Îţi văd privirea, ce-i cu ea?
De unde-atâta întristare?
Nu-i viaţa chiar atât de grea,
Atâtea-n lume-s trecătoare.

Îţi văd privirea, cât amar!
Lumina ta încet apune.
A dat în tine un lăstar
Neprietenos, de-amărăciune?

Aş vrea privirea ta mai sus
Şi mai înalt să aţintească,
La Salvatorul tău Isus
Şi la splendoarea Lui cerească.

Priveşte-acum în viitor
Să vezi o ţară de lumină
Şi vei uita de-atâta dor,
Iar faţa ta, va fi senină.

Priveşte vara: -atâtea flori!
Cât de frumos sunt îmbrăcate
Şi-atâtea păsări, sus spre nori,
În grija Domnului, sunt toate.

Tu caută-Mpărăţia Sa,
Să poţi să creşti duhovniceşte
Şi crede, nu te-ngrijora,
De tine, Domnul se-ngrijeşte.

Oricâte valuri sunt şi vin,
Când cerul sfânt domneşte-n tine,
Tu vei rămâne-un prunc senin,
Ştiind că totu-i spre-al tău bine.

Privirea ta când o ridici
Spre tot ce e mai sus de soare,
Durerile îţi par prea mici
Pe lângă slava viitoare.

Învaţă să priveşti mereu
Spre cerul gata să coboare,
De unde-Acelaşi Dumnezeu
Revarsă milă şi iertare.

Îţi văd privirea, nu cădea
În deznădejdi ce te doboară,
În noaptea vieţii-a păcii stea,
Cu-ncurajări răsare iară'.

Priveşte-n ochii Lui Isus,
Aşa de plini de bunătate
Şi-n ochii tăi, privind în sus,
Se va citi seninătate.