Ne-mpotrivim, prin luptă, disperării
Când îi simţim în viaţă muşcătura
Şi căutăm răspunsul întrebării:
Cât poate arde flacăra durerii
Şi cât putem să îndurăm arsura?

Parcă am fi eroi de tragedie,
Purtând durerea-n noi, printre morminte,
Şi am purta şi-n inimă sicrie
De n-am avea din Cer speranţa vie
A mângâierii, mângâierii sfinte.

Necunoscute-s căile divine
Şi tot ascuns ne va rămâne nouă
De ce S-a hotărât să ia la Sine
Un tată şi doi fii, spre zări senine,
Rupând, astfel, familia în două.

Durerea despărţirii e cumplită
În inimile sângerând fierbinte,
Şi-n sfâşierea grea, nepotolită,
Se naşte întrebarea nerostită:
De ce? De ce? De ce, iubit Părinte?

Privind din Cer,divinul nostru Tată,
Şi fără a răspunde la-ntrebare,
Întinde mâna-I binecuvântată
Şi, mângâind, ne spune înc-o dată
Că despărţirea este trecătoare.

Da, în curând, păşind pe căi de soare,
Ne vom vedea din nou şi toţi vom fi cu
Isus Cristos la Marea Sărbătoare
În Cerul despre care cu ardoare
Vorbea de-atâtea ori fratele Nicu.

Ne despărţim, durerea ne apasă,
Dar lacrimile ni le şterge Tata
Căci în durere nicicând nu ne lasă
Şi ştim că cei plecaţi sunt azi Acasă.
La revedere, dragii noştri! Maranata!

Amin
Vulcan, 13 mai 2010