Un soare străbate cărarea mea de viaţă,
Mă duce ca un gând lumina lui... şi strig...!
Mi se opreşte-n inimă o rază de speranţă,
Să locuiască unde a fost o vreme frig.

Mă doare oboseala ce darnic mă slujeşte,
Îi sunt şi angajat... şi-angajator...
Ploaia care tace spune că mă iubeşte
Şi stele care plâng, le este dor.

Contemplu uneori cuburi de linişte,
Venită în vremea când mă întristez...
Se-aude doar tăcerea mea pe sunete,
Ce nu mă zbat să descifrez.

De parcă toate vasele au ancorat
Pe insula inimii mele tăcute...!
Cugetu-mi epic se vrea conturat
Într-o nuvelă cu fragmente pierdute.

Sunt o dilemă de paradox fără nume.
Nu mă-nţelegi, chiar de-ai cunoaşte,
Cum mă arăt, sau nu, la lume
Vreme de-un an, sau poate şapte.

Deja mă amuză încercarea la unii...
De m-ar citi măcar cu vreun rost!...
Însă pe mine mă iubesc doar nebunii,
Ştiind să-nţeleagă şi ce nu cunosc.

Închid şi deschid vechi albume,
Păstrate-n timp, tot vor să rănească...
Pătrund în gând şi mă strigă pe nume
Şi se luptă cu mine ca să trăiască.

Azi e lumină. Este şi soare...
În vremuri trăite m-am readus...
Vremea de-afară poate că moare,
Dar, vremea mea... nu a apus!


Dragoste și Spiritualitate
http://dragostesispiritualitate.blogspot.com