Cand vine seara.


de: Bejenar Valentin

De ce cand vine seara,
Si cand norii, pe cer perinda,
Ma cuprinde intristarea,
Si moleseala...

De ce cand ploua,
Sau chiar ninge,
Cand sufla crivatul
Si-n gheata.

Capul cade intre palme,
Si-n privire am doar ceata,
Si in suflet simnt fiorul,
Cum m-apasa.

M-apasa fiorul mortii,
Fiorul sortii,
Fiorul celui frant,
Si cazut pan-la pamant.

De ce mi-e inima impovorata,
Oare e plin de pacate?
E plina ea de slabiciune,
Ce se afla azi in lume.

Nu inteleg, nu imi dau seama,
De ce-i asa de mare rana? !
Si leac eu pentru ea nu stiu
Dar oare, cum il pot gasi?

Si meditand, ce o sa fac,
Am scris o poezie,
Nu din pizma si mandrie
Ci ca toata lumea, azi sa stie.

Sufletul mi-era pierdut,
Eram robul unui duh,
Ce ma robea mereu,
Cand eram sub lantul sau.

Ma tinea incatusat,
In caverne incuiat.
Desi, eu eram in casa
La birou langa fereastra.

Dar in ochii mei deschisi,
Ce de lacrimi, au fost umbriti
Eu am inteles, ca-i rau,
M-am lasat de Dumnezeu.

Dar m-am trezit, m-am pocait
Si pe loc m-a fericit.
Duhul Sau m-a linistit
Si prin sange am fost albit.

Nu sange de tap sau vita,
Sau de biata turturica.
Ci cu sangele cel Sfant,
Al Noului Legamant.

Ce la Golgota a curs,
Cand in coasta a fost strapuns,
El, El Isus, robul Sfant,
Ce-a venit jos pe pamant.

Sa ne spele de pacate,
Sa ne scoate de la moarte.
Si sa ne dea ceva bun...
Viata vesnica. Amin