După  ce şi-a golit buzunarele de tot ce-a avut mai bun, toamna, ministrul roadelor, tocmai când să dea colţul vremii celei aspre, cade între ,,tâlhari”.

      Jefuită de hainele acum uzate, dar care odinioară erau invidiate prin saloanele naturii, distinsa ,,doamnă” renunţă la sine şi la orice speranţă de a supravieţui. Îmbolnăvită de elegie, se aruncă în ultimul gest sinucigaş. Trimite milioane şi milioane de scrisori, acele frunze ruginii, prin care le spune oamenilor şi oricărei făpturi că-i pare rău că pleacă.

      Câteva din acele mesaje legănate de vânt pătrunseră prin fereastra întredeschisă şi căzură pe o pătura uzată. Sub ea, un bătrân albit de cei optzeci de ani era făcut prizonier de o boală ce l-a legat de aproape un an de pat.

      - Când mai facem o partidă de şah, maestre? Îl întrebă doctorul pe vechiul lui pacient, în timp ce îşi strângea stetoscopul şi aparatul de tensiune în geanta lui cea veche, de aceeaşi vârstă cu el.

      Un zâmbet discret şi puţin ironic a însemnat răspunsul celui înfrăţit cu frunzele venite în vizită.

      -Nu mă îndoiesc că o să faci o mutare bună. Nu-i aşa? Ne mai vedem noi, dar până atunci, gânduri bune, Paul.

      Clara îl conduse până la poartă. Îi era frică să-l întrebe. Ochii ei l-au fixat îndelung, obligându-l să spună adevărul. Doctorul tuşi de două ori, oarecum jenat de ceea ce urma să spună.

      -Poate chiar azi, doamnă. Îmi pare rău. Nu cred că mai rezistă. Plămânii lui sunt atinşi de duşmani din toate părţile. Şi nimeni nu le poate ţine piept. Îmi pare rău.

      Bătrâna se prinse de gard, ca să fie sigură că nu cade. Deci sosise momentul. Se întoarse în casă clătinându-se. Trecuseră cincizeci şi cinci de ani de călătorie împreună şi au decis ca traseul vieţii de cămin să-l facă până la capăt.

      -Să-ţi aduc puţină apă, Paul?îl întrebă ea, uitându-se la mişcarea pleoapelor, acele semnale care spuneau da sau nu. Bine, îţi aduc imediat.

      Îi puse un furtunaş în pahar şi capătul liber i-l strecură  între buzele livide. Sorbi puţină apă, apoi întoarse capul într-o parte, refuzând-o.

      Adună  frunzele de pe pătură şi le aşeză lângă pahar.

      -Am ajuns ca frunzele astea, Paul. Uite, asta mai ascuţită şi mai zimţată sunt eu, că toată viaţa mi-au plăcut amănuntele şi, de ce să nu recunosc, adesea te tocam la cap, te mai înţepam şi te cicăleam până îmi ieşea mie treaba. Apoi, îmi părea rău. Ce mi-a plăcut la tine e că nu mi-ai stricat ,,zimţii” felului  meu de a fi. M-ai înţeles şi gata. Când tăceai îndelung şi intrai în ,,bârlogul” tău de muţenie, îmi dădeam seama că nu-ţi convine şi nu insistam prea tare. Mi-a trebuit ceva timp ca să te înţeleg şi să nu te scot din ,,vizuină” atunci când nu erai de aceeaşi părere.

      Da, când tuşeai de două-trei ori, înţelegeam că treaba o să meargă. A început să-mi placă tusea ta, Paul. Şi uite, asta eşti tu. Ca frunza asta mare şi rotundă, cu adânciturile astea, de parcă o omidă a ros adânc în frunză. Asta eşti tu, aşa domol şi tăcut, nu atât de zburdalnic ca mine. Tu aveai o grămadă de timp, iar mie nu îmi ajungea nici noaptea să-mi termin treaba. Uneori mă supăram pe tine că nu te consumai ca mine. ,,Lasă că mai e şi mâine zi”, spuneai.

      Au trecut cincizeci şi cinci de ani de când ne-am luat şi ne-am cam potrivit amândoi.

      Ce n-aveam eu îmi dădeai tu şi ce n-aveai tu îţi dădeam eu. Adică eu te puneam pe jar să prindem viteză în unele planuri, iar tu mă domoleai şi aduceai chibzuinţă când o mai luam pe ,,arătură”.

      Ce repede trece timpul, Paul. După socoteala mea, mi-ar trebui încă o căsnicie de cincizeci şi cinci de ani să te cunosc mai bine şi să mai facem câteva treburi pe care nu mie le-ai terminat. De exemplu, clanţele de la uşi. Tot nu se închid bine. Şi o bucătărie de vară. Ştii cât mi-am dorit.

      Ţi-aduci aminte când mi-ai aruncat pantofii în lacul Herăstrău? Îi aveam de trei ani şi-mi plăceau, chiar dacă se dezlipiseră. Ştiu că m-ai ameninţat tu că mi-i arunci, dar n-am crezut. Atunci m-ai scos din pepeni. Cum să merg în picioarele goale acasă? Ai spus că mă duci în braţe. Ce te-am mai certat! Apoi ai scos din sacoşa ta o pereche de pantofi noi, pe care-i ochisem eu într-o vitrină, dar care mi s-au părut cam scumpi. Am regretat toate cuvintele pe care ţi le-am spus. Aveai stilul tău de a face cadouri, în momentele cele mai prielnice.  Ai fost omul marilor surprize, Paul.

      Vrei să-ţi mai pun muzică? Un Medelsohn sau un Bach? Ştiu că amândoi îţi plac. Hai să începem cu Bach. Nu-l dau tare, că vreau să mai trăncănesc puţin. Doar mă cunoşti. Uite, stau lângă tine, aici, pe marginea patului. Cum să uit felicitările pe care mi le puneai sub pernă de ziua mea de naştere? Îţi plăcea să nu te repeţi. Mi-aduc aminte de una căreia nu i-am uitat textul. Spunea aşa: ,,Fac din ochii mei o lacrimă mare de bucurie, în care să-ţi scalzi visele; fac din nasul meu un tobogan pe care să te dai când vrei să te joci; fac din buzele mele povestirea cea mai frumoasă, cu care să te sărut dimineaţa şi seara; fac din urechile mele radarul cel mai fin cu care să-ţi aleg melodiile dragostei mele; fac din inima mea o puşcărie în care să te închid în ea pe veci, căci îmi eşti dragă, Clara”. Chestia cu puşcăria m-a data gata. Ai fost omul cuvintelor frumoase, Paul.

      Să-ţi mai dau puţină apă. Nu? Cum vrei tu. Respiri greu, Paul? Nu te grăbi să pleci. Am atâtea lucruri să îţi spun. Întotdeauna eu am avut mai multe să-ţi spun. Dacă aşa a făcut-o Dumnezeu pe femeie! Parcă ţi-ai mai revenit. Auzi, Paul, unde ai pus actele casei şi actele noastre de naştere şi căsătorie?

      Ochii bătrânului se întoarseră cu greu spre servanta din colţul dormitorului.

      Să  ştii că acolo sunt, pricepu Clara. Ce mă fac eu, că tu le ştiai pe toate unde sunt. Îţi aminteşti ce figură mi-ai făcut acum douăzeci şi cinci de ani cu florile? Şi ţie îţi vine să râzi.

        Mi-aduc aminte că mi-ai adus un buchet de nemuritoare, şi în mijlocul buchetului, un trandafir. Mi-ai spus că, pentru a păstra trandafirul cât mai mult, să pun în vază un amestec de oţet, ulei şi spirt. Ciudată reţetă! Dar am zis că bărbatul meu e înţelpt şi nu trebuie să-l contrazic. Mai ales că mi-ai spus-o foarte serios. A trecut o lună, au trecut două luni, trei luni şi trandafirul nu se mai veştejea. Am dat reţeta asta mai multor prietene, dar trandafirii lor s-au ofilit mai repede decât dacă ar fi fost în apă. Ziceai că este o ştiinţă de cum să combini cele trei lichide. Ştii că te-am crezut? Ca să constat, păcătos ce eşti, că trandafirul era artificial. Ai fost pus pe şotii mereu. Dar flori îţi plăcea să-mi aduci. Ai fost un romantic uriaş, Paul.

      Când mă mai înfuriam pe tine, atunci când nu-mi convenea ce făceai, puneai melodia: ,,Eşti pacea mea” şi mă domoleai pe loc. Doamne, ce distrat mai erai, Paul!

      Să  pleci tu la serviciu în papuci şi să nu-ţi dai seama decât târziu, după ce ţi-ai terminat orele? Ce-or fi zis elevii când te-au văzut? De fapt, ţi-au făcut şi o poezie pe chestia asta.

      Sau când te-ai grăbit şi ai uitat să-ţi dai jos şorţul de bucătărie, atunci când m-ai ajutat la zacuscă. Ai luat pardesiul peste el şi ai fugit, că aveai un consiliu profesoral. Ce-au mai râs colegii! Să mă faci de râs, Paul, nu alta! Nu ţi-a mers porecla de ,,Şorţ” mult timp în şcoală?

      Mai ţii minte când am stat la pat trei luni, anchilozată de reumatism? Ai călcat, ai spălat ca o gospodină veritabilă. Şi ce mâncare făceai! Stăteai toată ziua cu cartea de bucate în mână, de ziceai că vrei s-o pui în versuri. M-am cam îngrijorat atunci. Într-o zi, mi-ai promis că-mi faci un fel de mâncare pe care nici un bucătar vestit nu l-a făcut şi nu-l va face. Auzi, să-mi faci tu ardei umpluţi cu…mămăligă! Ai fost un gospodar pe cinste, Paul.

      Parcă  eram în ’85. După Şcoala de Sabat, tu te-ai dus în faţa bisericii şi ai spus comunităţii că ai primit un dar de la Dumnezeu care te-a îmbogăţit pentru veşnicie şi că merită să-l cunoască toţi. Întreaga adunare aştepta să le descoperi darul. Aveai o cutie lungă în mână şi toţi credeau că darul este acolo. M-ai chemat lângă tine şi ai deschis cutia. Din ea ai scos un buchet de crizanteme albe, de parcă erau din Eden. Ai spus bisericii că darul cel mai minunat eram eu, şi nu florile, şi ai citit textul din Proverbe 31, 10-31. Atunci împlinisem patruzeci de ani de la nunta noastră. Ai fost un om al evenimentelor fericite, Paul.

      Aveai stilul tău de a face din întâmplările nedorite ocazii ale credinţei. Când făceam studiul biblic împreună, ne pierdeam în discuţii de parcă picioarele noastre nu mai atingeau pământul. Îmi spuneai că bucătăria de vară mi-o faci în cer. Ne regăseam mai uniţi în fericita noastră speranţă. Cum de v-aţi înţeles, tu şi fiică-ta, să-mi faceţi figura cu scrisoarea aceea din America? Nu m-am îndoit o clipă. Auzi tu, să-mi scrie mie o rudă din partea mamei că-mi lasă moştenire o fabrică de alimente sănătoase şi două vile, cu două maşini aproape de noi. Şi ce vise şi ce pregătiri începusem să-mi fac! M-aţi lăsat două săptămâni să plutesc în fericire, ca apoi să-mi spuneţi că era o farsă. Să vă fie ruşine, negustorilor de poveşti! Aţi fost drăguţi. Mi-ai colorat viaţa, Paul, şi n-am dus lipsă de prospeţime şi varietate. Vrei să-ţi citesc psalmul tău preferat? Psalmul 23. Ai făcut şi muzica la psalmul ăsta, aşa de mult ţi-a plăcut. Respiri greu, Paul? Mai stai puţin. Să termin psalmul. Dar cum de am uitat! Azi e ziua ta, Paul. Împlineşti optzeci de ani. La mulţi ani, iubitul meu.

      A urmat o respiraţie adâncă şi ochii lui nu au mai clipit.

      -Ţi-am spus doar să nu pleci, Paul. Până ne vedem din nou, somn uşor.

      Clara îşi lipi fruntea de pieptul lui şi, printre suspine, spuse: Iubitule, când vom fi acolo, împreună, să nu uiţi de bucătăria de vară.

Nota echipei resursecrestine.ro: Am decis prezentarea acestui editorial pentru ca tot mai multe familii tinere uita ce inseamna dragostea adevarata, dupa cateva luni de la nunta. Multi promit mult la inceput insa cand vine vorba de sacrificiu parca promisiunile sunt uitate in intregime. Credem ca istorioara de mai sus e o motivatie, stiti de ce? Pentru ca multi ne-am dori un asemenea final, insa intrebarea este: cati am dori sa traim in asa fel incat sa avem parte de-un sfarsit atat de frumos?