucuria
Şi vor striga pe străzi: Baruh Aba!
În templu, Sfântul Sfinţilor, Mesia,
în ziua cercetării, va intra.

Dar preoţii, sinedriul, cei cu carte
Îl vor mustra cu asprul lor cuvânt.
şi astfel va fi luat şi pus deoparte,
ca Miel de jertfă pentru-ntreg pământ.

Apoi romanii peste sfânta vatră
vor năvăli-mplinind o altă zi:
nu va rămâne piatră peste piatră,
ci două mii de anii vor mucezi.

***

O zi de cercetare are oricine.
o vreme de-ntâlnire cu Isus.
cum Îl primeşti aici – sau rău, sau bine -
aşa vei fi primit acolo sus.

Şi-odată va porni convoiu-n zare,
din nou la vremea holdelor în spic,
cu haine de lumină sclipitoare,
cu paşi voioşi, cu ramuri de finic.

Isus va reveni cum scrie Cartea,
şi va lega în lanţuri pe Satan,
va nimici pentru vecie moartea,
va-ntemeia eternul Canaan.

El va aduce veşnica cetate,
Ierusalimul gloriei de sus,
zidind din aur şi din nestemate,
în răsăritul fără de apus.

El va veni cu îngerii cei vrednici
şi de convoiul celor drepţi urmat,
Căci Cel respins de preoţi şi de sfetnici,
a fost sfinţit de Tatăl ca-mpărat.

Vei fi şi tu acolo?... sau în jale?
Alege între glorie şi scrum.
Căci sfânta zi a cercetării tale,
prietene, e ziua de acum.

În faţa ta e drumul către viaţă.
Fă primul pas... Acum, nu zăbovi,
Căci veşnicia care-ţi stă în faţă
atârnă toată de această zi.