Ştiam că vine-o zi când voi pleca din lume,
voi părăsi acest pământ,
şi că din mine va rămâne doar un nume,
scris pe o cruce pregătită-anume
deasupra unui trist mormânt.

Azi, când citeşti aceste câteva cuvinte,
tu plângi la-nmormântarea mea.
Pe-obraz îţi curge-o lacrimă fierbinte,
şi-ncerci cu greu să îţi aduci aminte
dacă vreodată ne-a legat ceva.

Iar eu îmi cer iertare, sper că nu-i prea târziu
să-ţi spun că ţin la tine.
De ce nu am făcut-o mai devreme, nu mai ştiu,
şi-ţi spun ce trebuia să-ţi spun cât eram viu:
durerea neputinţei ce-o purtam în mine.

Abia acum îţi spun c-am fost neputincios,
că n-am putut găsi în mine,
putere să îmi pun genunchii jos,
să te prezint în faţa lui Hristos,
să Te cunoască şi pe tine.

Şi să mă ierţi că n-am ştiut să îţi vorbesc,
că n-am ştiut cum să mă port,
că n-am putut nicicum să-ţi dovedesc,
că fără El, fără Isus, deşi trăiesc,
sunt un om mort.

Deci, iartă-mă, dar ar putea fi ultimul tău drum.
Poate că mâine nu mai vine.
Ce nu ţi-am spus atunci, îţi spun acum:
- Pocăieşte-te...şi nu vei muri nicidecum,
Cristos te-aşteaptă şi pe tine.

Azi, mă conduci la groapă, dar eu am să învii.
Cândva, Hristos mă va trezi la viaţă.
O, ce frumos va fi acolo-n veşnicii,
pentru că ştiu că lângă El, eu voi trăi
o nesfârşită dimineaţă!