De ce-i atâta luptă grea
În astă’ lume-ntinsă?
De ce mereu, ca fulg de nea,
Îmi zboară fericirea mea,
Se duce neatinsă?

Cu aripi tari, de vultur greu,
Se duce-n sus în zare…
Pe ceru-albastru-marmoreu
Se-nalţă-ncet, cu dorul meu,
Cu aburii din mare…

De ce-i atâta de luptat
Pe calea de credinţă?
De ce durerea, ne-ncetat
Pătrunde-n sufletul uscat,
Şi greu, am biruinţă? …

De ce pe ceru-nalt, senin,
Când soarele luceşte,
Cu raza albă ca de crin,
Când roua se aşterne lin,
Şi câmpul umezeşte,

De ce atunci, ca tristul gând
Ce inima-pătrunde,
Se-nalţă nouri spumegând
Şi-acoperă tot cerul blând,
Şi soarele ascunde? …

Când fapte bune, să faci, vrei,
Cu gânduri de căinţa,
Şi freamătul uşor din tei,
Şi apa rece care o bei,
De rai îţi dă dorinţă…

Atunci dar, ca un rece vânt,
O grea dezamăgire,
Îţi fură tainic al tău gând,
Îţi risipeşte tot ce-i sfant,
Şi-a inimii iubire…

În faţa ta un chip fioros,
Se-arată, ca de taur,
Te amăgeşte că Hristos
Nu va primi un păcătos
În patria de aur…

Şi tot “de ce?” te-ntrebi mereu,
Pentru că-i grea credinţa…
Dar bunul nostru Dumnezeu,
Ne-a spus că-n chinul cel mai greu,
Ne-aduce biruinţa!

Şi nu va trece-al Său cuvânt!
Chiar cerul şi pământul,
De-ar trece ca un fir în vânt,
El nu va trece, căci e sfânt,
Şi sfânt Îi e Cuvântul!

Să nu ne-ngrijorăm, spunea,
De ziua cea de mâine,
Căci viaţa, El ne-o va ţinea,
Şi ce a spus va rămânea,
În veci, cum El rămâne!

De-acum dar, fraţii mei iubiţi,
În orişice-ncercare,
În duh să fim mereu uniţi,
Şi-n orice faptă, cârmuiţi,
Vom fi de braţul tare.

Şi-n orice clipă, mulţumiri,
Să-I aducem lui Isus,
În fericiri şi-n prigoniri,
Să ridicăm spre cer priviri
Către patria cea de sus!