Slavomir Almajan 

ZBORUL CĂZUT

ÎNTRE ARIPI 

Zborul căzut între aripi (1)

”Vom încerca să pătrundem împreună prin labirintul gândului uman în încercarea de a dovedi prin Duhul că ignoranţa sau lenea intelectuală sunt cauzele primare ale starii perpetue de conflict în care există specia umană.  Vom face asta ca să înţelegem că Dumnezeu ne-a scris cu condeiul iubirii într-un context mareţ pe care suntem datori să-l citim.”

                Înfăţişat cu magnitudidea creaţiei lui Dumnezeu, fie prin contemplare în spaţiul intim al cugetării individuale fie prin  rezonanţa sufletului meu la scrierile marilor descoperitori de taine, ma gasesc în faţa unui iminente nevoi de a mă refugia de prigoana propriei mele descoperiri: neputinţa. Adâncimea prăpastiei dintre tânjirea tainică a spiritului şi micimea coliviei tridimensionale a adâncit în relieful sufletului meu albia fluviului de cântec şi de plângere şi a marcat curenţi noi, independenţi de furtunile exterioare, curenţi ai unei alte faţete de cuprindere a ceea ce se vede şi a ceea ce nu se vede. Acolo, pânzele navigărilor mele poetice se întind în bătaia unei noi înţelegeri şi implicit a unei noi atitudini faţă de raportul meu cu colivia universului tridimensional in care sunt cuprins.

                “Alegerea este a mea!”, mi-am zis, “Pot rămâne un mormânt al viselor neîmplinite ori descoperitorul noilor izvoare de mângâiere prin marcarea căilor de iesire…” Vedeţi, până şi zborul, simbolul libertăţii, nu există în spaţiul actual decât prin corelarea lui cu aripile. Dacă ar fi să desenăm diagrama arborelui genealogic al aripei originea ei s-ar găsi în vremea de zămislire primei respiraţii. Apoi putem privi aerul ca fiind fondul acestui act. Prima privire în sus a Creatorului a creat locul aripei, apoi aripile şi pasărea dintre ele… Zborul este cu totul altceva. Îmi pare că, aşa cum nu poţi vorbi despre originile veşniciei nu poţi vorbi nici despre originile zborului. Aici este impasul care nu poate fi depaşit decât prin contemplarea tainică a inimii. Formulele matematice, înaltele aventuri ale spiritului analitic, teoriile cele mai sofisticate menite sa descifreze universul, puterea de pătrundere a visului sau chiar a dorului, toate acestea devin unelte cu totul nepotrivite în cea mai înaltă aventura a spiritului uman, deplina cunoaştere. Dincolo de travaliul zilnic al omului social, dincolo de durerea omului ca fiinţa muritoare, dincolo de nadejdea omului împovarat de timp, există omul ca o îtruchipare a aventurii de cunoaştere. Vedeţi, omul este, după înţelegerea mea a Genesei, centrul creaţiei lui Dumnezeu, el este cununa ei, el este singurul în care Dumnezeu a investit propria Lui suflare. Nu este greu să deduci, că urmare, că tendinţa lui de a pătrunde dincolo de ceea ce se poate cunoaşte în mod natural este absolut legitimă.

                Tot aşa, cum am vorbit despre zbor, putem deduce că în spaţiul nostru tridimensional ideea de cunoaştere este întotdeauna asociată cu procesul intelectual de discernere, de însumare a datelor, apoi de catalogarea lor în ideea de a pune toate bucăţile împreună într-un întreg care să ne împace cu realitatea prin cunoaşterea ei. Procesul dureros la care ne supunem în căutarea adevarului, este nu atât un proces de definire a universului nostru material cât un proces de autodefinire în raport cu el.  De mult, un prieten al meu spunea: “Ireversibil curg, vânatul de gropar,/ Analfabeţi cu cecuri vaste,/Adio, veac, nu-ţi pese ca dispar,/ te-am locuit ca un cuţit în coaste!” Procesul cunoaşterii este mai degrabă un proces al punerii întrebarilor decât un proces al gasirii răspunsurilor. De fapt voinţa de a ne supune asestui travaliu se naşte din chiar dorul nostru după o împăcare adâncă, dătătoare de o pace trainică în care spiritul şi sufletul să coexiste atât în contextul nostru de entitate umană cât şi încontextul cu mult mai complex al existenţei dincolo de noi înşine. Omul, în procesul cunoaşterii este omul în căutarea armoniei.Vorbind despre actul matrimonial, Biblia îl defineste drept cunoastere. Actul acela de profundă intimitate, de topire a unuia în celălalt este un act de cunoaştere. Desigur că putem cu uşurinţă deduce ca tendinţa noastră de a pătrunde adânc în miezul lucrurilor este aproape inconştient legatâ de căutarea acestei intimităţi adânci cu creaţia, deci de căutare a armoniei.  Dar aşa cum titlul acestui articol spune, noi suntem un zbor căzut între aripi, suntem inapţi de a fi parte a unei armonii eterne şi universale prin noi înşine. Prin noi înşine noi vom fi într-un perpetuu conflict atât în fiinţa noastră interioară cât şi cu semenii noştri şi implicit cu creaţia lui Dumnezeu.

                Este adevărat, purtăm în noi suflarea eternităţii, suflarea divină, dar purtăm în acelaşi timp şi stigma neputinţei prin blestemul adamic, purtăm cătuşele grele ale firii pământeşti, acest nod gordian în calea adevăratei cunoaşteri, a cunoaşterii celei dătătoare de pace în sensul deplin al cuvântului.   Vedeţi, zborul este legat de aripă, rostirea este legată de buze, cunoaşterea pare a fi legată de intelect. Ca urmare este greu să-ţi imaginezi un tărâm unde zborul există independent de aripă, rostire independentă de buze, cunoaşterea independentă de intelect. Poate că aşa cum suntem, suntem doar o scriere a ceea ce suntem în eternitate, poate ca suntem opera de artă a Creatorului scrisă pentru propriul nostru deliciu dar şi (mai ales!) pentru desfătarea Lui. Şi dacă suntem o scriere atunci suntem o scriere în context. Contextul larg al existenţei noastre in spaţiul nostru ne poate fi la îndemână în actul cunoaşterii doar prin contextul infinit mai larg al eternităţii, al unei realităţi care nu poate fi exprimată prin nici una din uneltele convenţionale ale cunoaşterii.

“Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.”(1 Cor 2:9)

                Vedem cum atât organele noastre de percepţie (ochiul, urechea) cât şi cele de discernere (mintea, inima) ne sunt cu totul nefolositoare în procesul cunoaşterii depline. Vedeţi însă că “cei ce-L iubesc” au un alt mijloc: Duhul lui Dumnezeu. Prin perspectiva Duhului toate lucrurile pot fi cercetate şi cunoscute. Dacă în încercarea noastră convenţională de a cunoaşte, urmăream determinarea propriei noastre atitudini vis a vis de creaţie, cunoaşterea prin Duhul este determinată de atitudine si nu este în căutarea acesteia. Iubirea, în sensul ei absolut (Agape) este originatoarea cunoaşterii şi tot ea ea este împlinitoarea acesteia.

                Da, omul este un zbor căzut între aripi dar numai în tendinţa lui de a fi independent faţă de Dumnezeu.  El este o revoltă a firii pământeşti împotriva divinităţii dar mai ales el este în revoltă împotriva lui însuşi.  Idiferent de atitudine, omul nu poate fi desprins din contextul eternităţii. Doar raportul cu eternitatea poate fi afectat.

                Vom încerca să pătrundem împreună prin labirintul gândului uman în încercarea de a dovedi prin Duhul că ignoranţa sau lenea intelectuală sunt cauzele primare ale starii perpetue de conflict în care există specia umană.  Vom face asta ca să înţelegem că Dumnezeu ne-a scris cu condeiul iubirii într-un context mareţ pe care suntem datori să-l citim.

Zborul căzut între aripi (2)

Cunoaşterea prin Duhul lui Dumnezeu este este pasul spre dincolo, este zborul dincolo de aripă şi este rostirea de dincolo de buze.

Neodihna şi lipsa de pace, după părerea mea, sunt un rod nedorit al unei stari şi mai nedorite, lenea. Şi nu vorbesc despre orice fel de lene ci despre o lene adâncă în care spiritul uman se atrofiază de inactivitate şi minte se murdăreşte în neangajarea ei la discernere. Sufletul uman, zidit într-un context măreţ, prin cunoaştere deci prin armonie, este greu de doborât, este statornic şi prolific. Aşa cum, mai mult sau mai puţin metaforic, am subliniat în articolul precedent, noi suntem o scriere în contextul infinit de larg al veşniciei, o scriere pe care suntem datori s-o citim. Spuneam că noi nu ne putem desprinde de contextul veşniciei dar ne putem schimba raportul cu veşnicia. De fapt mă simt obligat să repet că ignoranţa este principala sursă a perpetuei stări de conflict în care există specia umană. Şi tot aşa sunt nevoit să repet că, Duhul sau mai bine zis cunoaşterea prin duhul poate revela ceea ce aparent nu poate fi cunoscut,poate patrunde dincolo de tot ceea ce perceptia minţii spune ca este de nepătruns. Cunoaşterea, aşa cum am spus este procesul de determinare al raportului nostru, al atitdini noastre faţă de obiectul cunoaşterii. Cunoaşterea prin Duhul lui Dumnezeu este este pasul spre dincolo, este zborul dincolo de aripă şi este rostirea de dincolo de buze.  Raportul nostru devine unul de deplină armonie tradus în forma absolută a iubirii, Agape. Acest fel de cunoaştere lărgeşte contextul vieţuirii noastre cu mult dincolo de ceea ce mintea poate cuprinde, cu mult dincolo de ceaa ce visele noastre cele mai înalte pot plăsmui. Omul angajat într-o astfel de aventură este de nezdruncinat. Roada lui nu va inceta niciodată, duşmanul sufletului lui rămâne neputicios împotriva lui. El este belsugul într-o ţară a foamentei, este boarea de răcoare în arşiţă, este farul întotdeauna vizibil oricât de deasă ar fi ceaţa.  El este îtotdeauna roditor pentru că atenţia lui este înspre rodire şi nu înspre cum este cel ce va mânca roadele. O, Agape, minunată ecuaţie a une imposibilităţi care totuşi poate fi atinsă!

Iată cât de minunat se exprimă poetul Lucian Blaga în poezia “Belşug”:

“Negrule, cireşule,

găndul rău te-mprejmuie.

Jinduiesc la taine coapte

guri sosite-n miez de noapte.

Om şi păsări, duhuri, fluturi,

nu aşteaptă să te scuturi.

Prea eşti plin de rod şi vrajă,

vine furul, pune-ţi strajă!

_ Las’ să vină, să culeagă,

Vara mea rămâne-ntreagă.

Stelele deasupra mea

nimeni nu mi le-a fura!”

Cât de minunat! “Vara” noastră, timpul rodirii, rămâne neştibit de împrejurări, neştirbit de calitatea culegătorilor.  De ce? Cerul de deasupra nimeni nu ni-l poate fura pentru că suntem întro armonie deplină cu el. De ce? Prin cunoaştere ne-am  armonizat cu un context infinit mai larg, temelia noastră este solidă prin armonie.

Vreau sa nu existe nici un dubiu: frica de Dumnezeu nu există independentă de cunoasterea lui Dumnezeu! Singurul mod de sta în armonie cu El eate prin cunoasterea lui. Dragostea pentru cel pe care îl iubeşti (contrar percepţiei intelectuale) nu este diminuată de cunoaşterea lui ci este cu atât mai intensă cu cât cunoaşterea lui este mai profundă. Cunoaşterea duce la dărâmarea zidurilor despărţitoare, la astuparea prăpăstiilor si la adâncirea făntânilor, cunoaşterea este paharul de apă în mâna însetatului, este sunetul cheii la zăvorul întemniţatului, este este scârăţăitul porţii la casa însinguratului, este somnul adânc peste trupul cuprins de durere, este stânca de odihnă pentru innotătorul mult prea departe de mal...

Vreau să nu mă înţelegeţi greşit! Cunoaşterea sau căutarea cunoaşterii nu este un privilegiu ci este o datorie. Un suflet ales este singura condiţie, este tot ceea ce-ţi trebuieşte pentru a porni în cea mai minunată aventură a vieţii tale: cunoaşterea şi implicit cunoaşterea lui Dumnezeu. Iata cum începe apostolul Pavel epistola lui câtre Tit:

“Pavel rob al lui Dumnezeu şi apostol al lui Isus Cristos, potrivit cu credinţa aleşilor lui Dumnezeu şi cunoştinţa adevărului, care este potrivit cu evlavia...”

Şi, credeţi-mă, nu mă refer la o cunoaştere producătoare de îngâmfare, care este de fapt o falsă cunoaştere ci mă refer la pătrunderea în miezul lucrurilor care este (!!!) dincolo de lucruri. Această cunoaştere nu duce la îngâmfare ci la smerenie. Cunoastera fratelui îţi va releva lucrarea lui Dumnezeu în el, îţi va desvălui chipul lui Dumnezeu în el. Cu cât mai de aproape îl vei cunoaşte cu atât mai conştient vei fi de ceea ce este unic in el, de ceea ce face ca lipsurile tale sa fie complementate de ceea ce nu ai fi ştiut niciodată că există dacă nu l-ai fi cunoscut. Vei realiza că această cunoaştere a lui nu numai că a adus armonie dar şi stabilitate şi putere. Nu vreau să postulez asta dar cred că perfectiunea poate fi atinsă printr-o pricepută însumare şi aşezare a imperfecţiunilor. Octetul în chimie este stratul atomic de suprafaţă compus din opt electroni, fapt care face ca atomul să aibe o stabilitate aproape absolută. Amintiţi-vă de gazele rare cum ar fi Neonul, Argonul, Criptonul, etc. Restul elementelor nu sunt tot atât de stabile din punct de vedere chimic şi este nevoie de cel puţin două elemente instabile care prin insumarea valenţelor devin stabile dar într-o structură cu totul nouă. Apa, spre exemplu este un produs stabil născut din combinarea a doua elemente instabile. Şi cât de necesară este apa pentru viaţa pe care Dumnezeu a creat-o pe acest pământ!  Omul ca individ este instabil şi vulnerabil. Societatea umană este pe de altă parte cheia supravieţuirii omului ca specie.

Dacă un lucru stă în calea supravieţuirii speciei umane in realmul nostru tridimensional, acest lucru este isolarea idividului de semenii lui. Omul este o fiinţă socială. Dumnezeu ne-a creat din setea Lui pentru părtăşie şi ne-a creat pentru părtăşie. Cand Domnul vorbea despre vremurile din urmă el a numărat printre semnele acestor vremi şi “racirea dragostei celor mai mulţi”. Egoismul a stins nevoia de cunoaştere a celuilalt deci şi şansa noastră de a birui. Dumnezeu nu a obosit în a ni se revela cu fiecare răsărit şi apus de soare, cu frunza căzută toamna şi mugurul ieşit primăvară, cu arşiţa şi cu răcoarea, cu seceta şi cu ploaia... Urechile noastre, însă, s-au închis pentru auzire, ochii s-au închis pentru vedere şi mintea pentru discernere.

O, câta nevoie este de o nouă revărsare a duhului de înţelepciune şi de descoperire, câtă nevoie este ca duhul lui Iov să ne inunde ca să strigăm şi noi cu disperarea celui care a atins limitele răbdării suferinţei...

“Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine dar acum ochiul meu te-a vazut...” (Iov 42:5)

Zborul căzut între aripi (3)

Iată simfoniile stau gata să fie desvelite zdrobind sub călcâiul  lor de frumuseţe capul lipsei de bun simţ şi al indecenţei. Iată, metafora se aşteaptă culeasă de pe buzele florii, de pe roua ierbii, din vraja înstelării, din ochii celei pecare o iubeşti, din gânguritul pruncului, din bucuria trezirii dimineaţa.

Suntem nişte entităţi verticale, răsărim în lumină dar şi în calea ei, suntem înlănţuiţii propriei noastre umbre, suntem un strigăt sau un ecou a ceva cu mult dincolo de limitele noastre, suntem... OAMENI! Chiar azi m-a izbit gândul, un gănd nebulos, mai mult ca o întrebare nerostită în căutarea a ceva cu mult mai mult decât răspuns. De fapt răspunsurile sunt, pentru inima poetului din mine, groparii aşteptării sau ai nădejdii, ce vor să-mi spună că  dincolo de ceea ce vedem nu este nimic mai mult decât nişte valuri care se izbesc de zid. Şi apoi cosurile împletite ale cuvintelor nu pot nici cuprinde şi nici reţine fluidul misterului diafan al existenţei...

“Limba nu e vorba ce o faci.

Singura limbă, limba ta deplină,

Stăpână peste taine şi lumină,

E-aceea-n care ştii să taci.”

                             (Lucian Blaga – Catren)

Avocatul român al tainelor, poetul Lucian Blaga, deseori tovarăş al părtăşiei mele cu sublimul defineşte atât de minunat dorul lui după un tărâm al rostirii dincolo de cuvinte. Şi cât de minunată este limba tăcerii pe care el o apără! De ce, mă întreb, ne închinăm atât de uşor neîmplinirilor în căutările noastre, şi mai ales, mă întreb, de ce ne istovim în căutări? De ce ne izbim de răscruci când inima zborului, tăcerea meditaţiei, ne oferă vederi de panoramă? De ce? De ce ne irosim în nostalgia trecutului, în iluzia prezentului şi incertitudinea viitorului?  Nu este suflul meditaţiei un miez al înstelării noastre în dincolo de timp?

Cu căt mai rare cuvintele cu atât mai densă tăcerea! Vorbesc de o tăcere plină în care ochiul se ospeţeşte din belşugul înstelării de deasupra, gândul revine la starea de har înfrăţindu-se cu duhul din noi în căutare armoniei cu veşnicia.

Iată-mă revoltat împotriva fiecărui “de ce?” pe care l-am rostit, revoltat în acelaşi timp de nerostirea “de ce?”urilor care se srigau rostite... Undeva, în timp sau în împrejurări, ori în amândouâ, s-a stins dorul de părtăşie cu acel dincolo vrednic de investiţia divină pe care Dumnezeu a făcut-o în noi. Am ajuns mai mult ca o vioară fără corzi al cărei sunet poate doar fi ghicit din ceea ce am auzit în trecut. Grei de pământ şi de păcatul din noi,pierdem din zi în zi părtăşia cu sublimul, îngrădim totul prin postulate şi formule matematice, vindem inefabilul pe mizeria a ceea ce banul poate cumpăra. Am redus arta la o meschină vandabilitate, măsurabilă doar prin greutatea pe care o aduce la rezultatul final al bilanţurilor or prin puterea de a atrofia bunul simţ artistic prin grotescul mascat în libertatea de expresie. Ma sperie gândul la ce va mai rămâne din omul mocirlit în cloaca sfidărilor de toate felurile, al desacrărilor a tot se poate fi desacrat? Ce va mai rămâne?

Cititorule, îngăduie-mi libertatea lamentării! Alătură-te dacă poţi, via plângerii este uriaşă pentru că se duc, se duc oamenii de bine, se duce gândul ce suia buzele la rostire bineţei! Unde-ţi este lăuta, cântăreţule, unde-ţi e metafora, poetule, unde ţi-s nopţile, gânditorule? Cu cine ne vom asemăna dacă vom uita dorul sublimului? Unde eşti, iubitorule de Dumnezeu? Cum de ţi-ai schimbat harfa pe nişte bani ruginiţi?

Iată copiii pe uliţe, cu şepcile întoarse cu feţele supte de pofta veşnic neîmplinită, sfârtecaţi de revoltă, aprinşi de plăceri, hrăniţi cu nisipul nestatorniciei şi adăpaţi cu vitriolul desnădejdii! Vai,ce ospăţ al fărădelegii, ce orgii de dumnezei exotici şi străini în sărbătorile noastre! Unde sunteţi voi, binecuvântărilor, unde este lacrima cea binecuvântată a împăcării?

Deseori, umbra de vină, mă paşte ca un vrăjmaş... De ce nu m-am vrut mai degrabă desculţ, culegător de taine în Munţii Carpaţi? De ce harfa inimii mele a amuţit, cum de nu mi-am semănat lacrimile prin deşertul peregrinărilor? De ce nu am renunţat la viaţa mea personală în schimbul mult mai intense trăiri pentru altul? Unde este plânsul lăuntric atât de asemănător cu binecuvântarea, atât de asemânâtor cu bogăţia?

“Perla se naşe-n pântecele mării

Într-o scoică-n care a pătruns

Pe lângă vuietele legănării

Şi jungherul plânsului ascuns.”

        (Ioan Alexandru – Perla)

Vă rog să mă iertaţi pentru  tonul sumbru al acestei scrieri, dar cred că dincolo de această impresie există un dincolo în care voi continua sa cred cu disperare. Voi crede că feţii frumoşi ai bunului simţ vor smulge cosânzana sublimului din ghearele acestui veac nebun.

Noi, frate al meu de durere, suntem cei chemaţi să dăm gust acestui pământ prin sarea ce suntem chiar ascunşi în lacrimă, noi suntem chemaţi să risipim bezna din jur prin lumina ce suntem chiar şi prin propria noastră ardere. Iată simfoniile stau gata să fie desvelite zdrobind sub călcâiul  lor de frumuseţe capul lipsei de bun simţ şi al indecenţei. Iată, metafora se aşteaptă culeasă de pe buzele florii, de pe roua ierbii, din vraja înstelării, din ochii celei pecare o iubeşti, din gânguritul pruncului, din bucuria trezirii dimineaţa.

Mi-a fost destul, sunt scârbit de obrăznicia talentelor vândute pe câte treizecide arginţi, sunt scârbit de filosofii de tarabă ai umanismului, de aruncătorii de pietre şi de rostitorii de hulă...

Haideţi să reînviem cântările căci vremea lor n-a trecut încă! Dacă noi n-o vom face, noi cei cu sufletul chinuit pe la porţi, cine altul s-o facă? Deie Domnul ca toţi, într-o nouă căutare de sublim, să primim duhul şi  pornirea inimii care era în copiii lui Core când au scris şi cântat psalmul...

“Cuvinte pline de farmec îmi clocotesc în inimă, şi zic:Lucrarea mea de laudă este pentru Împăratul!” Ca pana unui scriitor iscusit să-mi fie limba!” Psalmul 45:1

Zborul căzut între aripi (4)

                Da, locul devine ca o prelungire a privirii, a simţămintelor celor mai înalte, a fricii dar şi a curajului, devine un simbol al statorniciei dar şi al finalităţii, locul alergării dar şi premiul ei, întro lume arată de neîmpliniri.  Locul devine la un moment dat, în existenţa umană, un ban cu suflet în el… Locul este veriga, ultima verigă, cea care închide lanţul alergării într-un cerc vicios.

Îmi amintesc mireasma îmbătătoare a teilor din Iunie.  Îmi amintesc strigătele de pe la porţi, bineţile celor în vârstă care luau viaţa destul de serios ca să se salute între ei cu “Doamne ajute-ţi!”, care îşi priveau semenul cu destul respect ca să-şi ridice pălăria în trecere şi să-şi plece capul în salut.  Îmi amintesc zburdălnicia care ne însoţea joaca pe uliţele şi pe coclaurile satului, picioarele dsculţe atingând roaua, îmi amintesc mângăierea de răcoare a Nerei, umbrele tainice ale pădurilor din munţii Locvei… Îmi amintesc plecarea şi reîntoarcerea rândunelelor, căntecele mierlei şi ale privighetorii, îmi amintesc nunţile dese, căntecele fără sfârşit ale femeilor de la coada sapei care par a se contopi atât de perfect cu plaiul… De fapt, amintindu-mi frumuseţile care nu incetează să-mi pască amintirile, parcă le văd acum ca o haină minunată, o haină fără cusătură aruncată peste imperfecţiunile micilor noastre treceri…

                De la plecarea mea din locurile acelea au trecut câteva decenii.  Nostalgia m-a determinat în câteva rânduri să merg din nou acolo, să-mi regăsesc bucuria de atunci când locurile acelea erau atât de adânc altoite în existenţa mea, sau poate că eu am fost altoit în spaţiul acela… Nu ştiu cu siguranţă răspunsul, dar de fiecare dată, întorcându-mă acolo, găseam că ceva din ce a fost nu mai este. Este adevărat că memoria este selectivă, este adevărat că nostalgia tinde să idilizeze realitatea, dar chiar şi atunci cănd, eliberat de vinul ei priveam locurile, ceva lipsea.  Nera era tot acolo, teii erau tot acolo şi erau chiar mai bogaţi şi mai umbroşi, Locva cu pădurile ei nu s-a schimbat… Am observat că nu locul era cauza ci relaţia cu acesta.  Ceea ce amintirile mele poartă nu este doar locul ci omul şi locul.  Nu locurile s-au schimbat ci ochiul care le priveşte.  În prezent locuim în British Columbia, loc cu munţii ai căror creste ating norii şi sunt veşnic înzăpezite, unde apele sunt multe şi pădurile sunt nesfârşite, unde înălţimile dar şi Pacificul îţi sunt atât de accesibile.  Faţă de toate acestea, Nera mea cea limpede şi pădurile Locvei sunt atât de minuscule. Şi totuşi, British Columbia şi toate minunăţiile ei, de la Pacific la Munţii Stâncoşi, nu va atinge niciodată măreţia pe care neînsemnata Nera şi obscura Locva au atins-o în inima mea. Ochiul străin le poate privi cu dispreţ, sufletul străin le poate găsi ostile, dar eu, omul care care a fost zidit în ele le văd ca pe un colţ al odihnei şi al belşugului, un loc care va purta undeva în adâncul lui rădăcinile care nu s-au vrut smulse.              

Mihai Eminescu a surprins atât de minunat vraja omului şi locului…

 “Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul sunt prieteni numai mie

     Iară ţie duşman este…” (Eminescu – Scrisoarea a-III-a)

Atât de adâncă poate fi relaţia omului cu locul încât unul îşi împrumută atributele de la celălalt, locul devine o persoană de dialog în vechile doine şi balade, în capodoperele poetice ale luceferilor Limbii Române. Locul devine mireasa ciobanului mioritic, prieten al haiducilor legendari, aliat înbătălia de la Rovine… Apoi amintiţi-vă de mărgăritarele poetice ale lui Eminescu.

“Nime-n urma mea nu-mi plângă la creştet

 Doat toamna glas să dea frunzişului veşted.” (Eminescu – Mai am un singur dor)

Sau:

“Codrule, codruţule,

Ce mai faci drăguţule?” (Codrule, codruţule – Eminescu)

Blaga pare a-şi vedea propriul destin irevocabil legat de elementele locului. Gorunul lui devine trup, devine persoană, devine purtătorul propriului său destin.

“Şi simt cum creşte-n trupul tău sicriul, sicriul meu,

Cu fiecare clipă care trece…” (Lucian Blaga –Gorunul)

                Da, locul devine ca o prelungire a privirii, a simţămintelor celor mai înalte, a fricii dar şi a curajului, devine un simbol al statorniciei dar şi al finalităţii, locul alergării dar şi premiul ei, întro lume arată de neîmpliniri.  Locul devine la un moment dat, în existenţa umană, un ban cu suflet în el… Locul este veriga, ultima verigă, cea care închide lanţul alergării într-un cerc vicios.

“Căci din ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce.”(Genesa 3:19)

                Tragedia alergării, tragedia apartenenţei este doar tragedie în contextul strâmt al trăirii sub imperiul unei percepţii limitate ale divinului, al cunoaşterii indirecte sau pasive a lui Dumnezeu.

Este adevărat că Dumnezeu a pus hotare locuinţei noastre aşa cum spunea Pavel Atenienilor, dar zborul ne ridică deasupra lor. Zborul zbor, sau zborul desbrăcat de pământul blestemului adamic nu se sprijină pe aer ca şi cum ar avea nevoie de aripi, el este esenţa dorului nostru, zidit în noi de Dumnezeu, de a rupe verigile care se închid în lanţul vicios, înspre naşterea unei alte apartenenţe, a celei în care putem exista dincolo de noi înşine, într-o finalitate dincolo de ea înseşi…

Vedeţi, poetul trudeşte în a-şi impodobii spaţiul cu ideea sublimului, credinciosul trăieşte în realitatea acestuia. Poetul este căutătorul expresiei dincolo de cuvinte, credinciosul trăieste în împlinirea acestora. Poetul găseşte un farmec plin de în cuvinte, credinciosul rosteşte cuvinte pline de farmec.

Da, înţeleg acum de ce frumoasa Nera şi bătrâna Locva devin din ce în ce mai mici. Poetul din mine se caută în locul acela uitat de timp, în timp ce credinţa din mine caută omul locului.  Rupt de lanţul aparteneţei în care originea şi finalitatea se suprapun, găsesc acum că de fapt locul care şi acum mă atrage ca un magnet este doar albia care ne pune la picioare pietrele pentru zidirea altarelor, pentru ca fumul care urcă mereu pe verticala inimii să crească in lacrimă.  Locul este albia odihnei sau a iluziei acesteia, doar jarul şi peştii nepescuiţi încă şi frângerea lor cea deschizătoare de cer dau sens deselor mele reîntoarceri. 

Zborul căzut între aripi (5)

Câteva raze răvăşite de fum strecurate prin fereastră vestesc un răsărit incert. O linişte vâscoasă pare a se aşeza ca un stăpân fără scrupule peste sufletele care nu-i aparţin. Este una din dimineţile acelea gri, îmbibate de miasmele singurătăţii, de greutatea unei tristeţi fără rost, una din dimineţile acelea în care te simţi că tragi după tine dorul greu după noaptea care nu a venit încă. De parcă ai lovi cu pumnii în munţi de câlţi lipicioşi în incercarea de a trece într-un fel de dincolo… La fel, un dincolo tot atât de incert dar un ceva care să-ţi permită libertatea unei altfel de mişcări. 

Apoi ceva s-a mişcat, un gest al cerului menit să-mi fie mângâiere sau ghiont de tezire sau amândouă. Era o vrabie… Dar mişcările ei sprintene ca un răspuns la un ciripit venit de alt undeva, şi tufa cu primele ei flori care îşi aruncau albastrul lor în lumină au sfârtecat liniştea grea din mine precum un fulger spintecă înaltul cotropit de nori… Dumnezeu şi-a făcut rostirea în sufletul meu! 

El a creat toate lucrurile înspre bucuria noastră, toată creaţia cântă,  toate lucrurile au fost menite să existe în culorile fericirii.  Este privirea noastră cea care inchide sufletul în colivia disperării!  De fapt, cred ca privirea este o atitudine a sufletului faţă în faţă cu lumea vizibilă. Doi indivizi pot vedea aceeaşi realitate şi mintea lor poate crea imagini cu totul diferite ale acesteia.  Temniţa poate fi pentru unii un loc al totalei dezolări iar pentru alţii un loc unde se naşte cea mai minunată aspiraţie câtre libertate. Îndrăznesc să cred ca urmare că noi nu vedem realitatea ci mai degrabă o interpretăm.  Precum am spus, suntem un zbor căzut între aripi.  Aspirăm câtre un înalt absolut sprijinindu-ne pe aspiraţii născute în relativitate.  Aripile sufletului nostru bat purtându-ne spre lumina care bate dincolo de geam. Ne proptim de aer, de apă, de foc în imperiul strâmt al unei mişăcări care ne duce spre nicăieri.  Avansările tehnologice nu au dat nici un răspuns căutărilor noastre de absolut.  Ba mai mult, mulţimea plăsmuirilor minţilor noastre adaugă mai mult lut la talpile noastre.  Ne opintim la carul întrebărilor care care nasc alte întrebări în căutarea unui răspuns total.  Îngrijorările pe care le îngăduim in minte devin un monstru care se hrăneşte din el insăşi şi creşte până acolo încât să inchidă orice orizont.  Unde este iesirea, unde este lumina de la capătul tunelului?

Mă întorc din nou la ciripitul vrabiei şi la floarea care-şi aruncă albastrul spre înalt şi-mi zic: fără îndoială, lumea este întocmită cu intenţia de a-şi striga fericirea într-o existenţă care nu-i necesită efortul! Cât din nesomnul nostru a putut adăuga ceva la albastrul cerului, la simfonia multicoloră a primăverii, la susurul si profunzimea izvorului, la tinereţea neîntreruptă a crângului, la armonia miriadelor de triluri care par a rosti limba începutului de lume?  Aproape că-ţi vine să strigi tu însuţi în limba uitării de sine, ceva, o rugă, un cântec, ceva care te poate conecta din nou cu domeniul în care ai fost chemat să împărăţeşti.  Da, omul a fost chemat să împărăţească şi drepturile lui de împărat au fost stabilite de Dumnezeu…

“Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul. S-apuce groaza şi frica de voi pe orice dobitoc de pe pământ, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce mişcă pe pământ şi pe toţi peştii mării: vi le-am dat în mâinile voastre!” (Genesa 9:2,3)

                Nu numai că omul şi-a primit drepturile de împărat dar şi-a primit şi o monarhie absolută.  Vedeţi, puterea şi autoritatea lui  treceau dincolo de domeniul lui de existenţă. Deşi omul nu locuia în ape, tot ceea ce era in ape îi era supus, deşi nu zbura, tot ceea ce era în aer îi era supus. Nu erau parlamentari în creaţia lui Dumnezeu, nu era nimic care să ştirbească din puterea şi autoritatea pe care omul le-a primit prin orânduirea divină. Singurul Dumnezeu era deasupra lor.  Nici un monarh nu s-a putut bucura de o monarhie mai usor de stăpânit. Noe si urmaşi lor nu aveu nevoie de un arsenal militar sau un sistem poliţienesc, ei stăpâneau prin simpla lor prezenţă. Apoi, au trecut generaţii după Noe iar puterea şi autoritatea omului asupra creaţiei s-a erodat… Ceva s-a petrecut de-a lungul acestor generaţii care să cauzeze erodarea puterii şi autorităţii omului asupra creaţiei.  Şi, vă rog să observaţi că noi nu mai putem invinui mass media, dogmele partidelor de stânga, activismul libertarienilor, etc. S-a petrecut ceva deosebit de tragic atunci când omul era singur cu el însuşi. Haideţi să privim în Scriptură: Nebucadneţar primeşte un vis divin dar şi tălmăcirea acestuia prin Daniel.  Dumnezeu îl inştiinţează pe Nebucadneţar că împărăţia îi va fi luată. Vedeţi, Nebucadneţar era împărat prin plan divin. El era chemat ca prin el Dumnezeu să judece neamurile dar  şi pe Izrael. Dumnezeu i-a dat o strălucire şi o slavă nemaipomenite.  Daniel vine şi pe lângă tălmăcire îi dă şi un sfat împăratului pentru ca fericirea lui să-I fie prelungită:

“Deaceea împărate,placă-ţi sfatul meu! Pune capăt păcatelor tale şi trăieşte în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale, şi ai milă de nenorociţi, şi poate ca ţi se va prelungi fericirea!” (Danuiel 4:27)

Nu este greu şi nici nedrept de presupus că în ciuda treburilor deosebit de grele ale împărăţiei, în ciuda răzmeriţelor, în ciuda neîntreruptelor războaie, Nebucadneţar era fericit.  Şi fericirea nu era condiţionată de neprhănire ci eneprihănirea era ingredientul acesteia.  Trebuie deasemenea să înţelegem că implicit trairea în neprihănire era fericirea.  Neprihănirea este de fapt o recunoaştere deplină a lui Dumnezeu ca stăpân absolut al întregii tale existenţe.  Împăratul este apoi pedepsit aşa cum a prezis Daniel şi împărăţia i-a fost luată.

“După trecerea vremii sorocite, eu, Nebucadneţar, am ridicat ochii spre cer, şi mi-a venit iarăşi mintea la loc. Am binecuvântat pe Cel Prea Înalt, am lăudat şi slăvit pe Cel ce trăieşte veşnic, Acela a cărui stăpânire este veşnică, şi a cărui împărăţie dăinuieşte din neam în neam. Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: "Ce faci?". În vremea aceea, mi-a venit mintea înapoi; slava împărăţiei mele, măreţia şi strălucirea mea mi s-au dat înapoi; sfetnicii şi mai marii mei din nou m-au căutat; am fost pus iarăşi peste împărăţia mea, şi puterea mea a crescut.  Acum, eu, Nebucadneţar, laud, înalţ şi slăvesc pe Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate, toate căile Lui sunt drepte, şi El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie!"(Daniel 4:33-37)

Întoarcerea la neprihănire, pentru Nebucadneţar a însemnat reprimirea împărăţiei şi a dreptului de împărat şi implicit reprimirea fericirii.

Zborul zbor, cel care transcende spaţiul şi timpul, zborul care îţi oferă minunata panoramă a împărăţiei peste care eşti chemat să domneşti prin neprihănire, îţi este azi mai la îndemână decât oricând.  În Cristos, Dumnezeu ne-a dat din nou toate lucrurile şi nici un necaz, nici o urgie, nici o împrejurare, nimic nu ne mai poate devia de pe făgaşul bucuriei depline. Şi nu mă refer la zbor ca o înălţare deasupra lucrurilor ci mă refer la imponderabilitate, la totala noastră independenţă de tot ce ţine de fire şi mai ales de fire pământească.

Vedeţi, când Dumnezeu îl binecuvântează pe Noe, El spune că toată creaţia îi va fi supusă şi-i va sluji. Cutremurător de asemănător este cuvântul pe care ni-l dă azi prin cuvintele apostolului Pave în Romani 8:28:

“De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.”

                Credincioşii lui Dumnezeu, copii împărăţiei, cei răscumpăraţi prin jertfa cea minunată de pe Calvar, sunt sortiţi vieţii şi încă vieţii din belşug, sunt sortiţi bucuriei şi încă bucuriei care întrece orice închipuire!

Zborul căzut între aripi (6)

Dacă priveşti arta şi actul creţiei, poţi observa cu uşurinţă, cred, că actul creaţiei, finalizat în opera de artă, este de fapt  încercarea omului de a-şi învinge limitele. Totul în ceea ce priveşte arta tinde spre un dincolo, spre o “realitate” poleită de travaliul creatorului de a-şi găsi un domeniu care să nu-i fie ostil, un domeniu în care simţirile lui pot atinge absolutul. 

Bucuria, îndrăznesc să cred, a fost menită să fie elementul primordial al omului ca o creaţie conştientă de sine.  De fapt conştiinţa de sine este cea care face din om o cunună a creaţiei.  Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu întruchipate în Adam au fost menite să-l definească pe om ca o entitate deplin definită, menită, de asemeni, unui scop deplin definit.

 Am fost expuşi nenumăratelor teze cu pretenţii de doctrină care tind să postuleze ideea că omul ar fi un fel de creaţie artistică a lui Dumnezeu, un poem, o simfonie, o fescă, o sculptură divină sau, mă rog, ceva foarte asemănător cu toate acestea.  Deşi frapantă ca metaforă, ideea aceasta limitează omul la a fi strict o entitate pasivă creată pentru deliciul creatorului. Un tablou, o sculptură, o poezie, o simfonie, deşi avănd un oarecare potenţial de induce o un sentiment intens şi generator de atitudini şi implicit de acţiuni, nu au personalitate ci doar o reflecţie vagă şi statică a personalităţii creatorului.  Traduse prin filtrul percepţiei individuale ele pot demonstra o doză de fluiditate dar asta numai ca o formă de rezonanţă a individului la simţămitele creatorului.

Dacă priveşti arta şi actul creţiei, poţi observa cu uşurinţă, cred, că actul creaţiei finalizat în opera de artă este de fapt  încercarea omului de a-şi învinge limitele. Totul în ceea ce priveşte arta tinde spre un dincolo, spre o “realitate” poleită de travaliul creatorului de a-şi găsi un domeniu care să nu-i fie ostil, un domeniu în care simţirile lui pot atinge absolutul.  Păstorul Mioritic a găsit refugiu în cântarea lui de tristeţe.  El nu şi-a negat tristeţea dar şi-a creat o imagine idealizată a acesteia ca un domeniu în care nu numai că se simţea acasă dar şi-a găsit şi o posibilitate de a-şi eterniza simţămintele. Dacă vreţi, actul creaţiei artistice este, conştient sau inconştient, un efort al artistului orientat înpre autoîntregire sau autoîmplinire. Asta presupune că ceva foarte esenţial lipsea din structura complicată a fiinţei umane. Este ceva care cândva a existat, apoi s-a pierdut: fericirea. Artistul a fost mereu în goana, în travaliul zidirii unei imagini ideale ale unui chip imperfect. Se pare, cel puţin în contextul laic, că artistul era mai conştient de limitele lui decât oricine altul. Geniul artistic era marcat vizibil de pecetea nefericirii.  Asta nu însemnează că toţi ceilalţi erau erau fericiţi, ci mai degrabă nu erau conştienţi de nefericirea lor.

Privind prin prisma biblică, vom observa că Dumnezeu are o altă idee în privinţa creaţiei.  Aici nu este vorba de travaliul unui artist ci de autoritatea şi puterea unui Suveran absolut care cheamă lucrurile în existenţă. El este Absolutul. 

Este un fel, îndraznesc sa cred, de a Se scrie pe Sine în lumea vizibilă, sau, mă rog, perceptibilă la nivelul facultăţilor mintale ale omului.  Tot ceea ce  vedem,de la firmamentul înstelat până la azurul întinderilor de ape, de la albastrul iluzoriu al înaltului până la universul multicolor al lumii noastre, tot ceea ce auzim, de la tunetul înaltului până la susurul izvoarelor de jos, tot ceea ce simţim, de la arşiţă până la ger, de la farmecul primăverilor până la groaza întunericului, de la tot ceea ce ştim până la infinit mai mult din ceea ce nu ştim încă, de la cifră la literă,de la ceea ce credem că înţelegem la ceea ce este de neînţeles, de la ceea ce este simplu la ceea ce este complicat, de la literă la vraja puterii ei, de la cifră la puterea ei de a cuprinde, de la tot ce încape în cuvinte până la ceea ce nu încape in ele, de la real la imaginar,toate acestea sunt un fel în care Creatorul se scrie pe Sine.  Este un fel, dacă vreţi, de manifestare a harului Său de a se lăsa văzut.

“În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El.” (Romani 1:20)

Şi toate acestea sunt doar o umră a Lui, o frază minusculă din milioanele Lui de biblioteci. Creaţia Lui este de fapt un domeniu menit să fie la picioarele noastre, în care omul şi uiversul lui se se simtă pe deplin intregiţi.  Omul a fost menit să fie nu numai împărat peste domeniul pe care ochii lui, mintea lui, simţurile lui şi cuvintele lui le pot cuprinde, da şi peste rostirea lui care, în ea însăşi,  este un univers care încă aşteaptă să fie descoperit.  El a fost menit să fie împărat printr-o cunoştinţă totală şi printr-o armonie totală cu universul existenţei lui.

Putere asupra rostiri! Nimeni nu va cuprinde vreodată cât de lungă este bătaia acestei idei… Cuvăntul rostit poate atinge corzile nenumăratelor universuri în nenumărate inimi.  Cuvântul rostit generează energii de proporţii megacosmice cu tendinţe care pot fi atât creatoare cât şi devastatoare.

Omul, fiinţa în care Dumnezeu s-a scris cu litere mari, este nu opera unui artist nevoit să-şi creeze o realitate prielnică, ci rodul a ceva menit să mărească gloria Creatorului prin părtăşie,deci prin relaţie. Voinţa şi cunoştinţa de sine sunt două elemente ale căror Sursă nu poate fi văzută în lumea vizibilă ci în miezul caracterului lui Dumnezeu.  Menirea omului a fost coexistenţa lui şi a lui Dumnezeu într-o lume dincolo de chiar ideea decăderii, înpre deliciul reciproc. Atât de gigantice sunt implicaţiile acestui fapt încât tensiuni inimaginabile s-au deslănţuit traducându-se într-o ruptură definitivă, deci eternă, prin exercitarea nesăbuită a liberei voinţe şi prin degradarea conştiinţei de sine.

12. Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor!
13. Tu ziceai în inima ta: "Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei;
14. mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt."
15. Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului!
16. Cei ce te văd se uită ţintă miraţi la tine, te privesc cu luare aminte şi zic: "Acesta este omul care făcea să se cutremure pământul, şi zguduia împărăţiile,
17. care prefăcea lumea în pustie, nimicea cetăţile şi nu dădea drumul prinşilor săi de război?"(Isaia 14:12-17)

Lucifer este un exemplu perfect al creaturii cu o conştiinţă de sine pervertită şi cu o voinţă al cărei exerciţiu a fost determinat de aceasta. Consecinţele nu sunt greu de observat, cu atât mai mult cu cât lumea de acum ne devine din zi în zi mai ostilă.

Zborul căzut între aripi (7)

(Fiinţa privirii spre sus)

Era ca un ocean de taine…  Mă bucuram de clipele acelea de trezie pe când noaptea pătrundea tot mai adânc în realitatea din jurul meu.  Câţiva licurici clipind micile lor înstelări păreau o uvertură la înstelarea cea mare care se înfiripa deasupra.  {ârâitul greierilor, strigătul păsării de noapte, cântecul din ce în ce mai timid al privighetorii, par cu toate să anunţe triumful unei înstelări depline care se petrecea deasupra.  Apoi mirosul fânului peste care mi-am aşternut odihna, părea a da o dimensiune nouă tainei care îmi vrăjea auzul, apoi văzul.  De parcă ar răspunde Căii Laptelui, printr-un ceva care-mi trezea gustul şi mirosul.  Păream a mă integra într-o simbioză ciudată sau într-un peisaj care a trecut dincolo de culoare şi de formă.  Sunt omul privirii spre sus, îmi spuneam, o pasăre de pradă cu zborul transformat în îmbrăţişare.  Pământul nu-mi era destul de pământesc în timp ce înaltul îmi părea din ce în ce mai mult ca un ceresc acceptabil.  Această măreţie de sus părea a fi răspunsul chemării de jos.  Eu dispărusem parcă din propria-mi privire pentru a mă contopi cu acest univers prin odihna contemplării.  Da, era cu adevărat odihnă.

Apoi, ultimele petece de lumină au dispărut de la apus pentru ca negrul bolţii să devină fondul uneia din cele mai minunate simfonii auzite în inima mea.  Ursa mare cu oiştea ei frântă şi alte zeci şi zeci de constelaţii în forme tot atât de nenumărate pe câte le putea cuprinde imaginaţia mea. 

Şi priveam…  Am observat că pe când priveam cu insistenţă o anume stea, altele în vecinătatea ei ieşeau în evidenţă.  Câte stele vezi în jurul celei deasupra a supra căreia ţi-ai concentrat privirea?  Nu ştiu… dar cred că, pe cât mai intensă ţi-e privirea, pe atât mai bogată devine înstelarea.  Mi se părea absurd pe atunci că, în relaţie cu o atât de perfectă înstelare, cineva se poate risipi în nimicnicia numărării.

Sunt, cu adevărat, creatura privirii spre sus, sunt omul.  Intensitatea privirii se traduce în intensitatea revelării.  Ce minunat!  Şi dacă auzul meu s-ar aţinti specific asupra strigătului păsării de noapte, asupra ţârâitului greierilor, asupra cântatului timid al privighetorii?  Cine ştie câte înstelări de sunet s-ar lăsa dezvăluite?  De câte ori parada înstelării a trecut pe lângă noi, de câte ori simfoniile verii au cântat spre odihna sufletelor noastre şi urechea inimii noastre nu s-a deschis să le adă sau să le asculte?  Universul întreg ne face cu mâna şi inima noastră nu răspunde.  Prea des, poate mult prea des, şansa odihnei prin contemplare a trecut pe lângă noi fără ca noi să-i deschidem uşa.

Dumnezeu a aruncat asupra creaţiei haina cea mai festivă, o haină de glorie, şi ochiul nostru nu s-a oprit să vadă.   Ce ironie!  În  încrâncenarea noastră cu realitatea, ne trezim că vorbim unui Dumnezeu distant, din inima noastră distantă, şi întrebăm “ de ce”.  De ce atâta nefericire pe rotocolul pământului?  De ce atâta apăsare, de ce atâtea amăgiri?  Şi apoi, din oboseala de ce-urilor, ne trezim dintr-o dată cu dor după o patrie pe care n-o cunoaştem, după o veşnicie pe care nu o înţelegem, şi după un Dumnezeu care ne apare atât de străin.  “Opriţi-vă şi să ştiţi că eu sunt Dumnezeu!” ne strigă Scripturile.  O, dacă ne-am ascuţi auzul spre strigătul ei!  David spunea că Domnul i-a vorbit o dată şi el a auzit de două ori, atât de atentă i-a fost inima.

Măreţia lui Dumnezeu nu este departe de privirea şi de inima mea.  Eu, la urma urmei, nu sunt strănutul întâmplării, ci sunt fiinţa privirii spre sus, sunt eu însumi un univers pe care un suflet odihnit îl poate descifra, îl poate vedea.  Nu poţi stăpâni ceea ce nu cunoşti aşa cum nu poţi conduce un automobil fără să-l cunoşti.  Şi tot aşa nu poţi ajunge la destinaţie dacă nu te străduieşti să cunoşti locul.  De fapt, a privi în tine însuţi e tot o privire spre sus, pentru că acolo vei putea distinge suflarea şi chipul Creatorului tău.

Vorbeam în articolele precedente despre puterea şi autoritatea pe care omul le-a primit prin binecuvântarea lui Noe.  Spuneam că nici un împărat al acestui pământ nu a avut o asemenea putere şi autoritate…

Oamenii lui Dumnezeu, pe paginile Scripturii, erau prieteni atât introspecţiei cât şi contemplării.  Introspecţia revelează, faţă în faţă cu sfinţenia Creatorului, urâciunea adausurilor pe care, printr-o perpetuă neodihnă le-am adoptat.  Introspecţia lucrează înspre sfinţire  prin pocăinţă şi în final spre fericire.

Tot astfel o privire asupra firmamentului înstelat, asupra pajiştilor multicolore, asupra nesfârşitului de ape, o ascultare a ceea ce poate fi auzit devine o acceptare a micimii noastre vizavi cu splendoarea Creatorului.  Numai astfel Domnul face ca cerurile să se coboare înspre noi, înspre binecuvântata odihnă a sufletului.

Adam trebuia să descopere lucrurile pe care le-a creat Dumnezeu ca să le poată da un nume, Noe trebuia să cunoască lurcrurile numite de Adam ca să le poată stăpâni.  Şi asta trebuia să fie o altă formă de cunoaştere.  Disecţia te pune într-o relaţie de ostilitate cu obiectul cunoaşterii, contemplaţia te pune în armonie cu acesta.  Noe privea creaţia ca o fiinţă a privirii spre sus.  Un astfel de om vede totul prin perspectivă divină.  Dragostea şi numai ea este coarda relaţiei lui Dumnezeu cu omul.  Numai astfel cunoaşterea Lui, a lui Dumnezeu, poate deveni reală.  Orice altă cale îi este ostilă.  Actul căutării lui Dumnezeu, şi mai ales al căutării din toată inima, este actul punerii inimii noastre în rezonanţă cu coarda iubirii Lui. 

Frica de Domnul nu trebuie privită ca o teroare, ci ca o formă de integrare cu divinul, şi aceasta vine tot prin cunoaşterea Lui, şi, ca să fim mai specifici, prin dragostea noastră pentru El.

Cum privesc steaua de la capul oiştei Ursei Mari, iată, văd încă una cu o lucire timidă lângă ea, apoi încă una creind cu celelalte două un triunghi cu laturi egale.  Apoi alta, şi mai timidă, şi încă una complectându-se cu toate celelalte într-o formă cu totul nouă.

În câte forme oare am descoperi frumuseţea Creatorului dacă ne-am opri din goana noastră spre a-L căuta?

Cu adevărat, putem rosti adio oboselii şi neîmplinirilor noastre.  Putem în sfârşit tânji nu după o patrie pe care n-o cunoaştem, ci după una pe care cândva am avut-o şi apoi am fost alungaţi din ea.  Putem atinge ceea ce părea a fi la ani lumină depărtare şi putem cunoaşte ceea ce era imposibil de cunoscut.  Putem străbate spaţiile şi veacurile printr-un zbor purtat nu de aripi ci de libertatea de noi înşine, prin imponderabilitatea faţă de gravitatea firii pământeşti, pentru că noi suntem părtaşi prin dragoste la tot ceea ce idea de Dumnezeu implică.  Noi suntem creaturile privirii spre sus!  

Zborul căzut între aripi (8)

Fiinţa privirii de sus

Fără perspectivă din Dumnezeu, gândurile noastre sunt paşaportul nostru spre ţara morţilor, certificatul de deces scris pentru noi născuţi, este carul pus înaintea cailor, este zămislirea războiului, este moartea strigată la spartul nunţii.

Privită cu ochiul liber, lumea poate apărea ca un avantai de de culoare, de sunet, de forme si miresme, ca o armonie a tuturor acestora cântată spre deliciul privitorului, ori ca un mecanism desăvârşit, în care toate detaliile dovedesc funcţionalitate de necomparat, ca o entitate de sine stătătoare menită să existe fără efortul de a exista şi fără finalitate prin ea insăşi.   Atunci când omul devine parte din acest context, totul devine infinit mai complicat.  Ceea ce apărea a fi fără finalitate sau sens devine dintr-o dată un întreg cu o bine definită finalitate şi cu un sens deseori în conflict cu sensul pe care noi îl atribuim existenţei noastre. Observaţi că am început articolul cu “privită cu ochiul liber”.  Mă refer aici nu la lipsa mijloacelor care amplifică puterea de percepţie a simţurilor, ci la “a privi” liber de aceste simţuri, a discerne cu un ansamblu de repere existent dincolo de noi înşine, existent în mintea şi inima Creatorului.  Astfel de repere ne apropie cu adevărat de o cunoaştere care îmbogăţeşte spiritul, care înnobilează sufletul şi smereşte inima, o cunoaştere menită pentru cei zămisliţi sub cunună, în misiunea nobilă de a deslega taine.

În articolul precedent am scris despre om ca o “fiinţă a privirii spre sus” pe cănd azi vom privi înspre omul ca o “fiinţă a privirii de sus”.  Există ceva unic, privitor la fiinţa umană, atât in ceea ce priveşte relaţia cu sine însuşi cât şi în relaţia lui cu mediul în care a fost creat.  Ceva din starea lui de acum pare a fi o ruina a unei citadele arhaice de o frumuseţe încă neegalată.  Cel care cunoştea după nume constelaţiile universului, firele de iarbă, mulţimea de necuprins a plantelor, vietăţile de pe pămâmt, de sub pământ, din aer şi din ape, a ajuns cumva să nu mai poată deosebi stânga de dreaptă.  Înglodat în noroiul relativismului, ameţit de propriile lui plăsmuiri, gonit din chiar sinele lui prin servitudinea pe care o aduce celor care îi vor libertatea eradicată din rădăcini, omul a ajuns să fie ca o stâncă în calea săpătorului de făntâni, un flămând pe un munte de pâine, un împărat care merge pe jos ducând de frâu calul pe care călăreşte cel menit să-i fie serv… El caută ordinea în haos, el separă florile de culoare, alungă melodia din muzică, se supune de bunăvoie celui menit să-i fie rob, laudă nimicnicia şi proslăveşte hidoşenia cu titluri care se cuvin sublimului.  El renunţă la divinitate, glorifică neputinţa, scuză fărădelegea, neagă tot ceea ce i-ar putea aduce advărata împlinire.  Mintea lui atrofiată sub miasmele dogmelor de toate felurile, nu numai că este incapabilă de a cuprinde realitatea dar îl împiedică chiar şi la o bună convieţuire cu ea. Jalnic, jalnic, jalnic!

"Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? 5. L-ai făcut cu puţin mai prejos decât Dumnezeu, şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. 6. I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui: 7. oile şi boii laolaltă, fiarele câmpului, 8. păsările cerului şi peştii mării, tot ce străbate cărările mărilor.”( Ps 8:4-8)

                Nu-i aşa că nu este greu de observat cât de departe a ajuns omul de menirea pentru care a fost alcătuit? Ce minunat ar fi dacă actul nostru de introspecţie ar începe de la versetele de mai sus! Ce schimbare de perspectivă, ce schimbare de inimă şi de atitudine s-ar produce!

                Privesc înlăuntrul meu şi mă întreb unde a fugit omul acesta din mine? A existat el vreodată?

Observaţi tonul de lamentare pe care fără voie îl adaptez atunci când privesc în mine prin chiar mine însumi?  Eu mă văd ca o ruină a unei citadele de o frumuseţe încă neegalată pe când Creatorul meu mă vede ca pe o creatură asemenea Lui, menit pentru cinste şi slavă, menit să fie stăpân peste tot ceea ce ţine de realmul lui.  Privesc prin ochii mei şi rostesc astfel împotriva mea judecăţi de condamnat.  Cine sunt eu să judec creaţia lui Dumnezeu?  Tot ceea ce pot judeca în mine este destrăbălarea care m-a indepărtat de ceea ce sunt menit să fiu şi asta nu privind prin ochii mei ci prin ochii Celui care mă cunoaşte aşa cum sunt.  Domnul cunoaşte pe deplin claviatura complicată a inimii mele, El stie să cănte din mine simfonii de un farmec pe care doar cerul îl poate cuprinde. El cunoaşte lăuntrul meu mai bine decât mine însumi, el ştie că piatra de preţ pe care el a pus-o în mine nu poate putrezi. Trebuie doar ca eu să mă dau la o parte pentru ca El să arate pământului şi cerului slava şi cinstea cu care m-a impodobit.  A privi în adâncul tău prin ochii tăi poate fi deseori un sacrilegiu, a te privi de sus, prin ochii Lui este un fel de a repune divinitatea din tine la locul ei.  Ei bine, acesta ar fi doar un început.  Aceeaşi privire de sus, va spune inimii mele despre semenul meu, despre vecinul meu de la dreapta şi cel de la stânga, despre fratele meu de alături şi despre cel departe… Gura Lui va rosti cu buzele mele: “Te iubesc cu o iubire veşnică!”  Cine ştie? Poate că însăşi naşterea din nou  nu este altceva decât această minunată schimbare de perspectivă.  Poate că tragedia lipsei de dragoste care se petrece azi este doar legată de felul nostru de a privi, deci a cunoaşte.

A privi înspre sus fără a privi de sus este asemenea cu a asculta fără să auzi sau a privi fără să vezi.  A privi spre Dumnezeu ne ajută să ştim despre El, a privi prin Dumnezeu ne ajută să-L cunoaştem pe El.  A privi de sus, a privi prin Dumnezeu înseamnă recunoaşterea divinităţii în fiecare din semenii mei, înseamnă angajare prin dragoste în efortul de face ca slava ascunsă în ei să fie descoperită, înseamnă cu adevărat, luarea cu asalt a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Slava lui Dumnezeu stă în ascunderea lucrurilor, dar slava împăraţilor stă în cercetarea lucrurilor.

                Vânturile şi valurile gândirii umane, fără perspectiva din Dumnezeu, îndepărtează limanurile, distrug popasurile, grăbesc eşuările pe insule pustii, apropie disperarea, îndepărtează cerul, ele înstrăinează pe cei apropiaţi, nasc singurătatea, descoperă fosilele şi îngroapă pietrele rare, golesc cuvintele de sensul lor şi umple nonsesnsul cu cuvintele, mută strada în paturile nupţiale, aduc lumea în biserici şi închid cerul pentru lume…  Fără perspectivă din Dumnezeu, gândurile noastre sunt paşaportul nostru spre ţara morţilor, certificatul de deces scris pentru noi născuţi, este carul pus înaintea cailor, este zămislirea războiului, este moartea strigată la spartul nunţii.

                Niciodată, mai mult ca azi, n-a fost mai rar omul privirii de sus.

Poetul şi marea…

Poate că nu vom şti niciodată cine suntem fără să stim ce gol am lăsat în urma noastră, prin plecare…

Priveam pietrele rotunjite de la mal… Câteodată într-o îngrămădire anostă, altădată într-o singurătate cerşind parcă atenţia poetului.  M-am aplecat şi am luat o piatră dintre scoicile risipite pe mal.  Alb sidefiu peticit cu nuanţa nisipului dar şi cu acel adânc azuriu din cioburile scoicilor din jur…   Privesc acest rotund tainic al pietrei din mâna mea şi mă gândesc cât adânc sau înalt, cât intuneric sau lumină, câtă furtună sau câtă pace în acelaş timp pot sălăşlui în el? Câtă istorie? În ea este urma cutremurului care a smuls-o din stâncă, este furia valului care a intors-o pe toate parţile, este tenacitatea apei care a slefuit-o timp de sute de ani, este lumina care a poposit peste ea în pregrinările ei de pe o plajă pe alta, este sumedenia de scoici zdrobite de ea, este privirea… Mă gândesc câte priviri s-au culcat pe suprafaţa ei în chemarea unui frumos stratificat in conturul ei… Câte priviri, atâtea forme, câte inimi, atâtea simţiri…

Poate că undeva, într-una din falezele Pacificului, mai există locul gol, o formă lăsată de desprinderea pietrei din mâna mea.  Poate că undeva, în forma pietrei din mâna mea, în culoare sau dincolo de forma şi culoare, într-un adânc mai adânc decât adâncul însuşi, un sentiment pietrificat poartă nostalgia locului gol lăsat în urmă, al stâncii din care s-a desprins.  Hmm… Mă gândesc că un altfel de plinătate, o plinătate pară, s-a întrupat în golul lăsat în urmă şi in ceea ce a rămas din piatra desprinsă. Cine stie cât din nisipul plajei îi aparţine? Îmi pare că aud un strigăt, de undeva din adâncul pietrei din mâna mea. Poate că strigătul pietrei desţărate din mâna mea doar eu îl pot auzi. Sau poate este chiar strigătul meu, strigătul îmbrăţişării mele cu depărtarea.  Poate că umerii obosiţi de singurătate ai poetului poartă încă durerea nostalgiei după locul gol creat cândva, prin ruperea mea din Eden.

Poate că rotundul pietrei din mâna mea este doar un pas al trecerii în altceva împreună cu travaliul căutarii de sine.  Dacă aş locui în inima pietri din mâna mea, pe unde mi-aş căuta împlinirea ori întoarcerea la rădăcini? Sa fie ceva din nisipul de lăngă mine o parte din ce am fost? Sa fie piatra încătuşată în zidirea altcuiva o parte din mine?

Privind piatra din mâna mea, plimbându-mi palma peste ovalul ei multicolor, gândul mă duce la propriul meu destin, o ecuaţie cu miriadele-i de necunoscute… Faţa lină a pietrei din mâna mea a fost cândva lăuntrul unei stânci cu mult mai mari. Privirea mea odihnind pe rotundul ei este de fapt privirea intr-un adânc de demult (!!!) Ce taină binecuvântată!

Poate că, într-un adânc lipsit de ideea de spaţiu, destinul meu şi al pietrei se întretaie într-o stelară simfonie a trecerii, a muririi în altceva, ca intr-o continuitate din care ideea de cronologie este de nedescifrat.

Poate că nu vom şti niciodată cine suntem fără să stim ce gol am lăsat în urma noastră, prin plecare… Aici cred sau cel puţin poetul din mine crede că destinul meu şi al pietrei din mâna mea se despart.  Da, suntem cu toţii, asemenea pietrei rotunde din mâna mea, desprinşi dintr- stâncă cu mult mai mare. A noastră este eternă!  Prin căderea noastră, prin muşcătura în  fructul oprit, noi am lăsat un gol infinit în eternitate.  Suflarea lui Dumnezeu, adânc în fiinţa noastră a devenit un dor pietrificat după ceea ce am fost şi nu mai suntem.  Doar inima înviorată de chemarea Lui ne va duce pe drumul unei întoarceri minunate, la Stânca în care am fost meniţi să fim în veşnicie.  Este deasemenea o întoarcere minunată în noi înşine, prin trezirea dorului acela pietrificat, după ceea ce am fost rânduiţi să fim.

Adevărat, furtunile, seismele, valurile care au trecut peste noi în umblarea noastră terestră au lăsat puţin în noi, chiar foarte puţin, care să semene cu ceea ce am fost inaintea căderii. O parte din noi poate fi în nisipul cine ştie cărei plaje… Vântul ne-a dus pe unde nu voiam să fim, apele ne-au şlefuit în ceva ce nu vrem să fim, un zidar fără scrupule ne cimentează într-o zidire care nu este a noastră…

Dacă ar fi ca piatra din mâna mea să-şi găsească adevărata identitate, ar fi trebuit să existe un ceva scris, un reper or regăsirea identităţii ar fi imposibilă… Poate că piatra din mâna mea, mai mică acum decât un ou de vrabie, a fost cândva o stâncâ în sine. Cine va şti?

Eu ştiu locul din care m-am desprins!  Îl simt în plânsul rugilor mele, în privirea avidă de sublim,  în mintea mea căutătoare de absolut, în inima mea, în cumpăna ei trudind la fântâna iubirii.  Simt locul din care am plecat prin imensitatea crucii care a pus la răscruce puterea mea de a alege, prin infinitul sfârtecat de cuiele crucii, prin lumina cea dătătoare de pace, neîncăpută chiar de toate oceanele viselor omeneşti.  Locul gol plătit cu cu ceea ce mintea omenească nu poate cuprinde, îmi strigă o identitate a cărei măreţie poate surzi universul.  Şi, nu precum piatra din mâna mea, eu devin parte dintr-o zidire divină înspre care fiinţa mea, până la utima fibră, tânjeşte.

Câteodată, poetul ascuns adânc în neliniştea mea, priveşte pietrele şi inima lui înfiripată de dor deschide cătuşele cu care a fost legată statuia unui sublim încă nedescoperit.  Da, există un strigăt în pitre, câteodată al meu, câteodată al vreunui sculptor strigând statuii din adânc să vorbească…

Poetul şi marea (2)

                La urma urmei, ştiinţa nu poate nega existenţa lui Dumnezeu dar nici nu o poate demonstra… Prin încercarea ei de pătrundere, nişte detalii surprinzătoare ale înţelepciunii Lui pot însă ieşi la suprafaţă.

Ideea mea de odihnă se asociază de obicei cu un peisaj idilic, departe de lumea deslănţuită, unde omul din mine se întregeşte din nou cu sinele, în căutarea mea în dincolo de ceea ce sunt.   Nu este o figura de stil!  Ceea ce se vede din mine şi din tine, partea din noi care atinge spaţiul nostru tridimensional este doar ceea ce poate încăpea în mintea şi în puterea noastra de percepţie. Este o infinitate în dincolo de noi şi ceea ce ţine de noi.  Suflarea noastră este de la Dumnezeu care este infinit în putere şi înţelepciune…  

 Daca înţelegem ideea de infinit vom şi că oricăt vei scadea de la infinit şi oricât vei adăuga, infinitul rămâne infinit. O porţiune din infinit, cu alte cuvinte este tot  infinit… Numeric, infinitul poate fi exprimat atât prin numerele înregi cât şi prin fracţii. Unu plus doi plus trei plus patru poate continua la infinit şi oricâd astronomica ar fi cifra tot se mai poate adauga la ea.  Folosind numerele fracţionale, un segment, oricât de minuscul ar fi, poate fi împarţit într-o infinitate de fracţiuni. Tot asa, fracţunile de o infinită micime pot fi la rândul lor fracţionate într-o altă infinitate de fracţiuni.  Deşi conceptul de infinit poate fi exprimat cu uşurinţă în termeni numerici, mintea noastră este totuşi incapabilă să cuprindă în întregime conceptul.  Va rog, nu disperaţi, ceea ce vreu să cuprind în articolul de faţă nu este o lecţie deşartă despre lucrurile care nu pot hrăni! Vreau doar să stârnesc în mintea şi în inima dumneavoastră gânduri cu mult mai înalte despre propria noastră existenţă vis-à-vis cu existenţa lui Dumnezeu.  Deci până aici am vorbit şi cred că avem cel puţin o vagă idee despre acest concept. Haideţi să mergem puţin mai departe! Ideea de spaţiu… Propun să începem de la zero.  Punctul este o entitate sau un spaţiu fără dimensiune. O infinitate de puncte puse unul în continuarea celuilalt vor crea un spatiu cu o singura dimensiune sau un segment de dreaptă. Pentru noi, cei care locuim în spaţiul tridimensional acest segment este finit. Pentru punctul din segmentul de dreaptă spaţiul segmentului este infinit. Ironic, nu? Individul, haideţi să-l numim domnul Punct, va trebui să călătorească la infinit ca ajungă de la punctul A la punctul B, A şi B fiind punctele pe care NOI le-am demarcat ca fiind extremităţile segmentului. Oh, dar uitaţi-vă ce simplu este pentru noi! Noi putem parcurge această distanţă intr-o clipită şi nu numai atât! Noi avem putere asupra segmentului. Noi îl putem lungi sau scurta după plăcere şi fără prea mult efort. Cred că deja vă daţi seama unde merg cu mica mea meditaţie… De reţinut: domnul Punct nu are nici o idee  cum va arăta un spaţiu cu doua dimensiuni.  Pentru el segmentul este spaţiul lui, spaţiul care se umple pe sine. Pentru el, după toate teoriile veleităţilor punctiforme, nu există un dincolo de segment. Nici măcar un gol.  El îşi poate osteni mintea încercând să explice ceea ce pentru el este inexplicabil iar pentru noi este simplu. “Există un spaţiu cu două dimensiuni? Cum arată?” Deci am ajuns la spatiu cu două dimensiuni… Chiar cel mai minuscul dintre patrate este format printr-n infinit numar de segmente de dreaptă puse unul alături de celălalt. Aici locuieşte domnul Pătrat, domnul Triunghi, domnul Cerc şi alte individualităţi flate.  Acelaş raport cu noi. Noi putem decupa o întindere după buna noastră plăcere, în patrate, cercuri, triunghiuri, etc.  Noi putem desena mulţimea lor pe o simplă coală de hârtie. Pentru “locuitorii” din întinderea hârtiei nu există un sus şi nici un jos. Pentru ei micuţa noastră foaie de hârtie nu pote fi parcursă nici teotic şi cu atât mai puţin în practică. Tot aşa şi pentru ei spaţiul cu două dimensiuni este spaţiul lor, un spaţiu care se umple pe sine şi nu există nici macar o idee de dincolo.  Noi avem putere asupra a ceea ce este acolo, şi pentru noi parcurgerea în toate direcţiile în contextul planului este o bagatelă. Pe de altă parte, dacă o linie intersectează planul domnilor flaţi, ei nu vor putea vedea decât un punct. Pentru ei nu există ideea de verticală. Dacă un vârf de piramidă atinge planul, domnii flaţi nu vor vedea altceva decât un punct, dacă piramida intersectează planul tot ceea ce domnii flaţi vor vedea, este un triunghi.  Ceea ce ei nu ştiu este că acest triunghi este doar o formă de revelare a unei entităţi infinite pentru spaţiul lor flat. Amintiţi-va ca orice spaţiu superior este creat prin suprapunerea la infinit a spaţiului imediat inferior.

Iată-ne acasă! Spaţiul tridimensional. Cum am spus, acesta este rezultatul suprapunerii a o infinitate de planuri. Chiar şi pentru cel mai minuscul spaţiu tridimensional, infinit mai mic decât boaba de muştar este nevoie de o infinitate de planuri care se suprapun.  Deabia aici ajungem să simţim împreună cu domnii flaţi (dacă aceştia există). Universul pe care îl vedem, privind înstelarea, pentru noi este infinit în ideea că nu-i putem atinge limita. Universul nostru se umple pe sine şi pentru că nu există un dincolo noi nu vom putea ajunge la marginile lui.  Distanţa dintre noi si până la marginile lui este aceeaşi în orice direcţie ca şi cum noi am fi în centrul lui.  Şi dacă am fi fost la milioane de ani lumină de aici acelaş lucru ar fi valabil. Paradoxal, nu? Orice punct din univers poate fi considerat centru!

În zilele noastre matematicienii şi fizicienii au ajuns la concluzia că ar exista cel puţin încă şapte spaţii superioare! Amintiţi-vă că ficare spaţiu superior este o infinită însumare a spaţiului imediat inferior.  Aici ne apropiem de ideea pe care încerc s-o expun. Zece spatii, fiecare infinit mai mare dacât cel dedesuptul lui! Nici o cifră nu poate cuprinde acest concept nici o minte nu-l poate înţelege. Deasupra lor, şi dincolo de orice spaţiu este El, Dumnezeu. Amintiţi-vă că noi avem putere absolută asupra a ceea ce este pe planul hârtiei. Noi putem decupa, desena, mototoli… Asemenea supra liniei din acest plan.  Amintiţi-vă ca “domnii flaţi” nu au nici o idee că triunghiul dintre ei este doar unul dintr-o infinitate de triunghiuri din pramida care a intersectat spaţiu lor.  Acum noi, în colivia noastră tridimensională suntem doar nişte expresii sau revelări tridimensionale a ceea ce este de un infinit la puterea infinit.

Noi purtăm suflarea lui Dumnezeu în noi, noi, prin mântuire primită prin Cristos suntem aşezaţi alături de El în locurile cereşti! Noi (asemenea piramidei intersectând lumea flată) suntem locul prin care divinitatea intersectează spaţiul nostru. Vedem noi asta? Nu! Şi nici măcar nu putem să ne închipuim, pentru că asta trebuie judecat şi privit duhovniceşte. Spuneam în articolul precedent despre Locul gol pe care l-am lăsat în urmă prin căderea primordială în păcat. Percepţia noastră ţine de limitele tridimensionalului dar existenţa noastră cu adevărat transcende orice idee de spaţiu prin adoptarea cerească în Cristos. Originea noastră este dincolo de timp şi existenţa noastră este în eternitate. Spaţiul acesta este doar o scurtă şi purificatoare întrerupere a existenţei noastre eterne. Vedeţi, mintea noastră nu poate cuprinde un ceva dincolo de realmul nostru, universul nu ne este accesibil şi totuşi s-ar putea ca toata existenţa tridimensională să fie mai mică decât o boabă de nisip în toate plajele lumii sub privirea Creatorului care ne decupează după buna Lui plăcere în formele dorite de El. În El însă avem existenţa şi mişcarea!  În El noi suntem deasupra spaţiului pe care credem că-l locuim dar patria noastră adevărată este “În cer”, dincolo de orice idee de spaţiu.  Vedeţi, pentru Filip distanţa nu a fost o problemă pentru că Duhul l-a dus pâna la famen.  Ezechiel a fost “transportat” din Babilon la Ierusalim într-o clipă…

                La urma urmei, ştiinţa nu poate nega existenţa lui Dumnezeu dar nici nu o poate demonstra… Prin încercarea ei de pătrundere, nişte detalii surprinzătoare ale înţelepciunii Lui pot însă ieşi la suprafaţă. 

Poetul şi marea (3)

Fiinţa privirii de sus

De ce m-aş aventura într-o desbatere asupra sunetului şi al culorii cu cineva care nici nu vede şi nici nu aude?  Acest surd şi orb se poate lansa într-o nebunie retorică încercând să convingă restul lumii că atât sunetul cât şi culoarea sunt doar nişte mituri.

Meditaţia în linişte s-a dovedit pentru mine, de fiecare dată, a fi pajiştea unei odihne revelatoare.  Este un fel de libertate manifestată în puterea tăcerii faţă de lume. Şi nu mă gândesc la o izolare monahală, într-un schit undeva în pustietate… Există un fel de putere a tăcerii faţă de lume şi aceasta nu vine în contradicţie cu marea trimitere înspre propăvăduirea Evangheliei în lume!  Implicaţiile acestei tăceri sunt profunde.  Cred, şi Cuvântul este de partea mea, că naşterea noastră din nou este o schimbare de miez şi implicit o schimbare de perspectivă. Prin aceasta, “leacul de ochi” cel binecuvântat ne-a deschis ochii ca să vedem nu o altă realitate, ci realitatea… Mai simplu spus este vorba de recăpătarea bunului simţ în relaţia noastră cu realitatea.  Puterea tăcerii faţă de lume, de care am început să vorbesc, este doar o manifestare a bunului simţ.  De ce m-aş aventura într-o desbatere asupra sunetului şi al culorii cu cineva care nici nu vede şi nici nu aude?  Surdul şi orbul se poate lansa într-o nebunie retorică încercând să convingă restul lumii că atât sunetul cât şi culoarea sunt doar nişte mituri.  Şi nu numai atât, dar cei care pot vedea culoarea şi pot auzi sunetul sunt etichetaţi, marginalizaţi, dispreţuiţi… Perspectiva de care, prin harul lui Dumnezeu ne bucurăm, în mijlocul confuziei generale, în haosul certurilor de cuvinte, ne dăruieşte puterea de care s-au bucurat tinerii Meşac, Şadrac şi Abednego ca să putem răspunde ca şi ei:

"Noi nu avem nevoie să-ţi răspundem la cele de mai sus.” (Daniel 3:16)

Tăcerea Domnului nostru în faţa judecătorilor orbi şi surzi este nu o dovadă a resemnării ci dovada unei perspective de nesdruncinat asupra realităţii care era inaccesibilă celor care îl judecau, o dovadă a puterii.  De fapt, orice aventură, orice încercare a noastră de a “explica” perspectiva noastră ar fi o deşertăciune…

Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie, şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte. (1Cor 2:14)

Lucrurile lui Dumnezeu, îndrăznesc să cred, includ şi realitatea materială a existenţei noastre.  De fapt chiar şi “observarea” lor printr-o prismă lumească duce la erori care mai târziu sunt canonizate şi devin “teorii”, şi după ce sunt politizate devin “ştiinţe”.  Noi suntem prinşi într-un astfel de mediu în peregrinarea noastră terestră.  Deseori suntem provocaţi la a lua atitudine, suntem forţaţi la a ne susţine credinţa prin a lua parte la desbaterile nesfârşite care au loc în jurul nostru.  Aici intervine puterea tăcerii…  Noi nu vom putea câştiga în stfel de desbateri pentru că menirea lor nu este aducerea adevărului la suprafaţă.  “Adversarilor” noştrii le lipseşte perspectiva pe care noi o avem, pentru ei lucrurile pe care le susţinem noi sunt “o nebunie”.  Singura noastră armă în confruntare noastră cu nonsensul lumesc este “nebunia propovăduirii crucii”.  Aceasta ne pune în poziţia de “slăbiciune” în perspectiva lumii dar prin puterea Duhului este singura cale prin care “izvodirile minţii” pot fi răsturnate.  Propăvăduirea crucii este “bună ziua!” şi “la revedere” rostit provocărilor intelectuale care vin în calea noastră.  Cunoaştem un om, pe paginile Scripturii, care ar fi putut strălucii în orice confruntare verbală. Dar acolo, la Aeropag, el a les “nebunia” care l-a dat jos de pe podium dar l-a urcat pe înălţimea izbânzii prin schimbarea de miez şi de perspectivă în câteva suflete.  Oh, sigur, Pavel a venit cu o “nebunie” şi nu cu o teză!

Cât despre mine, fraţilor, când am venit la voi, n-am venit să vă vestesc taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau înţelepciune strălucită. Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Cristos şi pe El răstignit. (1Cor 2:1,2)

                Puterea tăcerii! O, minunata înţelepciune a lui Dumnezeu!  Există putere în proclamare dar dincolo de aceasta este tăcerea la care suntem chemaţi… “Ce este adevărul?” a întrebat Pilat.  Domnul nu a mai răspuns.  Pilat nu avea ce-i trebuia pentru a pricepe şi poate că întrebarea lui urmărea dor stârnirea unei desbateri. Domnul şi-a dovedit puterea tăcând… În scurtul Lui dialog cu Pilat cuvintele Domnului au fost doar proclamarea Adevărului şi nu dezbaterea lui.

                Cum am spus la începutul acestui articol, pentru mine meditaţia este prilejul unei odihne revelatoare, un fel de libertate manifestată în puterea tăcerii faţă de lume. Poetul din mine găseşte deliciul în dincolo de cuvinte, în frumuseţea care se cere rostită cu inima.  Există, cred, chiar şi o limbă a tăcerii, unde duhul din tine cântă pe octave cereşti adevăruri pe care cuvintele noastre nu le pot cuprinde.  Dar numai într-o deplină libertate, într-o tăcere faţă de lume.  Vulpile mici ale cuvintelor mari pot strica viile sublimului.  Da, proclamarea Adevărului este total la locul ei ca “bună ziua” şi “la revedere” în raportul nostru cu lumea.  Roadele meditaţiilor noastre însă pot hrăni pe veşnicie, pot săra cu sublim această planetă a durerii, pot lumina orice peşteră a disperării.  Şi apoi, precum roua căzută la rădăcina ierbii, meditaţiile ne duc dincolo de uscăciune, dincolo de aridul “veacului” într-o divină înfrunzire. Ele sunt briza de răcoare în arşiţă, sunt locul unde, prin noi, cerul întretaie vremelnicia.  Ele sunt “bine te-am găsit” pe care îl rostim veşniciei.  Dumnezeu ne duce de mână, în clipele noastre adânci, de tăcere, ne duce pe braţe, ne mângâie pe creştet, ne umple desagii umblării cu poveri care vor cântării ca aurul în clipa întâlnirii cu El.  Meditaţia este armonizarea gândurilor noastre cu inima lui Dumnezeu, este mintea suită înspre adorare până în domeniile cereşti. Biblioteciile de apologetică, sistemele logicii, analizele şi analogiile nu au ajuns până acolo, nici pe departe… De ce ne-am istovii în vorbiri lungi, în cercetări fără rost, în nesfârşite certuri de cuvinte.  S-ar putea ca tăcerea noastră faţă de lumea cu deşertăciunile ei să vorbească acolo unde cuvintele nu mai au putere.  Poate că o astfel de tăcere nu numai că l-a susţinut pe Moise în compania oilor lui Ietro, dar i-a şi inlesnit apropierea de rugul de foc de care nimeni altul nu s-a putut apropia.  Cine ştie câte taine s-au desvelit în mintea celui care a fost fiul fiicei lui Faraon? Ştim însă că Dumnezeu nu s-a ruşinat să pună legile Lui eterne pe buzele lui Moise în vederea unei proclamări fără precedent în istoria omenirii.

Poetul şi marea (4)

Şi, ca de fiecare dată, în căutarea răspunsurilor şi în formularea întrebărilor, mă voi întoarce din nou pe poteca Genesei până la Eden de unde voi încerca să reconstitui drumul lung şi întortocheat, de la inima lui Dumnezeu la inima lui Adam şi a Evei şi apoi printre spinii şi pălămidele lumii pănă la inima artstului… Trebuie să existe o cale!

Tot ce este taină originează dincolo de realmul nostru aşa cum zâmbetul Giocondei vine din dincolo de pânza picturii. Şi dacă e să priveşti cu toată sinceritatea, puţine din cele ce ne înconjoară se dovedesc a nu fi taine… “Normalul” este doar o taină cu care suntem obişnuiţi… Una din marile netaine este mintea omului prinsă în mrejile unei logici iluzorii. Ea desbracă totul în procesul desvelirii esenţei care, precum mirajul în pustie este mereu aproape de a fi atins şi totuşi niciodată atins.  De fapt omul trece prin aventuri de neînchipuit în căutarea normalui tot asa cum cel ce se înneacă strigă după un pahar de apă. Omul devine victimă a unui fals simţământ de foame şi de sete, în faţa căruia adevărată hrană şi adevărată apă sunt doar doar iluzii. Spun asta ca unul care a simţit durerea pierderii unor lucruri pe care nu le-am avut niciodată. Dacă vreţi aceasta este tragedia omului prins în căngile propriei lui naturi…

Într-unul din articolele precedente vorbeam despre faptul că noi suntem locul prin care veşnicia, deci infinitul, intersectează spaţiul nostru tridimensional, spuneam că peregrinarea noastră terestră este doar o întrerupere a veşniciei. Am folosit exemplul hiperspaţiilor ca subliniez realmul lui Dumnezeu, magnitudinea de neimaginat a existenţei lui. Totuşi, nici o paralelă, nici o ilustraţie, nici o teorie, nici măcar cea mai înaltă imaginaţie nu vor putea cuprinde asta.  Unii teoreticieni au încercat să “deseneze” hipercubul ca o existenţă cu patru dimensiuni… Şi totuşi mâna unui copil poate desena un cub care să cuprindă hipercubul… Concluzia? Noi nu vom putea să cuprindem nimic din ceea ce este deasupra realmului nostru.

Şi totuşi,  prin ceea ce Cuvântul ne spune noi, locuim dincolo de acest spaţiu, noi  suntem nişte entităţi spirituale cu temporare experienţe umane, aşa cum spunea cineva. Cortul acesta pământesc împreună cu întocmirile gândurilor condiţionate de mediul terestru, mediul deasemeni contaminat de păcat, este doar o expresie, îndrăznesc să cred, a ceva cu mult mai grandios.  Deaceea chipurile cioplite ale lucrurilor care sunt dincolo de noi sunt o râciune în ochii lui Dumnezeu. Ele ucid taina sau mai bine zis capacitatea noastră de a accepta existenţa acesteia. Instituţiile sociale fundamentale sunt menite să fie o ilustrare a unei realităţi ceresti menite să rămână întocmai aşa cum au fost rânduite să fie.  Există consecinţe înfiorătoare, consecinţe care nu pot fi nici măcar concepute de mintea umană, ale oricărei tendinţe de a perverti ceea ce Dumnezeu a pus ca temelie a existenţei noastre terestre.  Nu este o teorie, nu este o nuanţă doctrinară, este o realitate divină. 

În ciuda netrebniciei mele, în ciuda limitelor mele, în ciuda deselor mele orbecăiri, această realitate este şi rămâne adânc zidită în fiinţa mea, în miezul ei… Chiar şi permanenta tensiune dintre natura umană şi “omul nou” născut din Duhul lui Dumnezeu este o mărturie a realităţii divine de care vorbesc. Din când în când, sau poate chiar tot timpul există ceva din noi care tinde spre şi uneori chiar atinge realitatea divină, cea de dincolo de colivia noastră tridimensională.  Gândiţi-vă la ceea ce nu poate fi explicat din punct de vedere material, ceva care nu este de natură materială şi care totuşi exercită o influenţă covârşitoare asupra mediului în care, prin trup, suntem parte.  Iubirea, spre exemplu… Dumnezeu este Iubirea! Iubirea, prin esenţa ei divină produce o perspectivă diametral pusă de perspectiva umană.  Noi privim lumea în starea ei de continuă cădere şi ne vrem afară din ea, strigăm după nădejdea binecuvăntată a răpirii.  Iubirea, la răndul ei priveşte aceaşi lume, în aceeaşi stare de perpetuă cădere… Dar ce binecuvântată diferenţă! Ea, Iubirea, ne duce în lume pentru a ne întinde braţele în semn de supremă îmbrăţişare într-un act de supremă măreţie, răstignirea… Ca o creatură nouă, văd ceea ce natura umană nu ne îngăduie. Eu ca şi toţi gei renăscuţi prin Duhul lui Dumnezeu suntem meniţi să fim fiinţele privirii de sus, fiinţe cu o perspectivă a existenţei total diferiă de cea a lumii…

Ca poet, deseori îmi opintesc mintea şi inima înspre înţelegere mai adâncâ a realităţii, şi la fiecare încercare gândul mă duce la punctul de pornire, Edenul.  Purtăm în noi un dor, deseori de neexprimat prin cuvinte, un dor mistuitor după o patrie sau după un mod existenţă care nu are nimic de a face cu ceea ce simţurile noastre pot percepe.  Suntem, fără îndoială, străini acestui mediu. Dacă priveşti cu sinceritate creaţia lui Dumnezeu, vei observa că tot ce te înconjoară, dela firul de iarbă la pom, de la cea mai mică vieţuitoare şi până la cea mai mare, de la vieţuitoarele marilor la zburătoare, totul există fără efortul de a exista.  Pestilor, apa le este mediul prielnic, păsările sunt la ele acasă fie în aer fie pe pământ, sălbăticiunile pădurilor sunt la ele acasă în pădurile lor… Omul este singura fiinţă de pe pământ care vieţuieşte într-un mediu care îi este total ostil. Îmbrăcămintea este lucrătura mâinilor lui, hrana îi este rod al sudorii, locuinţa îi este asemenea unei fortăreţe, frigul îi este tot atât de ostil ca şi arşiţa, hrana îi poate scurta zilele, apa îl poate susţine dar şi ucide, focul îi este cârja cea mai de preţ şi duşmanul cel mai de temut în acelaş timp… Şi totuşi, omul este fiinţa care poate înnobila universul prin tânjirea lui după sublim. Poezia, muzica, pictura, sculptura, dansul…

Hmm… Aici încerc să mă simt acasă. Ce este arta? Care este menirea ei? Care este elementul ei primordial (???!!!). Da, arta este sursa unei perpetue înnobilări dar putem noi pricepe mecanismul ei? Poetul se pomeneşte deodată pe una din plajele lumii şi dintr-o dată privirea lui se opreşte asupra unei pietre şi poezia se naşte.  Muzicianul poposeşte la umbra unui pom şi urechea lui distinge un ciripit şi iată muzica… Pictorul adaugă un pic de altceva la culoare şi iată capodopera, Michelagelo a adăugat ceva la mişcarea dăltii şi iată statuia…  Mă întreb deseori unde este firul roşu care străbate arta în general? Este în obiectul de artă sau în subiectul creatorului? Şi dacă vom admite că există un astfel de fir sau, mă rog, element comun, ce este acesta şi mai ales care este menirea lui? Putem să-l numim esenţă, dacă vreţi… Dacă  am descoperi firul roşu, elementul comun, esenţa, am ajunge cred la nu un nivel nou de revelare ci la un nivel nou de integrare cu tot ceea ce este mai presus de mediul nostru de existenţă.

Cred, şi asta ar putea constitui o bază solidă pentru viitoarele meditaţii, că arta este pentru om mai mult decât o necesitate, ea este poate mijlocul cel mai puternic de autodefinire.  Ea este puntea dintre a fost şi va să fie, dintre aici şi dincolo, dintre acum şi apoi, dintre ceea ce este şi ceea ce ar putea fi…

Şi, ca de fiecare dată, în căutarea răspunsurilor şi în formularea întrebărilor, mă voi întoarce din nou pe poteca Genesei până la Eden de unde voi încerca să reconstitui drumul lung şi întortocheat, de la inima lui Dumnezeu la inima lui Adam şi a Evei şi apoi printre spinii şi pălămidele lumii pănă la inima artstului… Trebuie să existe o cale!

Poetul şi marea (5)

Spinii şi pălămidele lumii în care a fost alungat omul au schimbat atăt de profund statura umană încât omul a devenit fiinţa în al cărei cetru de preocupări este propria lui supravieţuire.  Din omul pentru care existenţa era sursa desfătării a rămas doar omul în căutarea desfătării pierdute.

Există ceva atât de adânc în zâmbetul noului născut… Aţi văzut cât de ceresc este? Este ceva care trece de puterea mea şi a ta de a înţelege.  Şi poate că nu sunt singurul care îmi exprim mirarea… Ce este, de unde vine, ce strună în fiinţa nou născutului este mişcată?  Este expresia unui absolut deliciu în surâsul acela!  Am spus deliciu? Oh, da, deliciul sau desfătarea în sensul cel mai pur al cuvântului nu este de natură terestră. Nor avem doar imaginea acestuia într-o oglindă informa.  Aproape tot ceea ce ţine de plăcere sau desfătare este mai mult sau mai puţin pervertit în realmul nostru. Dar surâsul pruncului în somn este fără îndoială expresia unei desfătări pe care noi n-o mai putem prcepe.  Batrânii locului unde am crescut spuneau că atunci când pruncul surâde în somn el “vede” chipul lui Dumnezeu.  Vedeţi, nou născutul nu are puterea discernerii asa cum o pricepen noi, n-au noţiunea absurdului dar nici a relativului, el n-are asa zisul sens al umorului ca să-i provoace râsul…Vedeţi? până şi râsul este pervertit în realmul nostru!  Umorul, sursa generală a râsului pe tărâmul muritorului, se bazează pe distorsionarea realităţii sau crearea unei stări absurde… Şi pentru ca asta vine în direct conflict cu normele acceptate ale perceprii existenţei noastre, apere râsul… Un astfel de râs rareori aduce laude lui Dumnezeu.  El este mai degrabă iluzia plăcerii pe cheltuiala ltcuiva.

Bilblia ne spune că plăcerea vine din rai întrucât tot ceea ce a existat acolo a fost creat ca să fie plăcut la vedere şi bun la gust. Desfâtarea cea generatoare a unui adevărat surâs era ca fumul tămâii în nările Creatorului.  De fapt toată existenţa în Eden era o reflecţie a prezenţei lui Dumnezeu.  Acolo râsul era la el acasă şi plăcerea era fondul pe care relaţia dintre om şi Dumnezeu şi implicit dintre om şi creaţie se desfăşura. Şi nu era nevoie de un concert de Mozart sau de vraja vreunui maestru al versului ca să aducă deliciu in inima omului.  Toată existenţa era în starea ei ideală deci nu exista nevoie ca aceasta să fie idealizată prin artă. Desfâtarea şi râsul erau acasă în grădina Edenului.  În prezenţa idealului sau a sublimului, răspunsul omului este adorarea şi cântecul lui era doar proclamare a cesteia. În prezenţa lumii ideale singurul răspuns al omului este suprema desfătare.

Apoi a venit căderea urmată de cea mai dureroasă consecinţă posibilă: blestemul.  De fapt atât de profundă a fost schimbarea încât cuvintele noastre şi-au pierdut puterea de a exprima fie chiar şi o fărâmă din idealul pierdut.  Spinii şi pălămidele lumii în care a fost alungat omul au schimbat atăt de profund statura umană încât omul a devenit fiinţa în al cărei cetru de preocupări este propria lui supravieţuire.  Din omul pentru care existenţa era sursa desfătării a rămas doar omul în căutarea desfătării pierdute. Ca să fim mai cuprinzători am putea spune că de fapt omul a devenit fiinţa unui efort susţinut înspre reintegrarea lui cu mediul din care a fost alungat.  Din clipa alungării şi până azi, mâinile lui nu au încetat să se înalţe înspre ceva ce nu mai putea fi atins.  Divinitatea cu care cândva a fost în termeni de “Bună ziua!” a devenit dintr-o dată partida învingătoare a unui război cu care tratatul de pace nu a fost încă semnat.  Au fost încercări de toate felurile dintre care religia şi arta au fost dintre cele mai importante.  Religia sau încercarea omului de se pune faţă în faţă cu Dumnezeu prin birul muncii şi al supunerii în aşteptarea anului de graţie, şi apoi arta ca mod de a sublimiza această realitate prin inspiraţie şi mai apoi prin expresie.  Deseori arta a fost limbajul cu care Dumnezeu însuşi se adresa fiinţei umane.

Ceea ce încerc să comunic aici, în articolul de faţă, nu este un tratat de filosofie sau un eseu pe tema artei ci doar o meditaţie prin care încerc să pătrund în tainele pe care Dumnezeu le-a semănat pe drumuriliele peregrinării noastre tocmai cu scopul de a ne oferii încă o fereastră înspre sublimul în care am fost creaţi si suntem rânduiţi să ne întoarcem.  Menirea poetului pe care Dumnezeu l-a aşezat în mine este de a stârni în semenii mei dorul după acest sublim.  Creaţia artistică în sensul adevărat al cuvântului este sarea cu care Dumnezeu dă gust pământului prin poeţii născuţi din el.

Din nefericire, mintea omului a creat alternative ale desfătării prin gratificare imediată. Aşa cum am spus, acestea nu sunt desfătări ci doar alternative sau surogate care nu produc altceva decât o satisfacere vremelnică a setei de placeri. Şi asta prin pervertirea a tot ceea ce are origine divină.  Râsul devine râspunsul la ridicol şi nu la starea ideală a existenţei cea generatoare de desfătare. Expresia celei mai adânci intimităţi conjugale, sexul, este pervertit până acolo încât încetează să mai fie taină si este comercializat în tot felul de ambalaje înspre interesul meschin al câtorva… Ceea ce aşa zisa arta de azi face, este să idealizeze grotescul nu înspre reintegrarea omului cu sublimul ci înspre orbirea lui faţă de sublim.

Mai priveşte odată, dacă vei avea prilejul, surâsul noului născut, în somnul lui.  Ochii lui sunt închişi pentru  realmul nostru dar pot vedea ceea ce nouă ne este inaccesibil.  Sublimul care îl desfătează nu stă în cuvinte pentru că pruncul n-are încă o limbă, nu stă în culoare pentru că pruncul nu poate discerne culorile, nu în sunet pentru că pruncul nu a fost încă expus vacarmului lumii acesteia…  Este ceva, în prelungirea acestui surâs, care vine dintr-o realitate, de fapt singura realitate pentru care merită să trăieşti. Poate că ochii lui, ai pruncului, văd Împărăţia…

“Te laud Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor.” Matei 11:25

                Hmm… Ce minunat prilej de meditaţie şi autoanalizare!  Este nevoie să ne întoarcem la starea pruncului zâmbind în somnul lui.  El vede lucrurile ascunse pentru noi si n-are o limbă drept cârje, n-are nevoie de artă pentru a atinge sublimul pentru că el vieţuieşte pentru o scută vreme în sânul sublimului până ce spinii şi pălămidele îi vor încărca mintea cu zorzoanele grele ale deşertăciunii… Omul este, aşa cum am spus, o fiinţă conştientă de sine şi capabilă de fericire chiar şi înainte de naştere sau după însuşi moartea sa… Citiţi, înspre edificare, ceea ce un înţelept al înţelepţilor a găsit cu cale să ne spună sub influenţa inspiraţiei divine:

“ Şi am găsit că morţii, care au murit mai înainte, sunt mai fericiţi decât cei vii, care sunt încă în viaţă.  Dar mai fericit decât amândoi am găsit pe cel ce nu s-a născut încă, fiindcă n-a văzut toate relele care se petrec sub soare.”(Eclesiastul 4:2,3)

Poetul şi marea (6)

Dacă sublimul înspre care tindem este şi va rămâne departe, infinit de departe, travaliul căutarii acestuia trece dincolo de orice limite între care omul privirii de sus este aşezat să locuiască.  Dumnezeu a pus un poet, un muzician, un artist al culorii şi al formelor în fiecare dintre noi. În acelaş timp, sentimentul de apartenenţă…  Ce minunată nelinişte este acest univers uman!

Deci sublimul… Personal aş defini sublimul drept ţintă înspre care merită şi trebuie să tinzi chiar dacă, în realmul nostru ea nu va fi niciodată atinsă.  Printr-o matematică pe care noi nu o putem pricepe, căderea de la nivelul acestuia este aproape instantanee pe când recucerirea acestuia poate fi evaluată numai cu reperele veşniciei şi necesită eforturi la scara infinitului.  Doar o muşcătură din fructul oprit a fost suficientă ca să ne îndepărteze, dar toate eforturile sutelor de generaţii nu au reuşit să ne reapropie nici măcar cât de puţin.  O, nu vă înşelaţi, mintea omenească, puterea omenescă, sacrificiile omeneşti nu numai că nu au lipsit dar s-au manifestat cu abundenţă pe tot parcursul istoriei.  Toate acestea au adus valoarea intangibilului sublim la un nivel aproape inimaginabil.  Deşi recunoaşterea faptului că această ţintă va rămâne mereu neatinsă ne-ar putea duce la disperare, lupta şi eforturile noastre în încercarea de a-l atinge sunt un ceva care a ajuns cel mai aproape de chipul şi asemănarea acestuia. Spiritul uman în căutarea sublimului este un minunat “Amin!” la dragostea cu care Dumnezeu ne-a îmbrăţişat prin creaţie.

Aşa cum am scris în articolele precedente, Edenul este întruchiparea ideei de sublim iar ceea ce citim în cartea Genesei despre Eden este o sursă de nesecat din care tainele relatiei dintre om şi Dumnezeu ni se revelează puţin câte puţin, de fiecare dată când ne punem inima să înţelegem. Deşi creaţia în sine era desăvârşită, acolo, în Eden, ea nu era sursa acelei înalte desfătări pe care numai sublimul o poate da.  Desfătarea continuă din Eden era în întregime datorată prezenţei lui Dumnezeu. Iată ce minunat confirmă psalmistul acest fapt:

“Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei: când este El la dreapta mea nu mă clatin.  De aceea inima mi se bucură, sufletul mi se veseleşte, trupul mi se odihneşte în linişte.” (Psalm 16:8,9)

                Deseori, clatinaţi de vânturi împotrivitoare, de dorinţi adânci după un ceva de neexplicat, ne pierdem în îmbuibări cu surogate, în aşa fel încât căutarea noastră de sublim degenerează într-un fel de abandon în exact opusul acesteia, alunecarea în grotesc. De fapt dacă ar fi să tragem linia neagră sub existenţa noastră terestră, în vederea socotelii, totalul ar fi o continuă înfruntare între căutarea sublimului şi alunecarea în grotesc.

Atât de crâncenă este această înfruntare încât omul şi-a găsit odihna în încrâncenarea de care vorbesc… Odihnă prin neodihnă dacă pot spune asta. Şi în tot timpul, dintre clipa alungării din Eden şi până în prezent, simţurile lui spirituale nu s-au ridicat deasupra de ceea ce ochii văd, urechea aude şi mintea înţelege.  În ciuda încrâncenării lui cu realitatea care îi refuză aspiraţiile, cu realitatea niciodată demnă de idealul înspre care tânjeşte, omul a continuat să bată cu piciorul trecerii lui aceleaşi cărări printre plopii mereu fără soţ ai decorului din care, aparent fără voie, este parte. Tragedia realităţii existenţei lui stă în faptul că spiritul lui se ridică deasupra realmului lui dar sufletul lui caută împlinire tot în tridimensionalul lumii care nu-l acceptă.  Nicăieri la el acasa…

Dacă sublimul înspre care tindem este şi va rămâne departe, infinit de departe, travaliul căutarii acestuia trece dincolo de orice limite între care omul privirii de sus este aşezat să locuiască.  Dumnezeu a pus un poet, un muzician, un artist al culorii şi al formelor în fiecare dintre noi. În acelaş timp, sentimentul de apartenenţă…  Ce minunată nelinişte este acest univers uman!

În tot acest timp, apele de odihnă şi pajiştile verzi au fost aproape.  Mesele demne de cele mai înalte ospeţe împărăteşti au fost pregătite şi fiinţele cereşti stau gata să ne servească. Lipseşte doar foamea, adevărata foame…  Cerul întreg stă pregătit să se mişte înspre potolirea ei.  Este nevoie ca visatorul din noi să viseze vise cu mult mai mari şi dorul după o patrie care să nu ne fie ostilă să fie cu mult mai intens. Este nevoie ca aripile gândurilor să ne ridice înspre eterul din care lucrurile lumii acesteia sa se vadă dintr-o dată mici, infinit de mici. 

Lumea din jurul nostru pătrunde cu bocanci grei de caporal până în cele mai adânci tăiniţe ale inimii, ea se vrea în centrul preocupărilor noastre pănă când oboseala ne aduce la starea în care suntem imuni la binecuvântata neodihnă la care Dumnezeu ne-a rânduit.  Când cerem, cerem lucruri prea mărunte şi nu daruri vrednice de un Împărat, când visăm, visele ne ţin prea aproape de mal şi aventura credinţei se stinge.  Da, credinţa este o aventură, este un salt în mai înalt decât înălţimile la care te pot duce cele mai vârtoase aripi, este un salt în ceva cu totul nou, cu totul necunoscut şi cu mult mai minunat decât ceea ce visul cel mai înalt poate plăsmui. 

Poate că tocmai aici locuieşte inima celui care şi-a înţeles menirea de poet, de artist…  Aventura revelaţiei mai degrabă decât travaliul creaţiei.  Astfel, cred, şi numai astfel arta şi artistul pot coexista cu sublimul.  Da, alte simţuri, alte corzi vor fi parte din noi şi altfel va fi înfiorarea din noi.  Faţă în faţă cu sublimul, inimă la inimă cu Dumnezeu, când cuvintele nu vor mai rosti lucruri, poetul din fiecare din noi va vibra sub torentul supremelor revelatii în octavele cereşti ale bucuriei.  Tot ce ne-a mai rămas, până atunci, este arderea noastră în tămâia sublimă a căutării. 

Omul dincolo de sine

În “Întocmirea clipei” vorbeam despre limitele pe care caderea în păcat le-a impus condiţiei umane. Povara timpului pe umerii fragezi ai omului, colivia spaţiului tridimensional, discrepanţa enormă dintre a vrea si a putea, au creat de-a lungul timpului un haos de intenţii, de agende politice şi doctrine, menite să producă ceea ce nu poate fi produs, să producă ceea ce altădată am posedat, dar am pierdut prin părtăşia primară cu şarpele din Eden. Pe lângă urgia cătuşelor spaţiului tridimensional, asumată prin intenţia noastră de a fi “liberi”, există o şi mai apăsătoare  robie,  cea a idividualităţii neintegrate în mecanismul interdependenţei.  Cu atât mai cruntâ este această apăsare cu cât  acceptarea limitelor noastre în relaţie cu creaţia se rezumă doar la o dureroasă resemnare, deci definire a existenţei noastre ca un absolut nonsens. Stare din urmă este mai degrabă maladivă având în vedere resursele pe care Dumnezeu le-a pus în noi, resurse menite să ne adapteze mediului degenerativ în care ne-am născut.  Leacul, după cum va puteţi imagina, stă în capabilitatea noastră de a comunica, trup cu trup, suflet cu suflet, spirit cu spirit… Avem deja trei nivele de unitate care pot produce miracolul  vietuirii omului dincolo sau mai presus de propriile lui limite.  Dacă nu  accepţi ideea de miracol, capacitatea ta de a discerne se va izbi de un şir intreg de paradoxuri…

Omul în sine, un univers mărginit de însuşi fuga lui de marginire, este o tragedie, pe când omul în umanitate, legat si restrâns de legea interdependenţei, este o forţă. Atăt de adevărat este acest lucru încât Dumnezeu însuşi o recunoaşte:

Criteriul puterii in unitate, enunţat de Dumnezeu, şi-a dovedit credibilitatea de-a lungul istoriei, atât prin aplicarea acestuia cât si prin negare… Triburile salbatice şi înfometate ale Mongoliei au devenit o teroare careia nimenea nu i-a putut rezista.  Sub mâna lui Gingis Han ele au devenit un tavalug inaintea caruia “glorioasele” regate ale vremii erau  ca pleava uscată în furtună… Desbinarea, pe de altă parte, s-a dovedit a fi începutul oricărei căderi...

Asa cum am spus, existenţa omului în sine este o tragedie.  Singurătatea, este una dintre ultimele urgii pravălindu-se peste fiinţa umana… Lipsa de dragoste si de ţel a adus omenirea la starea in care ea este desbinată împotriva ei inseşi, deci la starea în care ea nu mai poate dăinui… Sfârşitul umanităţii, aşa cum o ştim azi, înainte de glorioasa izbăvire şi reaşezare a domniei divine şi veşnice, este precedat, aşa cum Domnul Isus spune prin aceeaşi deplorabilă stare de desbinare…

Nici nu este de mirare că ţelul primar al puterilor întunericului este cel de a cauza şi a prolifera singurătatea şi desbinarea. Făra să fiu legalist, îndrăznesc să afirm că avansările tehnologice de azi au contribuit si contribuie în deplină măsură la aceasta… Industria placerilor a creat surogate  a tot ceea ce era menit sa aibe efecte benefice asupra omului ca fiinţă sociala… Gândiţi-vă,  ce putere sta în simpla rostire de “haideţi să facem!” ori “veniţi să ne bucuram!”.  Ce efect minunat asupra identităţii noastre de români a avut simplul indemn: “Scrieţi, fraţilor, numai scrieţi!” Rostitorul acestui simplu îndemn nu a  banuit ca va pune un luceafăr pe firmamentul poeziei române si nu a bănuit pleiadele de luceferi care îI vor urma… Unitatea zidită prin entuziasmul junimiştilor a pus omul în cadrul umanităţii mult dincolo de limitele lui personale!

                Ce-ar fi realmul Carpaţilor fără frăţietatea de limbă intocmită în şezătorile noastre? Unde ar fi fost doinele si colindul?

                Da, omul în el însuşi este o tragedie… Este precum îmblânzitorul sfârtecat de fiara preferată. Da, omul în sine, decimat în lupta cu fiara din el nu poate dâinui! Orice scop nobil, orice ţintă demnă de a fi atins de entuziasmul lui trebuie sa existe dincolo de el si puterea de a atinge scopul sau ţinta este intotdeauna dincolo de limitele lui ca individ. În puterea îndurării, Creatorul a zămislit, prin înţelepciunea Lui nemărginită, ca o alinare la durerea pierderii Edenului, un loc de odihnă şi de biruinţă pentru om, un loc în dincolo de el însuşi… Familia! Odată cu asta a venit şi puterea de a stăpâni. De a stăpâni pământul! “creşteţi, înmulţiţi-vă şi stăpâniţi…” Desigur, individualismul, manifestat în mod special în persoane proeminente pare să glorifice suficienţa omului în relaţia cu societatea. Desigur că aceasta este doar o aparenţă pe care cei cu pricină doresc s-o menţină. “Puterea-I e în taină legată de aceste…” spunea Eminescu referindu-se la Napoleon jubilând în mijlocul gloatelor… Mass media de azi este orientată şi dedicată aceluiaş nedemn scop, de a glorifica suficienţa individului în raport cu societatea.  Suveranitatea comercialismului s-a aşezat cu tentaculele-i nemiloase asupra sufletului omenesc. Individul poate fi dominat si manipulat cu uşurinţă.  Principiul “debină şi conduce”  este în spatele producerii poftei şi satisfacerii ei prin mai sus menţionatele surogate de satisfactii.  În acelaşi timp, setea de placeri a atins limitele care depăşesc cu mult bunul simţ.   Omul în el însuşi, tragedie de proporţii cataclismice,  este nu numai un jungher între coastele societăţii umane dar şi o blasfemie la adresa ordinii dătătoare de siguranţă şi stabilitate, impuse de Dumnezeu.

                Prima instituţie divină care a primit această rană de moarte, egoismul, este familia. Vom încerca, în capitolele urmatoare, să expunem cangrena care a cuprins familia decisă să se retragă în ea insăşi, si tot efectul de domino sub semnul căruia societatea îşi consumă ultima respiraţie.

Omul Dincolo de Sine

(Continuare)

“Ciudat!” îmi ziceam, “iată-mă beneficiind de ceva care este mult dincolo de limitle mele cele mai întinse.” Privesc maiestuasa involburare de nori, asa cum se vede de deasupra. Lumina orbitoare a zilei, nestânjenită de mai mult de 10 km de atmosferă, zgomotul monoton al motoarelor acestui monstru zburator par sa arunce o lumina nouă asupra lucrurilor pe care le priveam dintotdeauna si totusi nu le vedeam… “Stai puţin! Iată un paradox! Ceva care nu încape în tiparele matematicii, nu poate fi explicat în termenii obişnuiţi, care sa corespunda tiparelor  gândirii omenesti!” Visul de a zbura, atât cel cu ochii deschişi cât şi visele de noapte în care deseori mă înălţăm bătând aerul cu măinile goale m-a urmărit necontenit… Există ceva înlăuntrul nostru, ca o nostalgie depusă adănc in fiblrele fiinţei, transmisă din generatie în generatie, ceva ce pare a ne vorbi că noi am fost întocmiţi să vietuim între niste limite cu mult mai întinse decât cele care ne restrâng acum.  Şi este greu de priceput cum noi, facuţi să stăpănim pământul cu tot ce este pe el, suntem neputinciosi în chiar puterea de a ne mişca altfel decât niste pedestrii vrednici de milă. Oare, nu cumva, în negura timpului cu mult înainte de împărţirea limbilor, a existat un moment când Domnul a hotarât o împărţire a mediilor de miscare?… Asa cum spuneam într-unul din articolele mele precedente, traim pe acest pamânt întro continuă încercare de a reconstrui Edenul, loc al cărei nostalgie nu am reuşit s-o pierdem nici chiar până în ziua de azi.  “Tu ai fost întocmit pentru măreţie” scria un prieten câtre prietenul lui… Adevărat! Întocmit să poarte chipul şi asemănarea Lui. Însă tot ceea ce facem azi şi numim progess este doar un surogat a ceea ce aveam odată din belşug prin divinitatea creaţiei. Edenul pe care încercăm să-l reconstruim este doar “un iad convenabil” cum spunea cineva, zborul meu în acest gălăgios Boeing nu-i decât o cârjă…

Vorbeam la Începutul acestui articol de paradoxul aparent creat de privilegiul de a zbura peste ocean. Zbor cu un avion care costă câteva zeci de milioane de dolari şi al carui cost de a ma trece peste ocean depaşeşte câteva sute mii… Preţul zborului pe care trebuia să-l plătesc eu era de $1500. Aici este mirarea! Eu nu beneficiam de o fractiune de zbor ci de un zbor întreg! Nu zburam cu o sutime de avion ci cu un avion întreg… Trebuia doar ca 250 de oameni sa vrea sa zboare în aceeiaşi directie şi în acelaşi timp… Un om poate cu greu mişca un buştean, doi oameni pot cladi o casă si cu mult mai mult decât atât… Puterea unui om este minusculă, puterea a doi oameni uniţi în ţel şi voinţă este cu mult mai mult decât dublă, de sute de ori ori chiar de mii de ori mai mare decât puterea unui individ… Poti explica matematic acest lucru? Da, dar îţi trebuie un unghi cu totul nou din care să vezi realitatea. În primul rând trebuie sâ accepti că puterea unităţii este reală, este generatoare de energii aproape de nemăsurat, este singura sursă a unui progres real, este concepută în gândul şi înţelepciunea lui Dumnezeu… 

Singur, în Eden, Adam era în asteptarea continua a ceva nedefinit, dar când Eva i-a fost pusă înainte el a xclamat: “În sfârsit!...” Putem vedea cum în zilele premergătoare creării Evei, Dumnezeu i-a încedinţat lui Adam paza grădinii şi munca de zi cu zi… Vedem însă în versetul 28 din Genesa capitolul unu ce salt în menire şi în putere se produce când Adam şi Eva sunt binecuvântaţi împreună:

“Creşti, înmulţiţi-vă, umpleţI pământul, şi supuneţi-l; stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.”

De la rutina de zi cu zi a pazirii si a muncii  de zi cu zi a unei grădini se produce un salt nemăsurabil în putere atunci când doi, Adam şi Eva, sunt uniţi în scop si voinţă. De căte ori sunt multiplicate eforturile celor doi? De doua ori? De o sută de ori? Propun să acceptaţi ideea că eforturile lor s-au multiplicat aproape la infinit… Aici este vorbă de stăpânire, de putere cu mult dincolo de limitele lor ca indivizi. Unu plus unu fac doi, nu-i asa? Unde este logica în acest soi de situaţii? Există vreuna? Sunt întrebări demne de tot efortul nostru în căutarea răspunsurilor.

Şi pentru ca ideea eficienţei multiplicate până la infinit vine de la Dumnezeu, nu facem nici o greşeală afirmând că factorul miracol este direct implicat. Dar noi vedem că Dumnezeu i-a binecuvântat pe tarâm material si aceasta binecuvântare pare să lucreze peste tot unde unitatea de ţel si de voinţă se mananifestă. Cum putem împăca, pământeşte vorbind, realitatea fizică şi principiile matematice. Ele nu par să se împace, la prima vedere. Noi ne putem aduna eforturile sau uni aceleaşi eforturi. Este acelaşi lucru? Nu!

Gânditorul antic afirma: “daţi-mi un punct de sprijin şi eu voi răsturna pământul!”Afluenţa a două forţe fizice egale este egală cu dublul forţei individuale. In cazul “unirii” eforturilor în lumina unui ţel şi a unei vreri comune, relaţia este de cu totul altă natură. Noi ne devenim dintr-o dată puncte de sprijin… Spre exemplu, Ion şi Marin au fiecare câte doi dolari. Preţul unei pâini este doi dolari. Ion şi Marin pot cumpăra individual câte o pâine şi punându-le împreună vor avea două pâini… Mare scofală! Noi însă ştim că Ion are priceperea să facă pâini. Dar lui îI trebuie încă doi dolari; cu unul să cumpere făină şi drojdie şi cu celălalt împreună cu ai săi doi să cumpere o maşină de pâine. Astfel el va fi în stare să facă douăzeci de pâini… El este pârghia şi Marin dacă va vrea să-şi unească eforturile cu Ion va fi punctul de sprijin. Amândoi, individual, nu prea pot face mare lucru. După ce-şi vor fi mâncat pâinile vor flămânzi… De la punctul în Care Marin se decide să-l sprijine pe Ion, lucrurile vor creşte în progresie geometrică şi puterea cuplului Ion-Marin devine aproape nemăsurabilă dacă aceeaşi formulă se aplică în continuare. Amândoi vor fi în stare acum să cumpere mai multă făină si mai multe maşini care vor multiplica roada eforturilor lor încă şi mai mult…Puterea unirii ţelurilor şi a voinţei! O, dar cât de anevoie se petrec astfel de situaţii şi asta chiar şi în lucrarea Domnului!  De ce? Pentru că ideea vine de la Dumnezeu este nevoie de nişte factori care se opun firii pământeşti care sa facă această idee aplicabilă în practică…

1.       Cei doi trebuie să se caute.  Asta înseamnă ca unul din cei doi va vedea o oportunitate dar va vedea în acelaşi timp ca asta depaşeşte puterile lui. Celălalt va vedea că după ce-şi va mânca pâinea va flămânzii. Şi unul şi celşlalt vor realiza că au nevoie de ajutor.

2.       Cei doi îşi vor mărturisi neputinţele unul către celălalt şi-şi vor cere ajutor.  Este greu să spui aproapelui tău că nu poţi fără ajutorul lui că doar aparenţa puterii tale contează pentru tine. Ce vor zice oamenii despre tine?

3.       Unul va trebui să recunoască superioritatea celuilalt.  VreţI să-mi spuneţI că asta e uşor? Vă rog să încercaţi asta!

4.       Amândoi vor trebui să renunţe la propriile ambiţii pentru izbânda finală.  Cât de usor este să spui: “Frate Ioane, tu ai ceva ce eu nu am şi eu decid să renunţ la ambiţiile mele şi te voi sprijini pe tine cu tot ce pot.  Cu alte cuvinte, recunosc că tu esti mai bun şi sunt decis să te onorez cu tot ceea ce se cere de la mine.”

Spuneţi-mi de câte ori nu v-aţI plâns că lucrarea în via Domnului stagnează ba chiar descreşte? Acum aveţI ocazia să meditaţI asupra cauzelor adevărate, mai ales oglindindu-vă în cele patru repere mai sus amintite.  În faţa nevoilor covârşitoare la care suntem expuşi, pe zi ce trece mai mult, ne chinuim însinguraţI într-un effort fără rod… ŞI unde este bucuria trudirii? De ce atâta oboseală, de ce atâta depresie şi de ce atâtea sentimente de neputinţă? De ce atâtea înfrângeri? Oare nu mai este adevărat cuvântul Domnului în Matei 11:29,30?

“LuaţI jugul Meu asupra voastră şi învăţaţI de la Mine căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţI găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoara…”

Omul Dincolo de Sine (3)

Relaţia de unitate despre care vorbeam în articolul precedent, este singura aducatoare de progres real, de prosperitate care nu poate fi explicată în termeni obişnuiţi.  Aminteam cum ideea unităţii originează în chiar gândul lui Dumnezeu, gând deseori expus peste paginile Scripturii... “Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru El.” (Genesa 2:18).  Este nu numai o rostire premergătoare creării Evei ci şi rostirea unui prncipiu divin. De fapt singurătatea este azi una dintre plăgile cele mai distrugătoare pe care lipsa de dragoste a adus-o peste omenire.  Rebelioasa goană după “libertate” a dus la însingurarea fiinţei umane până acolo că actul căsătorie însăşi a devenit o “povară inutilă”.  Repercusiunile acestui fapt sunt atât de adânci încât societatea de azi, privită prin prisma înţelepciunii lui Dumnezeu, nu mai poate dăinui, se zbate cu ultimele spasme înaintea unei implozii inevitabile, strivită de propria greutate. 

Alvin Tofler, în “Al Treilea Val” vorbea despre noua dinamică a familiei, având în vedere însăşi dinamica avansărilor tehnologice, si implicit, a societăţii.  El menţiona modurile de convieţuire ale familiei, de la clan până la familie extinsă, apoi familie patriarhală cu trei sau patru generaţii convieţuind sub acelaşi acoperiş, sub aceleaşi reguli, de obicei stabilite de tradiţie si impuse de “bătrânii” familiei, şi în ultima şi cea mai “avansată” treaptă, o familie supermobilă compusă din perechea de părinţi împreună cu unul sau doi copii...  Ei bine, Tofler se opreşte aici cu “evoluţia” familiei...  Având în vedere aderenţa lui ideatică la secularismul noului val, este usor de explicat: el nu putea să meargă mai departe fără a-şi compromite sistemul de idei... Una la mână, ceea ce el numeşte dinamică, sau mai exact noua dinamică, este de fapt DECIMARE a familiei, decimare cu rădăcinile înfipte în ceea ce domnul Isus spune: “Şi din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răcii”.  “Mobilitatea” de care mai sus amintitul sociolog vorbea, este de fapt un tăvălug aducător de moarte pentru societatea de azi... Libertatea de mişcare care în termenii mai cinstiţi ar trebui numită drept refuz de angajare în orice fel de relaţie inter-umană care cere loialitate, uitare de sine şi transparenţă. A doua la mână, acolo unde Tofler se opreşte, decimarea îşi continuă activitatea destructivă.  Nu numai  că această restructurare a familiei are efecte destructive asupra celora de care trebuie să îngrijim până la sfârşitul zilelor lor, dar aceasta are aceleaşi efecte destructive asupra copiilor căutători de “independenţă”.  Acest act, folosind cel mai îndulcit termen, este numit neascultare sau nesupunere.  Observăm că Dumnezeu nu este interesat în îndulcirea termenilor, ba mai mult, vorbeşte în termeni extrem de cerţi împotriva acestei tendinţe.  Din ce în ce mai mulţi dintre noi, cei ce susţinem că am răspuns harului Lui cel dătător de iertare,  cedăm din terenul divin al rânduielilor lui Dumnezeu şi motivăm aceste schimbări degenerative în familiei pe seama “condiţiilor de azi” şi ale “nevoilor” lăuntrice ale indivizilor... Neascultarea copiilor, părăsind casa părintească în căutarea “liniştii” şi a “spaţiului de respirare”, devine o normă de zi cu zi.  Mă întreb, iubite cititor, unde este spiritul lui Rut? Când s-a văzut văduvă şi amărâtă, Naomi şi-a îndemnat nurorile să-şi vadă de vieţile lor... Iată răspunsul lui Rut: “Nu sta de mine să te las, şi să mă întorc de la tine! Încotro vei merge tu voi merge şi eu, unde vei locui tu, voi locui şi eu, poporul tău va fi poporul meu, şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu; unde vei muri tu, voi muri şi eu, şi voi fi îngropată acolo.  Facă-mi Domnul ce o vrea dar nimic nu mă va despărţi de tine de cât moartea!”  (Rut 1:16,17) Aliluia!  Iată una dintre cele mai adecvate pilde ale unităţii cât şi a preţului care trebuia plătit pentru obţinerea ei! Mai mult decât atât: aici este pilda supunerii faţă de o prestabilită şi divină rânduială. Pe lângă factorul CARACTER pe care îl avea Rut şi Naomi, aici se împleteşte şi factorul divin care înmulţeşte roadele până la nivelul de neconceput de mintea noastră limitată. Da, nobleţea sufletească a celor două muritoare este un component de seamă al acestei relaţii bazate pe sacrificiu si uitare de sine, dar factorul care face ca această relaţie să conţină sămânţa minunată al vieţii dincolo de fruntariile omeneşti este puterea şi binecuvântarea lui Dumnezeu!  Roadele, mă-ntrebaţi? O, ce minunate roade şi cât de abundente binecuvântările lui Dumnezeu!  Din braţele soacrei pentru care s-a sacrificat, Rut a devenit soţia celui mai bogat şi mai influent om din tot ţinutul... Dar, luaţi aminte la asta(!): prin pântecele ei,  linia genealogică, ducâtoare la naşterea Domnului, se continuă!  Cine, ce minte omenească poate cuprinde magnitudinea roadelor ascultării lui Rut? Cine poate masura asta, care cifră poate cuprinde această minune? Până unde a mers ascultarea lui Rut? Până la capăt!  Până unde au mers răsplătirile lui Dumnezeu?  Dacă cunoşti preţul plătit pentru răscumpărarea ta, dacă cunoşti puterea harului lui Dumnezeu, te rog pe tine să răspuzi la această întrebare.

                Iubite cititor, acest articol este o încercare de a deschide un nou şir de meditaţii pe tema unităţii.  Voi încerca să pătrund cât mai adânc posibil în taina puterii acesteia, atunci când Dumnezeu este partea primordială.

“:Mai bine doi decât unul, căci iau o plată cu atât mai bună pentru munca lor. Căci dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul; dar vai de cine este singur, si cade, fără să aibă pe altul care să-l ridice! Tot aşa, dacă se culcă doi împreună, se încălzesc unul pe altul, dar cum are săs încălzească dacă e singur? Şi dacş se scoală cineva asupra unuia, doi pot să- stea împotrivă; şi funia împletită în trei nu se rupe uşor.” (Eclesiastul 4:10-12)

                Am ales versetele de mai sus spre ilustrarea puterii unităţii dar şi a factorului divin implicat spre ridicarea acesteia deasupra ordinii fireşti, intro ordine cu mult mai înaltă: ordinea divină. Aceste trei versete sunt în fapt un conglomerat de taine expuse de Eclesiastul pentru edificarea noastră.

                 Eclesiastul, sau împăratul Solomon era poate omul cel mai potrivit să ne înveţe despre putere şi autosuficienţă, el era omul pentru care relaţia în doi părea să fie cu totul de neînchipuit, fiind soţul câtorva sute de neveste şi ibovnicul altor sute de ţiitoare... S-a întâmplat că după un şir de ani, ani de deşertăciune şi goană după vânt, Solomon să-şi descopere slăbiciunile în tocmai puterea lui... Ceea ce urmează, în scrierile Eclesiasticului sunt mai degrabă nişte regrete pentru anii risipiţi în ignoranţă faţă de lucrurile care îi puteau aduce adevărata desfătare: ascultarea şi supunerea absolută sub puterea lui Dumnezeu. În articolul următor, vom încerca să pătrundem în adâncimea versetelor de mai sus, încercând să înţelegem mesajul pe care îl transmite Dumnezeu pentru binele sufletelor noastre. 

Omul Dincolo de Sine (4) 

Beneficiile de neînchipuit ale unităţii se desvăluie în cuvântul lui Dumnezeu şi originile acestora se găsesc cu mult dincolo de primele scrieri. Principiile acesteia au sălăşluit în inima lui Dumnezeu din dincolo de timp.  Efectele distructive ale singurătăţii, aşa cum am menţionat în capitolele precedente, nu numai că subminează eficienţa omului în societate ci se opun în mod direct ordinei şi intenţiilor lui Dumnezeu.  Încă din Eden, unde condiţiile vieţuirii atingeau idealul, Dumnezeu a spus că “nu este bine ca omul sa fie singur”. Apoi odată cu deteriorarea acestor condiţii, nevoia unităţii se amplifică atât de mult încât Dumnezeu spune  prin Eclesiastul: “...dar vai de cine este singur...”(!!!)

Cu mult mai mult azi, când “înmulţirea fărădelegii” este la ea acasă, şansele omului de a-şi conserva natura spirituală, deci tânjirea după absolut, se reduc la minimum.  Am menţionat de tertipurile diavolului în a distruge unitatea, în a fărâmiţa familia până la decimare... “Civilizaţia” modernă nu a dus niciodată lipsa de teoreticieni de toate “orientăriile” înspre trâmbiţarea “avantajelor” lipsei de “prejudicii” a omului atunci când este vorba de a deraia de la principiile divine ale Creatorului nostru, iar atunci când e vorba de unitate uneltele lui sunt cele mai eficiente.  Dar haideţi să revenim la Eclesiastul...

“:Mai bine doi decât unul, căci iau o plată cu atât mai bună pentru munca lor. Căci dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul; dar vai de cine este singur, si cade, fără să aibă pe altul care să-l ridice! Tot aşa, dacă se culcă doi împreună, se încălzesc unul pe altul, dar cum are săs încălzească dacă e singur? Şi dacă se scoală cineva asupra unuia, doi pot să- stea împotrivă; şi funia împletită în trei nu se rupe uşor.” (Eclesiastul 4:10-12)

                Observaţi, vă rog, că sublinierile şi accentuările din text sunt ale mele. Pe baza lor aş dori să vă aduc la cunoştinţă cât de importantă este ideea unităţii în ochii lui Dumnezeu, care sunt implicaţiile ei asupra stării noastre de  prosperitate sau sărăcie.  Nu vă lăsaţi duşi de ideea că eu aş fi heraldul “prosperităţii” care în zilele noastre a devenit o altă evanghelie!  Ceea ce vreau este doar să ne oglindim prin adevărul lui Dumnezeu, cercetându-ne în acelaşi timp prin prisma roadelor pe care le-am adus de-a lungul călătoriei noastre terestre.

Eclesiastul spune: “vai de cine este singur(!)” Singurătatea este germenul disperării, este viermele ascuns al depărtării de Dumnezeu, este factorul covârşitor în formula căderii, este durerea pierderii, este strigătul mut al întristatului, este bocetul lucrului pierdut înainte de a-l avea măcar...  Singurătatea este duşmanul creşterii noastre în Domnul, este sămânţa cu strigătul rodirii încătuşat. Singurătatea este cuibul gândului ascuns, este plumbul depus pe aripi, singurătatea este mormântul nobleţei sufleteşti, este groparul visului, este duşmanul nădejdii, este începutul tuturor neîmplinirilor... Fugiţi de singurătate cum aţi fugi de păcat!  Singurătatea este vindecabilă, este un rău care poate fi smuls din rădăcini dar (băgaţi de seamă !) cheia vindecării este în Dumnezeu! Spun că este în Dumnezeu pentru că lupta împotriva ei este în acelaşi timp lupta împotriva firii noastre pământeşti. Este nevoie de puterea Duhului în a infrânge singurătatea!

Primul fruct al unităţii subliniat de Eclesiastul este răsplata. “:Mai bine doi decât unul, căci iau o plată cu atât mai bună pentru munca lor.” Am analizat acest pasaj prin prisma câtorva traduceri. KJB spune ca cei doi vor lua o răsplată bună pentru munca lor.  În traducera în limba sârbă, Karadjic foloseste termenul “dobândă”. De fapt atât răsplata cât şi dobândă se referă la a primi ceva pe deasupra. Să presupunem că cineva este angajat pe un dinar pe zi şi la sfârşitul zilei de lucru primeşte doi dinari.  Înţelegem că a fost nu plătit ci răsplătit... Plata este remuneraţia unui serviciu prestat pe când râsplata este plata plus recunoaşterea unui merit special care poate fi tradus printr-o plată cu mult mai mare.  Încerc să înţeleg la ce fel de muncă se referă eclesiastul când spune de cei doi care vor lua o plată cu atât mai bună?  Cred că putem vedea acest cuvânt prin două unghiuri... Poate fi vorba de munca lor strict ca o prestare de serviciu contra cost sau de o muncă mult mai roditoare; munca in domeniul relaţiei lor de unitate.  Unitatea nu se obţine uşor, ea cere muncă, ea cere sacrificiu, ea cere putere de sus...  În “Omul Dincolo de Sine (2)” urmărim cele două personaje, Ion şi Marin, în două scenarii diferite. Observăm că atunci când unul se decide să-l sprijine pe celălalt, roadele lor se multiplică în progresie geometrică.  Ei sunt răsplătiţi pentru unitatea lor de ţel... Aici, după ce am decis să plătim preţul pentru obţinerea unităţii, vedem că munca devine răsplătită pentru că intervine factorul divin pe care îl putem numi BINECUVÂNTARE. Aici vorbim despre omul dincolo de sinele lui, despre omul în uitare de sine! Binecuvântarea este fructul promis de Dumnezeu prin cuvântul Lui.

 Aşa cum putem vedea în Genesa 2:18, Domnul a creat unitatea prin crearea unui “ajutor potrivit”. Adam era deja în existenţă şi resursele erau acolo dar era nevoie de un sprijin pentru ele pentru ca aceste resurse să aducă rodul dorit de Dumnezeu. Şi asta pentru că Dumnezeu Însuşi este o Unitate! Şi ce deplină unitate! Când Pavel apostolul îndemna Biserica la unitate, expresii de genul “unul pe altul”, “unul altuia”, “unul pe celălalt” erau deseori repetate. Versetele din Eclesiastul subliniază acelasi lucru.  Omul are nevoie de un altul pentru a nu cădea, pentru a supravieţui, pentru a învinge.

 “Dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul”

Aici nu este vorba că unul singur cade şi celălalt îl ridică.  Putem să ni-i imaginăm pe amândoi căzând într-o groapă.  Unul îl va împinge pe celălalt în sus apoi cel de sus îl va trage şi pe celălalt afară. Unul singur nu ar fi avut nici o şansă să iasă chiar dacă puterea lui s-ar tripla. De ce? Lipseşte sprijinul!

Apoi textul se referă la faptul că soi se vor încălzii unul pe celălalt... La fel se întâmplă si în acest caz; amândoi sunt reci. Cuvântul spune  “dar cum are sa se încălzească dacă e singur?” Dar eu mă întreb cum se încălzesc în doi? Bunul simţ ne va spune că între două obiecte fizice de aceeaşi temperatură nu se produce un schimb termic.  Dar aici este vorba de o altă lege care lucrează înspre binecuvântarea unităţii.  Una după alta, atât Cuvântul lui Dumnezeu cât şi viaţa de zi cu zi ne spun că “nu este bine ca omul să fie singur”. Cu cât  mai mult ne apropiem de apusul final al lumii, aşa cum o cunoaştem acum, mediul ne devine din ce în ce ma ostil.  “În lume veţi avea necazuri” le spune Domnul Isus ucenicilor săi. 

Iubite cititor, vedem sub ochii noştrii schimbări profunde în dinamica gândirii. Heralzii luciferici ai societăţii fără Dumnezeu nu îşi găsesc odihnă în efortul lor de a ne îndoctrina cu miciuna diavolului cum că omul îşi este suficient lui însuşi.  Omul s-a ridicat pe piedestalul autoînşelării.  El şi-a devenit propriul lui idol.... Vom vedea în articolele ulterioare care este antidotul singurătăţii şi care sunt lucrurile pe care diavolul nu voieşte să le şti. Fie ca din clipa în care ai citit acest articol să începi să înţelegi cât eşti de singur şi cât de multă nevoie ai de prezenţa semenului tău în preajma ta.

Omul Dincolo de Sine (5)

În marile momente de criză ori de instabilitate politică, unul din drepturile fiinţei umane, cel mai des atacate, era dreptul de asociere.  Asocierea semenilor în momentele de criză era deseori sursa unor furtuni sociale de proporţii, culminând în revoluţii mai mult sau mai puţin violente, dar întotdeauna ele generau puterea necesară unor schimbări de miez în structura societăţii.  Când spun asta, nu am în vedere spiritul de gloată, mişcat de o scânteie... Nu mă gândesc la vreun fel de emoţie primară manifestată într-o mulţime uşor de manipulat.  Asocierea, în felul în care ea este sursa unor profunde schimbări, este cu mult mai profundă, cu ramificaţii deosebit de complexe, generează o complexitate de efecte asupra spiritului societăţii.  Omul dincolo de sine, prin mecanismul asocierii, devine omul integrat în ansamblul menirii lui, devine o forţă cu greu de învins sau chiar invicibilă in realmul nostru tridimensional.  El devine o notă deseori imperceptibilă individual, dar parte vitală într-o simfonie de o frumuseţe de neexplicat... El devine un torent distrugător sau un fluviu generator de viaţă pe malurile lui. Da, într-adevăr, “nu este bine ca omul sa fie singur”...

Haideţi să privim împreună fenomenul creator de miracol al asocierii.  Nu, vă rog să nu cumva să credeţi că de dragul de mă vedea citit scriu rândurile de faţă!  Motivaţia mea este cu mult dincolo de vanitate... Cred că port răspunderea a ceea ce scriu dar mai ales pot răspunderea faptului că efectele a ceea ce scriu por avea reverberaţii eterne.  Cred că gândurile de faţă  s-au născut în gândul lui Dumnezeu, deci şi tu cititorule eşti răspunzător pentru atitudinea pe care o vei adopta ca urmare a citirii. Este destulă împotrivire la intenţia noastră de a umbla în voia Creatorului nostru, ca să realizăm că în noi înşine suntem incapabili de a supravieţui pentru scopul pentru care am fost întocmiţi. Pomul  fără roadă a fost blestemat (vezi Ioan 21: 19). Soarta omului, neroditor în umbletele sale este definită în termeni deosebit de cerţi de însuşi Domnul nostru:

“Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc şi ard. (Ioan 15:6)

Mlădiţele (noi) trebuie să fie parte din viţă, uniţi deci prin aceaşi sursă, aceeaşi voinţă, acelaş ţel. Asocierile de care vorbeam mai înainte sunt rezultatul aplicaţiei aceluiaş principiu iar originea acestuia, fără dubiu, este divină.  Intenţia primară în formarea asociaţiei de orice fel trebuie să învingă un prim obstacol: firea pământească.  Mândria individului va spune “nu am nevoie de nimeni!” Înainte de a face primul pas noi vom recunoaşte în noi înşine: “singur nu voi putea face nimic!” Înainte de ne adâncii în aceste gânduri, trebuie să distingem faptul că asocierile în realmul social sunt condiţionate de mai mulţi factori care în cele din urmă urmăresc tot un succes personal.  Asocierea este doar mijlocul obţinerii acestuia.  Pe tărâm spiritual, vorbesc în primul rând fraţilor mei în Cristos,  unitatea este de fapt o asociere eliberată de balastul egoismului iar împlinirea sau succesul nu este al individului ci al Bisericii pentru gloria lui Dumnezeu.

 Asocierile umane originează deobicei într-o conjuctură socială specifică fertilă acestora.  Este iniţiată de indivizi cu interse individuale asemănătoare şi cu pronunţată afinitate în gândire.  Acestea dezvoltă, prin însăşi natura lor, o ideologie proprie fără de care liantul unităţii n-ar putea exista.  Ideologia este ingredientul primordial în crearea unei solide unităţi de voinţă.  Ea, ideologia, este sursa “credinţei” pentru atingerea unui ideal.  Marxismul este poate exemplul cel mai clar a ceea ce vreau să spun.  Revoluţia industrială a adus laolaltă oameni care au generat o reacţie împotrivitoare, şi asta prin revolte sporadice în fazele incipiente apoi prin formarea unei ideologii comune. Îndoctrinarea maselor a fost următorul pas logic. Urma doar ca momentul prielnic să apară pentru ca această forţă devastatoare să-şi înceapă jocul.  Restul este istorie şi ea vă este binecunoscută.

Iată un extract din NewsMax.com.  Se referă la Al-Âaida şi la rezilienţa acesteia în ciuda intenţiei mărturisite ale lumii civilizate de a o nimici...  Citatul spune că organizaţia este de fapt o ideologie şi puterea acesteia nu stă în numărul oamenilor care o compun(!).ţ"But of course al-Âaida is an ideology and its potency cannot be reduced to the number of men in its ranks," he cautioned. (NewsMax.com)ă

Nu vi se pare şocant? Vedeţi, şi ei aplică principiile unităţii, şi ei îşi dau seama că puterea lor este cu mult dincolo de suma oamenilor care o compun...

Haideţi se vedem care este aplicabilitatea celor scrise până aici pentru vieţile noastre de credincioşi, de creştini.  Noi avem o ideologie desăvârşită, Cuvântul lui Dumnezeu, avem un ţel absolut, Împărăţia lui Dumnezeu, avem un Domn absolut şi atotputernic, Isus Cristos, avem garanţiile scrise şi pecetluite cu sânge, în vederea unei izbânzi absolute, avem un ajutor continuu prin omnipresenţa Duhului sfânt şi prin pezenţa Lui în noi înşine... Însuşi natura noastră umană a fost schimbată prin actul înfieri!!!  Noi avem tot ceea ce ne trebuie pentru a trăi o viaţă de continuă izbândă.

“Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin El care ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, prin ele vă faceţi părtaşi firii Dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte”. (2 Petru 1:3,4)

Dacă toate acestea sunt adevărate, şi cuvântul lui Dumnezeu este adevăr, atunci haideţi să ne expunem luminii acestuia şi să ne punem câteva întrebări...

·         Unde este viaţa şi evlavia noastră?

·         Unde sunt izbânzile noastre continue?

·         De ce suntem purtătorii jugurilor nepotrivite şi de ce suntem robi a cea ce ar trebui să ne fie supus?

·         De ce, la sfârşitul fiecărei zile, culegem amărăciunea noilor neîmpliniri?

·         De ce lumea nu este plină de mireasma lui Cristos ci de putoarea murdăriei perversităţii umane? 

·         De ce, cu atâta întuneric în jur, luminiţele noastre totuşi nu se văd?

De ce, de ce, de ce?...  Va veni o zi când aceste întrebări le vom auzi rostite de buzele preasfinte ale Judecătorului nostru Suprem. Atunci fom fi măcinaţi de regretul că nu am dat atenţie, în zilele de har, adevărului aducător de pace, ca nu am găsit destulă dragoste în noi înşine, pentru a uita o clipa măcar de foamea eului, pentru a ne hrăni sufletul cu adevăr în vederea convieţuirii în unitate divina pentru gloria lui Dumnezeu.

În articolul următor ne vom concentra atenţia în depistarea piedicilor din vieţile noastre, care stau în calea izbândei depline în Cristos.

Omul Dincolo de Sine (6)

“Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin El care ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, prin ele vă faceţi părtaşi firii Dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte”. (2 Petru 1:3,4)

                Am menţionat deja de câteva ori care este puterea unităţii chiar şi atunci când vorbim despre asocieri si intreprinderi sociale care au doar scop de autogratificare sau autorasplătire. De fapt avem, în analele istoriei, exemple care ilustreaza faptul acesta.  Nu rareori, principiile unităţii au fost manipulate în vedera atingerii unor ţeluri nu prea nobile, când moartea şi distrugerea au fost semănate fără scrupule…  Lagărele naziste n-ar fi fost posibile dacă, prin îndoctrinare, mii şi mii de oameni din zeci şi zeci de ţări nu s-ar fi înhămat la ţeluri iluzorii şi au obţinut victorii vremelnice urmate în toate cazurile de înfrângeri umilitoare… Principiile unităţii pot fi manipulate dar rezultatele acestora vor fi întotdeauna izbânzi temporare sau iluzorii.  Principiile lui Dumnezeu, aplicate fără binecuvântarea Lui au scris pe paginile istoriei cele mai sângeroase capitole. 

Dar nu despre asta doresc să scriu în acest capitol! Intenţia mea este de a aduce la lumină câteva din obstacolele care stau împotriva trăirii vieţilor noastre de crestini, într- perpetuă izbândă.  Unitatea, atunci când vorbim despre Biserică, este cheia supravieţuirii acesteia, a izbânzilor ei, a însăşi existenţei ei. Simbolurile deseori folosite în descrierea Bisericii afirmă fără nici un dubiu existenţa acesteia ca o manifestare a unităţii în esenţa structurii ei. Iată câteva exemple:

1.       Biserica isustrată ca trup:

“Căci după cum trupul este unul şi are multe mădulare, şi după cum mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Cristos. Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh…” (1 Cor 12:12,13)

                Despre complexitratea trupului uman s-au scris biblioteci şi procesul cunoaşterii acestuia a ridicat spre mirare sprâncenele multori oameni de ştiinţă.  Corelarea funţionalităţii unui mădular cu tot restul mădularelor este o absolută minune.  De fapt complexitatea fiecărui mădular în parte este cu mult dincolo de ceea ce minţile noastre pot concepe.  Chiar un simplu DNA, această cărămidă de bază în miraculoasa construcţie a trupului, prezintă complexităţi atât de covârşitoare încât el pare o însumare a identităţii întrgului ansamblu care este trupul. Nu există ierarhie în structura trupului, din punt de vedere biologic. Apostolul Pavel sublinia acelaş lucru în versetele de mai sus:  “Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh…”

                În Galateni 3:28 apostolul Pavel continuă: “Nu mai este nici Iudeu nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nici parte bărbătescă nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Cristos Isus.”

                De aici putem desprinde uşor cauzele care duc la disfuncţiile Trupului care întruchipează Biserica.  “Ochiul nu poate zice mâinii:”n-am trebuinţă de tine”; nici capul nu poate zice picioarelor: “ n-am trebuinţă de voi.””  (1 Cor 12:21)  Dureros este că, influenţa veacului acestuia asupra creştinilor a creat atitudini nedemne de  trupul Lui Cristos.  S-a format de-a lungul timpului o adevărată piramidă a “valorilor” în Trup, s-au creat şi adâncit prăpăstii dintre mădular şi mădular şi ceea ce urmează este ceea ce vedem: o biserică care s-a îndepărtat de menirea ei, o biserică stagnantă sau chiar în regres.  Pastorii sunt ridicaţi pe piedestal, proorocii nu dau răspundere nimănui pentru că ei “vorbesc de la Domnul”, cei înstăriţi îi privesc cu dispreţ pe welfarişti, cei sănătoşi caută păcatul celor bolnavi, cei tari îi judecă pe cei slabi… “Cine eşti tu să-mi spui mie?...” şi alte atitudini de genul acesta au ajuns astăzi o normă între copii lui Dumnezeu.  Şi toate aacestea în timp ce via Domnului rămâne nelucrată, văduvele şi orfanii neîngrijiţi, oameni alergând spre pierzarea lor fără ca cineva, în numele iubirii lui Cristos, să le iasă înainte.  Când unul suferă ceilalţi nici nu sesizează, cănd unul cade nimeni nu sare să-l ridice.  Astfel, cu cele mai minunate principii, cu adevărul călăuzitor scris în sânge, cu exemplul iubirii lui Cristos, noi ne pierdem din ce în ce mai mult în ceaţa veacului acestuia, hrănindu-ne cu placeri vremelnice sau chiar suferind de foame pe munţi de pâine.  “Fronturi” de toate felurile se deschid împotriva “dreptei creştine fundamentaliste” şi împotriva “intoleranţei religioase ale evanghelicilor” în timp ce noi devenim o rezistenţă slabă, deseori fără şira spinării, gata să facem orice fel de compromis pentru “pacea” şi linistea “personală”.  Criteriile unităţii enunţate de Dumnezeu sunt înţelese şi manipulate mai mult de cei de afară împotriva noastră şi a Bisericii.

                Trupul, aşa cum îl compunem noi astăzi, este într-o disperată nevoie de terapia Duhului Sfânt.  Este încă odată nevoie să reînvăţăm noţiunea slujirii şi bucuria morţii faţă de sinele nostru.  Este nevoie ca El să-Şi primească laudele ce I se cuvin prin dragostea pe care am reînvăţat să ne-o dăruim unii altora. Va venii o vreme când mădularele cangrenate vor fi înlăturate.  Trupul lui Cristos, Biserica, va fi încă odată în stare să reziste porţilor locuinţei morţii, să fie cu adevărat o glorioasă întruchipare a divinului pe acest pământ.  Dar asta nu se va petrece înainte ca noi, mădularele, să dorim şi să iubim suveranitatea Lui în fiecare fibră a vieţilor noastre...

2.       Biserica ilustrată ca zidire:

“Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca ă fiţi  o casă Duhovnicească...”

                Dacă urmăriţi cu atenţie la modul în care zidarul pune laolaltă pietrele într-o zidere, veţi vedea poate unul din cele mai elocvente exemple ale unităţii aşa cum a conceput-o Dumnezeu.   În Lucrarea mea “ZIDARUL” din volumul PRIVIRI, descriam mirarea mea la modul în care zidul de piatră creştea sub mâinile pricepute ale lui Ioji, unul ditre zidarii satului.  Odată cu terminarea zidului se termina şi mormanul de pietre informe de lângă zid iar zidul însăşi se arăta ca un triumf de frumuseţe şi funcţionalitate.  În tot mormanul acela de pietre nu erau două pietre la fel, nu era o piatră care să fie perfectă.  Toată masa aceea de piatră care alcătuia zidul era o sumă de impefecţiuni puse una lăngă cealaltă.  Frumuseţea nu stătea în pietrele individuale ci în zidire.  Era de-ajuns ca piatra să aibe o suprafaţă relativ plană ca ea să acopere imperfecţiunile altei pietre.  Cele mici, aparent fără valoare, erau şi ele aranjate în zid ca sprijin pentru pietrele mari.  Fără aceste pietre mărunte, pietrele mari ar fi nefolosibile. 

                În zidirea nemaipomenită a Bisericii, noi suntem pietrele vii...  Noi nu ne putem aşeza singuri in zidire.  Rolul marelui Ziditor este de a ne găsi locul şi de a ne aşeza în zidire.  Inprfecţiunea pietrei vii de lângă noi este parte din planul celui care a aşzat-o acolo.  Piatra măruntă şi neînsemnată de lângă tine este acolo pentru ca tu să nu te clatini din pricina colţurilor tale.  O zidire astfel întocmită nu se poate prăbuşi. 

                În sfârşit, ce se interpune între noi şi intenţia Ziditorului nostru? Este intrebarea la care tu singur vei şti răspunsul.  Poate că te deranjează “colţurile” fratelui de lângă tine, poate că eşti prea plin de importanţă ca să-ţi împarţi timpul şi spatiul cu mărunţii şi obscurii de lângă tine? Poate că răspunsul va fi diferit pentru fiecare dintre noi... Cu cât îl vom găsi mai repede cu atât numele Ziditorului va primi mai multă laudă.

                În cele două scenarii de mai sus am amintit câteva din obstacolele care se pun intre noi şi intenţiile lui Dumnezeu în contextul relaţiilor noastre în biserică.  Vom încerca în articolul viitor să descoperim felul în care raportul nostru cu lumea se interpune în mecanismul unităţii, aşa cum l-a conceput Dumnezeu...

Omul Dincolo de Sine (7)

Există, aproape în fiecare mişcare or intenţie a noastră, o tendinţă exprimată or sălăşluind în chiar dincolo de cunoştinţa noastră, menită să ne ducă încă un pas dincolo, unde, sătui de limitele noastre, să mai regăsim o parte din noi, din natura divină pe care o cărăm în sufletele noastre prin dorul nostru după Edenul pierdut… Este, cu alte cuvinte, dorul treceri noastre în dincolo de ţărmurile sinelui spre limanul unei împliniri mult dorite.  Căutarea împlinirii, deseori o noţiune total neînţeleasă, este văzută ca o călătorie fie sucombată în labirintul propriei noastre fiinţe, fie continuată într-un urcuş greu dar datător de nădejde prin ţinta acesteia. În primul caz, necunoaşterea propriilor limite, ne duce la eforturi titanice înspre atingerea punctului de “regăsire”.  Ne creăm astfel o indentitate falsă, o iluzie care ne va hrăni doar pentru o perioada foarte scurtă. Atât de acută şi de intensă este durerea descoperirii că nu există împlinire în omul în sine încât pentru unii efortul de scăpa de această durere a dus la acţiuni extreme, cum ar fi sinuciderea.  Budismul de altfel propune o cale al cărei sfârşit este Nirvana, starea în care omul nu mai are dorinţe ori suferinţe, în care omul  îşi pierde conştiinţa sinelui. Este starea a aşa numitei “fericiri depline”.  Ceea ce această cale oferă este de fapt o autoanihilare prin suprimarea a tot ce este mai nobil ca resursă în fiinţa umană.  Sunt de fapt elementele care definesc fiinţa umană ca persoană, cele care sunt anihilate prin nirvana.  Care este finalitatea acestei stări pentru societate? Nu există nimic în filosofia nirvanei care să implice omul în ceva dincolo de sinele lui înspre ceva constructiv.  Omul, ca să folosesc o metaforă, devine o piatră de râu, rotundă si deseori plăcută la vedere dar care nu pate fi parte din nici o zidire.

Împlinirea, dacă este să fie găsită, nu poate fi găsită în sine, ci în ceva dincolo, într-o cauză, într-un ţel, când omul cu toate atributele personalităţii lui, este parte din ceva cu mult mai măreţ… Omul se regăseşte nu în sinele lui ci cu mult dincolo. 

Iubirea este mijlocul cel mai ilustrativ al regăsirii, al jubilării fiinţei umane prin regăsirea dorinţelor şi a suferinţelor şi nu prin anihilarea lor.  Identitatea fiinţei umane se cristalizează prin raportul de interdependenţă cu semenii. Emoţiile, dorinţele, voinţa, nu sunt suprimate ci mai degrabă amplificate.  Ce ardere nobilă este trăirea intensă a fiinţei umane într-o cauză care depăşeşte limitele sinelui!  Obstacolele unităţii în Biserică au fost succint descrise în articolul precedent când vorbeam despre Biserică ilustrată ca Trup sau ca Zidire. Dragostea este liantul unităţii şi lipsa acesteia este duşmanul ei.  Dragostea acoperă imperfecţiunile individului prin ansamblul zidirii sau al trupului… Ei bine, mă veţi întreba, cum se integrează creştinul şi implicit Bisericaîn ansamblul social al vremii când mai întotdeauna doctrina creştină este în direct conflict cu tendinţele gândirii unui sistem social în întregime secularizat? Iată ce spune Cuvântul în 2Cor 6:14:

“Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta lumina împreună cu întunericul?”

Cuvântul este tot atât de cert în Iacov 4:4:

“ Suflete preacurvare!  Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu dumnezeu.”

Cu toată vrăjmăşia dintre felul de gândire al copiilor lui Dumnezeu şi felul de gândire al lumii, dumnezeu nu a intenţionat niciodată ca lumea şi biserica deci si creştinii implicit să trăiască într-un permanent conflict.

“ Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău.  Urmăriţi ce este bine, înaintea tuturor oamenilor.  Dacă este cu putinţă, întrucăt atârnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii.”(Romani 12:17)

Domnul Isus nu lasă nici un loc de dubiu în ceea ce priveşte principiile trăirii creştinului într-o lume ca îi este ostilă:

“Dar Eu vă spun: să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău.  Ci orişicui care te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.  Orişicui vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa…”(Matei 5:39,40)

Pe de o parte vedem cum vrăjmăşia dintre Dumnezeu şi lume nu poate fi negată, dar în acelaş timp vedem ca există premizele necesare unei convieţuiri paşnice.  Pentru că starea de conflict nu poate fi evitată, conflictul în sine poate fi evitat şi asta total pe cheltuiala creştinului.  Noi suntem chemaţi la pace şi tot noi suntem plătitorii tributului păcii.  Aparent, termenii păcii ne sunt impuşi de cei necredincioşi dar în realitate termenii păcii sunt în totalitate impuşi de noi.  Deşi, într-o aparentă pace, facem concesii vrăjmaşilor noştri, noi totuşi ne găsim în toiul unui război cu mult mai mare care se va sfârşi numai atunci când vom depune steagul victoriei totale la picioarele Domnului nostru Isus Cristos.

Domnul Isus Cristos a coborât printre noi ca un miel.  Sabia Lui împotriva lumii a fost iubirea. O iubire atât de mare şi de minunată. Pe noi, după cuvântul Lui ne-a trimis în lume “ca pe nişte oi în mijlocul lupilor”.  Singura  armă în confruntarea noastră cu lumea este tot iubirea, dragostea de oameni.   Noi nu ne înjugăm şi nici nu părtăşim cu lumea.  Noi nu suntem prieteni cu lumea pentru că prietenia cu ea ne-ar compromite statutul de “copii ai luminii”.  Noi iubim lumea prin adevărul pe care îl propovăduim înspre mântuirea ei sau judecată…

Din nefericire, râvna de a “câştiga suflete pentru Cristos” fără autoritatea Duhului ne duce deseori pe panta alunecoasă a compromisului.  Nouă ne e deseori frică să expunem adevărul curat al lui Dumnezeu pentru că acesta nu va fi primit de minţile sofisticate ale celor pe care vrem să- i câştigăm pentru Împărărăţie.  Uităm că autoritatea pe care o avem în Cristos este doar prin Adevărul Lui pe care îl propovăduim.  Oh, nu avem nici o îndoială că acest Adevăr va suna ca o nebunie pentru cei înţelepţi după felul lumii.  Dar ştim că numai acest Adevăr, simplu şi nealterat va atinge sufletul omului pentru veşnicie.  Aici este harul credinţei:  atât de simplist cum pare, adevărul lui Dumnezeu poate muia inimile cele mai împietrite şi poate schimba minţile cele mai  sofisticate… Apostolul Pavel este una din pildele cele mai vii al harului mântuitor al Adevărului…

Cum poate relaţia noastră cu lumea să afecteze puterea unităţii în casa lui Dumnezeu?  Sa ne rugăm  ca, în articolul următor, Duhul Domnului să aducă mai multă lumină în această direcţie…

Omul Dincolo de Sine (8)

Zidurile Ierihonului atingeau cerul, oameni căliţi în ale războiului străjuiau pe meterezele lor… Masivitatea zidurilor, înălţimea lor care în atâtea rânduri oferea îmbărbătare numai pentru că existau, erau în ziua aceea parcă mai puţin impunătoare, vitejii erau mai puţin încrezători în propriile lor puteri.  Ei înfruntau de data asta un duşman care nu încăpea în tiparele lor de gândire, un duşman înaintea căruia Marea Roşie, grănicerul de apă al Egiptului, dăruia libera trecere, Iordanul, fortăreaţa naturală a Canaanului oferea deplina cooperare cu această oaste atât de diferită, oaste care nu se conforma principiilor militare ale vremii lor şi în fapt nu se încadra în nici un tipar conceput de mintea umană… S-a dovedit, veştile circulau cu o iuţeală ameşitoare, că nu exista armă care să steie împotriva acestui vrăjmaş ciudat, care umbla în puterea unui Dumnezeu care nu avea nici chip nici nume care pute fi rostit… Inimile lor, ale vitejilor Ierihonului, erau muiate de o groază mocnindă, Braţele lor şi-au pierdut vigoarea, dumnezeii lor de piatră tăceau. “Vor sta în picioare zidurile? De ce cuvintele de îmbărbătare erau în rostirile lor mai degrabă lamentări?” Liniştea din tabăra Izraeliţilor răsuna mai tare decât valurile zguduite de furtună. Formaţia lor, subţire ca o rază, se desfăşura într-o procesiune sinistră. Totul păre doar o executare a unui destin implacabil, scris din strătimpuri de o mână nevăzută.  Era evident, pentru oştenii de pe ziduri, ca tăria armatei atacatoare nu stătea nuci în număr nici în tăria fizică a ostenilor, nici în destoinicia conducătorului de oşti…

Pentru noi, care am citit deja cele şapte capitole pe tema unităţii, explicaţia tăriei lor este în puterea unităţii, cristalizată sau mai bine zis catalizată de ascultare sau conformare cu o doctrină datătoare de viaţă, Cuvântul lui Dumnezeu. Între poporul lui Dumnezeu, Israel, şi neamurile de din jur nu era nimic în ceea ce priveşte relaţia pe orizontală care să compromită o relaţie cu mult mai înaltă, relaţia cu Dumnezeu. Este demn de ramarcat că relaţia cu Cel Preaînalt este atăt de diferită de ceea se ştie despre relaţie pe tărâm secular, încât aceasta produce o schimbare adâncă, de miez în componentul uman al acesteia.  Israel, prin relaţia cu Dumnezeu, devine părtaş cu firea dumnezeiască şi mişcarea sau umblarea lui printre neamurile din jur este în puterea şi autoritatea lui Dumnezeu.  De aceea armele concepute de puterea şi înţelepciunea omenească erau fără putere împotriva lor, deaceea nici o întăritură nu putea rezista împotriva lor. Despre acest fapt, apostolul Pavel, inspirat de Duhul lui Dumnezeu spune:

“Căci armele cu care ne luptăm noi, nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.” (2 Cor 10:4)

                Atâta timp cât relaţia noastră cu Dumnezeu nu este necompromisă de asocierea cu lumea, după cuvântul lui Dumnezeu, nici o întăritură nu poate rămânea în picioare tot aşa cum întăriturile aparent inexpugnabile ale Ierihonului nu au putut rămâne în picioare. Zidurile Ierihonului s-au prăbuşit fără ca o scară să se rezeme de ele, fără ca greutăţile aruncate de catapulte să le atingă.  Ceea ce a dărâmat zidurile a fost procesiunea marşului de ascultare în jurul lor. Poţi citi, aproape de-a lungul aceleaşi suflări, minunata biruinţă a Israelului împotriva Ierihonului dar şi o tot atât de neînţeleasă înfrângere a aceluiaş popor împotriva unei întărituri cu mult mai slabe. Citiţi, vă rog,  cu atenţie capitolul şapte din Iosua. Cetatea Ai, cu oşteni puţini la număr, era aparent o pradă uşoară. Pe scurt, oastea Israelului a suferit o grea şi ruşinoasă înfrângere. Cauza? Nelegiuirea lui Acan. Haideţi să vedem care este nelgiuirea lui Acan. El însuşi o mărturiseşte cu buzele lui:

“Este adevărat că am păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului lui Israel, şi iată ce am făcut: Am văzut în pradă o manta frumoasă de Şinear, două sute de siclii de argint, şi o placă de aur în greutate de cincezeci de sicli; le-am poftit, leam luat; iată sunt ascunse în pământ în mijlocul cortului meu, şi argintul este pus sub ele.”(Iosua 7:20,21)

                Care este de fapt cauza misterioasei înfrângeri de la cetatea Ai? Relaţia cu Dumnezeu a fost compromisă de relaţia cu lumea.  Noi suntem atât de uşuratici în relaţia noastră cu Dumnezeu încât ceea ce a făcut Acan şi a adus înfrângere poporului lui Dumnezeu, noi face aproape în fiecare zi fără ca măcar să clipim.  Am îngroşat câteva cuvinte în citatul de mai sus tocmai cu gândul de a  ilustra ceea ce de fapt a costituit păcatul lui Acan de la faza de concep ţie până la comiterea în fapt a păcatului.

1. Contemplarea.  Este de fapt prima fază în incepţia păcatului. Dumnezeu spune prin asta, clar şi răspicat: “Nu priviţi ceea ce priveşte lumea!” De ce? Pentru că, stăruind în contemplare vom ajunge (fără dubiu!) la următoarea fază.

2. Alterarea Sistemului Valoric. Alterare sistemului valoric divin se produce întotdeauna cănd ne lăsăm duşi de priviri… Iov spune că a făcut legământ cu ochii ca să nu păcătuiască.  Ceea ce, prin sitemul valoric divin, era o urâciune, a devenit “frumos” prin prisma sistemului valoric alterat. Ceea ce, prin sistemul vloric divin era menit distrugerii a devenit ceva de râvnit prin sistemul valoric compromis. Vedeţi cât de relativi devin termenii când noţiunea de absolut se diminuează? Urâciunea văzută ca frumos! O, de câte ori nu ne delectăm cu ceea ce ar trebui să fie fructul oprit pentru noi?  De câte ori nu ne lăsăm furaţi de “valorile” Hollywoodului? Întrebaţi-l pe David despre câd amar este fructul contemplării. Cât ar fi dorit el să reîntoarcă pendula timpului pentru ca ceea a săvârşit el să nu se fi întâmplat niciodată!

3. Poftirea.  Poftirea nu poate fi evitată atunci când furaţi de contemplare valorilor false ne-am alterat propriul sistem de valori. Garda sau  mijloacele noastre de apărare împotriva căderii deci a conformării cu lumea dispar. Devenim astfel victimele slabiciunilor omeneşti iar bătaia acestei căderi este cu mult mai lungă. Nu numai că fiinţa noastră ca individ, nu numai “cortul” sau familia ci adunarea sau poporul lui Dumnezeu devin victime.  Este de mirare că trăim o viaţă atât de săracă în roade? Este de mirare că familia se clatină? Este de mirare că din ce în ce mai puţini primesc mărturia noastră şi poporul lui dumnezeu descreşte în număr şi în statură?

4. Păcatul ascuns.  Aşa zisul păcat ascuns este o noţiune falsă. Păcatul nu numai că nu poate fi ascuns dar poate să fie trămbiţa de aramă prin care diavolul aruncă vina peste copii lui Dumnezeu.  Nu vă înşelaţi: mai devreme sau mai târziu, viermele care îţi  roade neprihănirea şi bunul nume va provoca o cangrenă în cortul tău şi chiar în adunarea din care faci parte.

Aceste trepte ale căderii, dacă le pot numi astfel, sunt indentice cu cele pe care Scriptura ni le descrie în 2 Samuel capitolul 11. La fel ca în cazul lui Acan, tot poporul a suferit. Prin păcatul lui, David a adus boala şi sabia peste Israel.  Unitatea întregului a fost compromisă prin păcatul unuia singur. Îmi aduc aminte de bunicul meu care obişnuia să spună: o mie nu pot strânge cât poate unul să risipească… 

Decepţii (1)

Lumea, aşa cum o vedem azi, s-ar putea sa fie doar o imagine editată de condiţionarea percepţiilor noastre sub influenţa elementelor manipulative ale aparatelor de propagandă, servind diverselor interese ale grupurilor capabile sa exercite influenţă. Linia neagră pe care o tragem sub multitudinea observaţiilor noastre s-ar putea să ne ducă la un rezultat dictat de dinainte… Socotelile implicând procesul digerării informaţiilor, privind propria edificare, ne duc deseori la un resultat iluzoriu şi ceea ce este cu adevărat dureros este rezultatul aplicării acestuia în felul nostru de vieţuire. Cu alte cuvinte, felul nostru de vieţuire este deseori întemeiat pe premise false.

Intenţia mea, în articolul de faţă, este de a aduce la lumină capcanele întinse minţilor noastre în viaţa de zi cu zi.  Intensitatea motivaţiei mele este cu matât mai mare cu cât relaţia mea cu “realitatea” impusă este o relaţie de război. Mi-am zis: voi privi dincolo de ceea se mi se dă ca “fapt” şi voi căuta întotdeauna un reper dincolo de natura mea umană în stabilirea cordonatelor reale ale circumstanţelor în care mă aflu ca să nu mă trezesc mai devreme sau mai târziu că am trăit în zadar. Căci, nu există îndoială în inima mea, natura mea umană va găsi cu greu resurse pentru a se opune curenţilor vremii pe când sâmburele divin plantat în spiritul nostru, va aspira spre aerul curat al meditaţiei nealterate de manupulaţiile materialismului veacului acestuia. Atenţie, vă strig, noi traim şi umblăm pe un teren minat!  Ceea ce gândim, hotărârile pe care le luăm pot avea consecinţe eterne.  Vrem noi sa fim păpuşile de paie ale puţinor profitori?  Puterea lor stă nu neapărat în slăbiciunile noastre intelectuale ci mai degrabă  in erodarea sistemului de discernere în gândirea noastră.

“Ştiinţele” apar ca ciupercile şi odată cu ele limbajul care să anestezieze sensibilitatea noastră în relaţie cu adevărul.  Lipsa de substanţă în prezentarea unor teorii canvenabile este compensată de un limbaj sofisticat care intimidează în mare măsură mintea care încearcă să pătrundă mai adânc. Societăţi cu caracter desgustător de militant au susţinut şi susţin un război neîncetat împotriva a tot ceea ce are absolutul ca reper în vieţile noastre.  Sub lozinca “liberi cugetători” promotorii depravării au otrăvit societatea umană cu minciună, imoralitate, egoism şi în ultima instanţă, lipsă de nădejde.

Chiar în clipele în care scriu, un conflict între Federaţia Învăţătorilor din British Columbia este în plină sesfăşurare.  Este de fapt o ilustrare perfectă a impasului la care societatea noastră se află datorită mişcărilor sindicale şi a doctrinelor de stânga care bântuie de-a lungul şi de-a latul lumii occidentale.  Datorită impactului devastator pe care greva învăţătorilor o are asupra celor mai mici şi mai vulnerabili, tribunalul suprem al BC a legiferat greva lor ca fiind în afara legii şi a ordonat învăţătorilor să revină la lucru… Acum aici este mirarea: cei cărora noi le încredinţăm copii să-i indrume înspre a fi elemente pozitive în societate se dedă flagrant la acte antisociale! La prima vedere, actul lor este nobil şi chiar eroic… Rebeliunea lor a fost văzută de cei mai mulţi drept un act de curaj.  Dar haideţi să privim puţin mai adânc.  Un învăţător începător începe prin a câştiga cca $42,000 pe an.  Ei au cel mai bun plan de pensie din ţară şi cele mai lungi concedii.  Atenţie: ei nu au stat în grevă pentru sărmanul de la McDonlds care transpiră pe $6.00/oră! Sindicatele lor nici nu amintesc nimic despre ei…  Sindicatul nici măcar nu avea în vedere soarta propriilor membrii când regula vechimii a fost stabilită. În momentele de criză, adevărata solidaritate ar face ca toţi să suporte pagubele nu doar cei mai noi.  În propria mea experienţă am văzut cum întreprinderea la care am lucrat a oferit doua solutii datorită crizei de lucru prin care trecea. Prima, de fapt cea mai nobilă, a fost reducerea orelor de lucru pentru toţi membrii pentru ca să nu fie concedieri. A doua soluţie era reducerea personalului.  Sindicatul a ales solutia a doua! Deci sărmanul membru plătitor a fost lovit de cei care aveau datoria să-l protejeze… La prima vedere la care din nefericire subscrie marea majoritate a muritorilor, gândirea lor este nobilă…

Iubite cititor, noi suntem chemaţi să nu contribuim la numărul adepţiilor “primei vederi”.  Ni s-a dat puterea de a discerne până acolo că Pavel striga Corintenilor:

“Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult lucrurile vieţii acesteia?”

                Prin lumina Scripturilor, sursa fără cusur a principiilor eterne, actul de discernere nu este o opţiune ci o obligaţie! Având în vedere vremurile din urmă, deci vremea noastră, Domnul Isus îşi începe discursul prin:

”Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva.”(Mat 24:4

                Scriptura nu încetează să ne îndemne la discernământ şi la veghere în ceea ce priveşte judecata şi dicernerea.  Cu atât mai mult acum când asaltul asupra bunului simţ în gândire se intensifică. Acest asalt este calculat, lucrat cu o meticulozitate cutremurătoare şi rezultatele acestuia sunt evaluate cu atenţie.  Vrăjmaşul sufletelor noastre are o rezervă aparent nelimitată de trucuri şi tactici pe care le foloseşte fără să ne dea nici un pic de răgaz… Vestea bună şi minunată pentru noi este că noi avem dreptul şi puterea să ne luăm răgaz pe măsură voinţei noastre.  Cugetul liber trebuie să se sprijine pe un adevăr solid şi etern şi nu pe nebuloasa relativismului. Şi nu numai atât!  Noi avem puterea şi autoritatea să fim purtătorii mesajului capabil să străpungă şi să taie adânc în nonsensul rătăcirii spiritului uman în robia relativismului.  Şi vai de noi dacă n-o facem!

                Iubite, cititor, acest articol deschide o serie de meditaţii inspirate din adevărul Scripturii, meditaţii relevante în conjuctura socială şi istorică în care ne aflăm, menite să ne ajute în eliberarea propriului nostru cuget de dogmele acestui veac oricât de nobile ar părea să fie.  Vom încerca să descojim mesajele veacului pentru a expune luminii tertipurile menite să ne fure libertatea într-unul din puţinele domenii în care o putem practica pe deplin: în gândire…  Caci:

                  “Înţelepciunea care vine de sus, este, întâi curată, apoi pacinică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roduri bune, fără părtinire, nefăţarnică.”(Iacov 3:17)

                Cum ar fi arătat această societate dacă în căutarea adevărului am râvni şi obţine înţelepciunea aşa cum versetul de mai sus o descrie? Iată un subiect asupra căruia merită să meditezi înspre zirea ta proprie dar şi a celor din jur prin aroma pe care o vei răspândi.

Decepţii (2)

DECÉPŢIE, decepţii, s.f. Înşelare a speranţelor cuiva, dezamăgire, deziluzie; amărăciune. ţVar.: (înv.) decepţiúne s.f.ă – Din fr. déception, lat. deceptio, -onis.

DECÉPŢI//E ~i f. Pierdere a iluziilor; înşelare a speranţelor; dezamăgire; deziluzie. ţArt. decepţia; G.-D. decepţiei; Sil. -ţi-eă / deception, lat. deceptio, ~onis

Am adus atenţiei cele două definiţii cu scopul de a defini nu atât titlul acestei lucrări ci cuvântul care va apărea frecvent in această lucrare… De fapt acestă definiţie prin ea isăşi ar putea trezi panica… Vedeţi, decepţia este cu un grad mai destructivă decât înşelăciunea.  Înşelăciunea este o unealtă adecepţiei! Înşelăciunea este o inducere în eroare care urmăreşte o gratificare imediată a înşelătorului.  Decepţia merge un pas mai departe, şi urmăreşte manipularea celui înşelat, este o manipulare menită să altereze mecanismul de discernere şi implicit de percepere a unei realităţi date. Şi asta de fapt nici nu se opreşte aici! De aici încolo, componentul primordial al voinţei de a trăi ese alterat.  Speranţa! 

Oameni cu caractere nobile, cu minţi strălucite, cu o creştere si o educaţie aleasă au fost seduşi, idee cu idee, definiţie cu definiţie, iluzie cu iluzie, şi apoi smulşi pentru a fi folosiţi înspre promovarea unor cauze nimicitoare… Mintea omenească a ajuns scena celor mai crâncene bătălii.  Aşa cum am amintit, nu măruntele înşelăciuni sunt ţinta atotştiutorilor umanişti ci schimbările lente, de esenţă, de structură. Fără îndoială, amestecăturile ameţitoare, acel “colosal” adevăr este folosit ca să strecoare exact dramul de minciună la care aparent vei fi imun.  Tone de apă, limpede şi binefăcătoare pot contaminate de un minuscul germene sau de un miligram de cianură.  Decepţia este acea fără scrupule manipulare a setei pentru ca tu să înhalezi acel minuscul germene sau acel strop  de cianura…  Vedeţi, nici germenele şi nici cianură nu vor stirbi cu nimic, în aparenţă, din limpezimea şi prospeţimea după care tânjeşti, cu atât mai mult avându-se în vedere intensitatea setei care te duce la căutare…

Motivaţia căutărilor noastre trebuie să fie una din marile noastre priorităţi in procesul de discernere.  Fără îndoială, unsuflet însetat de adevăr şi de cunoaştere aduce slavă lui Dumnezeu, şi Dumnezeu la rândul Lui, Sursa adevăratelor revelaţii, răsplăteşte acest efort.

“Oamenii dedaţi la rău nu înţeleg ce este drept, dar cei ce caută pe Domnul înţeleg totul.” (Proverbe 28:5)

Atunci când avem ablolutul ca reper, totul poate fi înţeles şi cunoscut până în esenţă. Această cunoaştere nu va fi acumulată pentru viitoarele dezbateri… Pavel îl atenţionează pe Pavel: “Fereşte-te de întrebările nebune şi nefolositoare…” (2 Timotei 2:23)  Există căutări motivate de spiritul narcisist, menite să eleveze propriul eu, cautări care duc la o falsă cunoştinţă şi o falsă înţelepciune… Nici nu este de mirare că există un război neostoit, de o cruzime cutremurătoare care se duce împotriva bunului simţ implantat de Dumnezeu în esenţa fiinţelor noastre, bunul simţ care duce la cunoaşterea lui Dumnezeu şi a înţelepciuni lui.

“Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei…”(Romani 1:19)

Degradarea acestui bun simţ s-a produs prin erodarea standartelor morale pe care le adoptăm. Nu numai că acest bun simţ al cunoaşterii şi discernerii este depravat de această degradare ci chiar atributele umane care ţin de natural… Cercul vicios în care un suflet uman intră, ca urmare a acesor degradări, este o tragedie umană de proporţii cataclismice.  Falsa cunoştinţă vine dintr-o minte tulburată de nelegiuire.

 “ Mânia lui Dumnezeu se descopere împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu, şi împotriva oricărei belegiuiri  a oamenilor care înăduşe adevărul în nelegiuirile lor.”( Romani 1:18)

Totuşi cugetul uman nu este menit să trăiască în pace atunci cănd sufletul este potopit de nelegiure.  Este nevoie de o justificare, chiar falsă, care să deie un iz de pace fără de care supravieţuirea este imposibilă. Aici intră în joc acel devastator cerc vicios mai sus amintit. Adevărul dătător de pace nu se poate baza pe relativ ci pe absolut. Şi cum ablolutul este în Dumnezeu şi este icompatibil cu sufletul tormentat de placeri şi nelegiuire, spitul de răzvrătire din om s-a pornit să creeze un surogat de absolut care să devină fundaţie pentru alte “descoperiri” “pe nedrept numite astfel” aşa cum îi scrie Pavel lui Timotei. Cuvântul lui Dumnezeu este fără echivoc în această privinţă:

“…fiindcă măcar că l-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat.  S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor întro icoană care seamănă cu omul muritor…” (Romani 1:21-23)

Vedeţi, devastarea nu se opreşte aici. Avem “gândirile deşarte” care s-au materializat în dogme, ba chiar şi în religii.  Relaţia omului cu minciuna a ajuns la nivel de credinţă. Omul şi-a creat un dumnezeu convenabil şi a ajuns să creadă in el. Aici este puterea decepţiei!  Umanismul este o astfel de religie si omul este dumnezeul ei fals. Atât de puternic este efectul acesteia că am ajuns azi sa fim martorii existenţei unei societăţi total lipsite de valori absolute unde imoralitatea a devenit un fel de moralitate relativă.  Nu există un domeniu în viaţa societăţii moderne care să nu fie otrăvit de acest cancer al gândirii… Rezultatele sunt mai mult decât evidente pentru cei care vor să le vadă. Iată câteva doar din “binecuvântările” umanismului:

·         Avorturi la cerere

·         Legalizarea prostituţiei

·         Aprobarea lesbianismului şi a homosexualităţii

·         Legalizarea pornografiei

·         Supremaţia dreptului copilului asupra părintelui

·         Legalizarea drogurilor şi stupefiantelor în multe ţări “liberalizate”

·         Legalizarea jocurilor de noroc

·         Căsătoria dintre “soţi” de acelaşi sex

Acum trei sau patru decenii acestea ar fi fort aberaţii dar îndoctrinarea treptată, acest miligram de otravă de care vorbeam, administrat cu tone de adevăr selectat a dus la ceea ce vedem şi auzim astăzi. Referitor la zilele din urmă, Domnul nostru Isus Christos ne spune: “Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva…”(Matei 24:4) sau “Băgaţi de seamă să nu vă amăgească cineva.”(Luca 21:8)

La vremurile noastre s-a referit Mântuitorul nostru! Astăzi mai mult ca niciodată, arsenalele decepţiei s-au urnit împotriva sufletului uman.  Niciodată, ca azi, nu au existat atâtea de ales în ceea ce priveşte setea noastră de cunoaştere.

“Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte.”(Proverbe 14:12)

Sunt, cu adevărat, multe căi care pot apărea drept bune.  Tot aşa precum sunt multe stele pe cer după care ai crede că te-ai putea orienta în mijlocul oceanului.  Noi ştim că doar Steaua Polară poate fi folosită ca reper fix care să ne arate Nordul.

În această multitudine de glasuri care se vor ascultate, de dogme care vor crezute, de păreri care se vor acceptate, de slăbiciuni care se vor virtuţi, de rătăciri care se vor iluminări, de grotesc care se vrea sublim, suntem copleşiţi, aproape sufocaţi, înpinşi să alegem, înşelaţi ca să credem…

“{i s-a arătat, omule ce este binele…” (Mica 6:8)

În articolul viitor aş dori să pătrundem împreună, în cuvântul lui Dumnezeu cel dătător deînţelepciune, care ne va sta alături la răscrucea alegerilor pe care le vom face într-un moment sau altul în viaţile noastre.

Decepţii (3)

Căderea în decepţie este de fapt rodul seminţei înşelăciunii căzută într-un pământ  prielnic. Precum sămânţa bună, decepţia aduce rod însutit, în multe cazuri, precum plantele perene, îşi întăreşte rădăcinile, dă naştere la la o adevărată invazie de buruieni nedorite, care fac ca tot travaliul lucrătorului de pământ sa aducă roada puţină, de calitate mai mult decât nesatisfăcătoare.  Este nevoie ca pământul invadat să fie răscolit adânc pentru ca nici măcar o rămăşiţă din rădăcina plantei nedorite să nu mai rămână in pământ. O rămăşiţă poate aduce din nou pământul la starea lui de nerodnicie.

Dacă alunecarea în decepţie este ascunsă, aproape imperceptibilă pănă ce realitatea îşi arată dinţii de fiară, ieşirea din decepţie este un proces violent, dureros, întotdeauna în miezul fiinţei. Lupta împotriva ei este întodeauna printr-un atac frontal, întotdeauna pe viaţă şi pe moarte. Nu există uşă de compromis, nu există armistiţii în acest război, nu există tratate de pace atunci când vrei ca rezultatul să fie o izbândă. Capul şarpelui trebuie zdrobit sub călcâiul determinării noastre de a trăi liberi în adevăr.

Sunt înclinat să cred că păcatul primordial al omului din Eden nu s-a produs intr-o clipă. S-ar fi putut ca prima pereche din lume să se fi lăsat tărâtă într-o “desbatere” filosofică, acolo la umbra dulce a pomului din mijlocul grădinii. Este posibil ca metoda maieuticii a fost pentru prima dată aplicată acolo în Eden. Dacă aţi citit măcar unul din dialogurile lui  Plato referitoare la bătăliile filosofice din Agora dar mai ales la metoda de desbatere a lui Socrate veţi şti cu siguranţă la ce mă refer. Nimeni nu a putut rezista destoiniciei lui Socrate, şi oponenţii lui au ajuns la sfârşitul desbaterii afirmând ceea ce au negat cu toată fiinţa lor. Biblia ne spune ca “Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le-a făcut Domnul Dumnezeu” (Genesa 3:1)  Nici nu este greu de imaginat cum că înaintea întrebării finale trebuiau să fi fost multe alte întrebări care duceau la răspunsuri convenabile pentru vicleanul şarpe. Întrebarea finală “Oare a zis Dumnezeu cu adevărat “să nu mâncaţi din toţi pomii din gradina?””   (Genesa 3:1)

Desigur că şarpele nu a ezitat să “sublinieze” atributele lui Dumnezeu şi bunătatea lui care nu se poate să interzică omului accesul la rodul mărului din centru care era atât de bun de mâncat şi atât de plăcut la privit. Desigur că şarpele a condus prima pereche pe potecile întortocheate ale logicii, din întrebare în întrebare, de la o schimbare a atitudinii pană la o alta… Când schimbarea de miez s-a produs în om, şarpelui nu i-a greu să-şi arunce săgeata de moarte: “Hotărât, că nu veţi muri…” (Genesa 3:4)   De fapt adevărata magnitudine a distrugerii se vede în faptul că omul nu a ripostat la îndemnul la răzvrătire al şarpelui: “Dar Dumnezeu ştie că în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu…” (Genesa 3:5)   Omul a subscris atunci, în Eden, la uzurparea autorităţii lui Dumnezeu privitoare atât la faptul că El este singura sursă de adevăr cât şi la faptul câ El este singurul în care trebuie să credem… Ceea ce Adam şi Eva a ajuns să gândească este o rezonanţă de din demult, din răzvrătirea lui Lucifer: “…Mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preînalt.” (Isaia 14:14)

Să nu ne înşelăm singuri, alunecare în decepţie este mai acută decăt ne-ar plăcea nouă să credem! Suntem pe panta decepţiei mai des decât credem, ne lăsăm tărâţi mult prea uşor sub “pomul cunoştinţei” în desbateri nu numai inutile dar şi dăunătore… Cugetul este cel care ne învinovăţeşte deseori înaintea lui Dumnezeu.  Un cuget îngreunat de vinovăţie va fi o sursă permanentă de neodihnă pentru sufletul omului. Un cuget ingreunat va căuta să disece, să raţionalizeze, să dezbată în căutarea unui refugiu dătător de pace sau de aparenţa acesteia mai degrabă. Credinţa poate fi păstrată numai într-un  cuget curat, necurăţia cugetului va duce implacabil la diminuarea crednţei deci la o viaţă plină de eşecuri, apoi la căderea de la credinţă.

“Porunca pe care ţi-o dau fiule Timotei, după proorociile făcute mai înainte despre tine, este ca, prin ele să te lupţi lupta cea bună, şi să păstrezi credinţa intr-un cuget curat, pe care unii l-au pierdut şi au căzut de la credinţă.” (1 Timotei 1:18)

                Un cuget întinat îşi va pierde puterea de a recunoaşte voia lui Dumnezeu specifică persoanei în cauză.  Acest fapt va genera un fluviu de hotărâri pripite, contrare voiei lui Dumnezeu. Mintea sau cugetul uman este inima unei relaţii dinamice cu Dumnezeu.

                “Vă îndemn fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.  Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceceţi prin înoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezueu, cea bună, plăcută şi desăvârşită.” (Romani 12:1,2)

                Iubite cititor, dacă am înţeles bine toată oroarea decepţiei şi groaza căderii în decepţie, dacă putem pune semnul egal între a ne lăsa alunecând pe panta decepţiei şi a ne răzvrătii împotriva celui Atotputernic, vom înţelege cu adevărat nevoia declanşării unui război pe viaţă şi pe moarte împotriva amăgirii sau decepţiei. Uneltele luciferice întocmite să lucreze împotriva noastră sunt din ce în ce mai multe, din ce în ce mai puternice şi incredibil de sofisticate.  Orice compromis în lupta împotriva acesteia este un tratat încheiat cu moartea. Orice izbândă împotriva acesteia este un asurzitor Amin pentru gloria lui Dumnezeu.  Cu cât uneltele decepţiei se înmulţesc, zilele pănă la izbăvirea noastră deplină se împuţinează.

                “Fiţ treji, vegheaţi! Pentru că protivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care rânjeşte, şi caută pe cine să înghită.  Înpotriviţi-vă lui tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca şi voi.  Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat  în Hristos Isus la slava Sa vecinică, după ce veţi suferi puţină vreme,vă va desăvârşi, vă va întări,vă va da putere şi vă va face neclintiţi.” (1 Petru 5:8-10)

                În articolul următor vom încerca să pătrundem în adâncimea versetelor de mai sus şi să desprindem ceea ce este specific luptei noastre individuale împotriva decepţiei care dă năvală peste sufletele noastre.

Decepţii (4)

                Nu există teritoriu sacru pentru duşmanul sufleteleor noastre.  Diavolul este fără scrupule în tertipurile lui, este necruţător în ura lui împotriva a tot ce poate aduce laude Celui Preînalt.  De fapt sacrilegiul este cuvântul ce insumează toată lucrarea lui. Aşa cum în repetate rânduri am subliniat, înlăturarea absolutului din gândirea umană, din normele de convieţuire socială este un scop aproape atins…

                Normele iudeo-creştine care au constituit temelia justiţiei umane în toată lumea civilizată sunt aproape în întregime abolite. Naţiunile Unite a fost elementul hotărâtor în propagarea pe scară mondială a perceptelor asa numite “umaniste”.  Această eră a relativismului este numită Post Iudeo-Creştină. Termenul nu este ales la întâmplare ci este menit să sugereze un ”progres” în evoluţia societăţii. Substratul acestei sugestii iese la iveală la prima analiză intelectuală cinstită.  Conceptul Post Iudeo-Creştin este de fapt Anti Iudeo-Creştin. {elul mai mult sau mai puţin ascuns al umanismului este să creze un mediu cu totul ostil vieţii pentru Dumnezeu şi veţii în Dumnezeu.  Asta a început deja să se materializeze într-o ruptură vădită dintre Biserică şi lume fapt care face ca lucrarea de Evanghelizare să fie mult mai anevoioasă, inposibil de întreprins fără un total spirit de sacrificiu fără o convingere deplină că noi, Biserica, suntem în căutarea unei lumi mai bune.  Să nu mă înţelegeţi greşit, vă rog! Biserica nu a fost menită niciodată să fie parte din lume dar nici să fie atât de confortabilă cu lumea aşa cum o vedem azi!  Mediul ostil care ia naştere azi, este un mediu cu mult diferit mediului care a dus la prigoana bisericii primare.  Prigoana bisericii primare a stârnit de fapt o înviorare a spiritului de evanghelism si implicit la cucerirea lumii cunoscute pentru Cristos.  Biserica primară nu a renunţat la principiile Noului Testament ci mai degrabă le-a intărit.  Biserica modernă, pe de altă parte,s-a supus la o serie de compromisuri şi ajustări de principiu, a adoptat diferite aspecte ale relativismului social modern, a împrumutat metodele de guvernare seculare, a obosit în efortul ei de a lucra prin puterea omului şi priceperea lui. Secularismul şi crescuta influenţă a umanismului, prin crearea acestul mediu total ostil creştinismului a dus Biserica la cea mai însemnată răspântie. Rămân doar aceste două alternative:  Apostazie totală sau o totală rupere de lume şi de perceptele ei.

                Referindu-se la zilele din urmă Biblia ne spune că ambele alternative au fost adoptate.  Apostazia, prima alternativă, se va produce chiar înlăuntrul Bisericii:

“În norod s-au ridicat şi prooroci mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul, care i-a răscumpărat, şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năprasnică”. (2 Petru 2:1

                Apostazia, vedem ca are rădăcini adânci în trecutul Bisericii dar manifestarea ei pe scară largă îcepe să se desfăşoare chiar azi, sub privirile noastre. Epistola lui Iuda este tot atât de clarâ în privinţa acestei seminţe de apostazie care a făcut ca azi, în poporul lui Dumnezeu să vedem confuzii de proporţii cataclismice. Taina fărădelegii, atât de bine ascunsă, a început atunci în vremurile lui Pavel, Petru şi Iuda şi nu s-a oprit nici până înziua de azi, ba mai mult, vedem de-abia acum materializarea ei în “lepădarea de credinţă” de care Vorbea apostolul Pavel  în  epistola a doua câtre Tesaloniceni.

                Trăim azi în zilele celei mai crâncelne lupte, a celei mai necruţătoare selecţii în mijlocul Bisericii. “Afacere este afacere, Dumnezeu este Dumnezeu” a ajuns azi o mantră a omului nevoind să trăiască sub autoritatea divină.  Un om temător de Dumnezeu, după normele societăţii moderne este “nepotrivit” pentru înalte poziţii civice, credinţa trebuie ţinută la sertar şi nu folosită în viaţa unui om cu responsabilităţi publice. Spiritualitatea omului nu poate fi împăcată azi cu relativismul societăţii decât prin compromis… Ei bine, o altă decepţie ne paşte aici, unii din noi credem că putem face compromisuri pentru o cauză nobilă dar Dumnezeu ne spune că El iubeste mai mult ascultarea decât jertfele…

                Separarea de care vorbeam mai sus, ca o a doua alternativa, este atât de grafic ilustrată în Apocalipsa 22:11 şi 22:15:

“Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Cine este sfânt, să se sfinţescă şi mai departe!”

“Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli, şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciuna!”

                În articolul precedent am vorbit despre corelaţia dintre cuget şi credinţă.  Pavel îl îndemna pe Timotei să-şi păstreze credinţa într-un cuget curat pe care unii l-au pierdut şi s-au rătăcit de la credinţă. Veghere asupra credinţei înseamnă în cea mai mare măsură veghere asupra cugetului. Înnoirea minţii este o treaptă obligatorie în creşterea şi  maturizarea noastră drept copii ai lui Dumnezeu. Atenţie, vă scriu şi încă odată, atenţie!  Un cuget mânjit poate cauza o pagubă eternă pentru sufletul tău.  Cercetarea tuturor lucrurilor este benefică pentru sufletul uman dar numai în vederea găsirii şi păstrării a ceea ce este bun. Simpla curiozitate poate fi păgubitoare. Vedeţi cazul Dinei, fiica lui Iacov care a ieşit să vadă tinerii ţării.  Noi nu avem o altă armă, în afara credinţei cu care să stăm tari împotriva vrăjmaşului.  Noi nu vom putea câştiga un argument intelectual cu diavolul pentru că Biblia ne spune că el era şi este cel mai şiret din toată creatura. Credinţa însă ne dă acces la o înţelepciune cu mult mai presus decât orice altă înţelepciune: înţelepciunea lui Dumnezeu.

                Rezistenţa noastră împotriva diavolui este întotdeauna precedată de supunere înaintea lui Dumneziu…

“Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu.  Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi.” (Iacov 4:7)

                Natura umană ne îndeamnă la căutarea de surogate şi scurtături în umblarea noastră terestră.  Umblatul şi aici şi dincolo elimină prin definiţie umblatul cu Dumnezeu.  Astfel de umblători sunt numiţi “Suflete prea curvare!”(vezi Iacov 4:4)

                Iubite cititor, azi mai mult ca niciodată, Dumnezeu te cheamă la supunere, la smerenie şi curăţie.  O minte neîntinată este într-o perfectă armonie cu credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna. În acelaşi timp, mai mult ca niciodată, diavolul ţi-a pus înainte multe şi atrăgătoare alternative care apelează la intelectul tău dar şi la tendinţa ta de a-ţi împăca în vreun fel pornirile firii cu credinţa în Dumnezeu.  Fugi de tot ceea ce ţi se pare neroditor! Gândeşte-te că ziua de azi te-a adus mai aproape de linia finală, de clipa întâlnirii cu Făcătorul tău. 

Clipa

Când privesc preţul nemăsurabil al zilei, clipele care se scurg prin clepsidra fiinţelor noastre obosite de aşteptări, dincolo de ritualul de automulţumire al limbii cu care ne vorbim nouă înşine,  văd un ocean de întrebări la care nu am avut nici puterea, nici voinţa de a răspunde, şi poate că, dincolo de frica de a accepta răspunsurile, este frica de a mă pune faţă în faţă cu o realitate pe care totuşi doream s-o accept…  Da, realitatea propriei noastre treceri înspre un glorios altceva, cu picioarele puternic înfipte într-un prezent mai mult decât dureros. 

                Clipa de faţă este una din clipele acelea lungi, nebănuit de lungi care nu par să  încapă în tiparul zilnic a ceea ce noi ştim că e clipă.  Este acea infuzie de sus, compania nevăzută a Duhului care pare să extindă clipa cu mult dincolo de valoarea ei prezentă.  Lupt cu prezentul chinuit de neputinţa de a modela trecutul,  frământat de ideea că viitorul este doar o faţetă a trecutului în ochii Celui ce pare a mă striga ca să mă adune dintre lucrurile în care m-am risipit.  “Adună-ţi oştile, ridică steagul, porneşte!”

                Da , chiar în clipa în care zidurile Ierihonului dădeau să cadă, copleşit de micimea trecutului, eu nu puteam vedea măreţia prezentului pregătit să deschidă viitorul, mi-am plecat steagul şi mi-am retras oştirile. 

                Nebănuitele faţete ale realităţii care pare că nu vrea să incapă în tiparele gândirii noastre au început dintr-o dată să-mi dezvăluie măreţia Creatorului care nu a încetat niciodată să mă surprindă prin adăncimea mustrării Lui dar şi prin blândeţea acesteia.  Părea să-mi spună că dincolo de  colivia mea tridimensională, dincolo de universul aparent perceptibil de privirile mele, dincolo de modelele realităţii făcute să încapă in restrânsa noastră capacitate de a pătrunde, dincolo de cifrele care nu au fost niciodată suficiente sa exprime ceea ce părea rezultatul celei mai perfecte matematici, dincolo de toate acestea este El. Eram tentat să cred că în toate acestea este El dar mustrarea Lui îmi striga: “dincolo!”

                De ce mi-am depus steagul de luptă? De ce eram obosit?  Pentru că am fost prins în capcana nonsensului, pentru că mă istoveam în lucrurile de o minimă relevanţă pentru relaţia mea  cu El.  Eram ca şi câinele care se istoveşte fugărindu-şi propria coadă.  Cuvântul  spune că în El suntem mai mult decât biruitori… Am primit astfel revelaţia biruinţei.  Cuvântul suntem exprimă mai degrabă starea continuă care în contextul relaţiei noastre cu El defineşte existenţa noastră.  Biruinţa nu este pentru noi, copii lui Dumnezeu, un eveniment care se petrece din când în când. Biruinţa este un mod de a fi.

                “Eu sunt Cel ce sunt” îi spune Domnul lui Moise din rugul aprins.  Cu alte cuvinte El este existenţa iar tot ceea ce noi numim existenţă este doar o manifestare a Cuvântului Său atât în creaţie cât şi în susţinerea acesteia.  Privilegiul, dacă pot spune asta, de a fi în El este în acelaş timp şi  privilegiul de a exista.  Insuflarea divină a naşterii din nou ne-a zidit în El pentru ca, aşa cum El există fără effort de a exista, El însuşi fiind existenţa, şi noi copii Lui să existăm prin ceea ce avem din El…

                Copii lui Izrael  se istoveau în efortul de a-şi câştiga iertarea şi clipa de a fi în graţia Lui. Izbânzile lor erau vremelnice, erau evenimente pe care scriitorii Bibliei se osteneau să le marcheze cu grijă pe paginile scripturii.  Fiecare izbândă era o cunună de lauri şi fiecare  înfrângere era un stigmat al ruşinii.  Fiinţa umană urma neputincioasă destinul implacabil al degradării impus întregii creaţii.  Ei erau cu El sau fără El. Noi suntem în El sau  nu suntem în El. ObservaţI diferenţa dintre relaţiile lor şi relaţiile noastre cu El?

                Chiar azi am fost surprins de gândul că relaţia lui David cu Dumnezeu a fost cu totul aparte de contextul vechiului testament.  Sensibilizat de gândul că David era şi el poet, era beneficiarul ,ca şi noi, al binecuvântărilor nemeritate şi al harului divin, descoperisem în psalmii pe care i-a adus ca ofrandă Domnului unalt fel de a scrie… Erau date de sus şi erau menite să ajungă sus, doar lemnele jertfei erau ale lui David pe când  focul era al Domnului.  Îl vedem pe David lăudând măreţia Domnului, credincioşia Lui, frumuseţea creaţiei lui. De ce David nu menţiona biruinţa lui asupra lui Goliat şi tot şirul de biruinţe pe care le vedem menţionate în cărţile lui Samuel, 1Împăraţi şi Cronici? Ele erau repere istorice pentru ceilalţi dar pentru David ele nu meritau să fie menţionate. Mai degrabă, ca proces de curăţire, vedem plângerea căderilor lui.   Pentru David  izbânda era un mod de a fi, era existenţa. Biruinţa lui David era pagina pe care evenimentele erau scrise.

                În Domnul…

                Clipa trăirii noastre pe rotocolul acesta de praf, în colivia timpului, în cătuşele propriului nostru trup, este golită de nonsens numai în El.  Micile noastre înrângeri sunt înfrângeri numai atunci când nu învăţăm nimic din ele. Ele sunt doar nişte lecţii ale uitării de sine pe care le învăţăm în Domnul.  Dincolo, da, dincolo de ceea ce pare că este , acolo unde inima noastră ar trebui să fie, este existenţa noastră, care nu trebuie sprijinită de cârjele  realmului acesta al materialului.

                Dincolo de ceea ce simţurile pot percepe este casa sufletului nostru pe care, doar cu mâna credinţei o putem atinge.  Clipa vieţii noastre, izbânda, este pagina scrisă cu sânge, reverberând in colivia noastră de lut prin mărturia de netăgăduit a Duhului. 

Când Încetează Cântările

Era, pe feţele noastre, zâmbetul bucuriei de fi în prezenţa Domnului în timpul cântărilor noastre.  Unde era fericirea plângerii, în slujirea Lui, dincolo de poarta bsericii?

Aerul stătut al  odăii, liniştea apăsătoare ca un crainic care nu are nimic de anunţat, lumina obscură a veiozei, toate,împreună cu ora destul de timpurie, par a arunca ameninţarea unei nopţi în care febra va continua să mă ţină treaz… Tic-tac-ul electronic al ceasului de pe perete pare a tăia felii groase de timp, greu de digerat, secunde de plumb prind a înlănţui curgerea în butucii grei ai dezolării… Hei, îmi venea să strig, nu este nimeni prin jur să deie gust clipelor acestea, nu este nimeni care să pună un strop de răcoare în gândurile mele?

Aud paşii soţiei dincolo de uşă apoi o văd venind cu un pahar mare de oranjadă. “Bea-l tot. O să-ţi facă bine.” Adevărat, grija ei mi-a făcut mai mult bine decât toate băuturile reci, menite să aducă răcorire trupului meu. “Va fi mai bine,ai să vezi…” Apoi căldura lacrimilor ei se revărsa peste palma pe care mi-o ţinea în rugăciune.  O, minunatetele taine, adâncile şoptiri dintre ea şi Creatorul ei!…

Cafeaua, mirosul ei în clipele timpurii ale dimineţii nu mai avea nimic pentru mine.  Apa, ea, apa atât anostă în alte dăţi era singurul lichid pe care îl doream, păream a redescoperii binecuvântarea simplităţii şi lumea nu-mi mai putea oferi nimic. A fost o dureroasă reînvăţare a plăcerii de a nu mai avea plăceri,  a plăcerii de a-mi întinde braţele dorului înspre patria de dincolo, înspre departele dătător de plinătate.  Cortul acesta pământesc se interpunea între mine şi adevăratul zbor, substanţa aripilor mele era mai mult decât carnea şi ele mă înălţau nu sprijinindu-se pe aer ci pe esenţa lucrurilor care par că sunt dar nu sunt…

Copleşit de oboseală, în această lecţie adurerii, travaliul de a păşi dintr-o suferinţă în altă suferinţă cu mici popasuri de bine ici şi colo prin stepa păşunilor arse de aşteptări niciodată împlinite, mi-a îndreptat gândurile spre alte păşuni, promise demult, pe lângă apele reci şi clare, m-a reîntors înspre odihna pe care o puteam avea dar am evitat-o de-atâtea ori… “Du-mi inima dincolo, Dumnezeule, ca să te văd prin cugetul liber de pământul din mine, liber de plăcerile în care m-am risipit de-atâtea ori, liber de mine însumi… Du-mi inima dincolo, Dumnezeule!” Mă trezisem de-odată, rostind rugăciuni noi, inima a prins să adauge octave noi plânsului meu… Îmi adusesem aminte de cuiele care nu mi-au sfârtecat niciodată carnea, de spinii care nu mi-au străpuns tâmplele, de suliţa care nu mi-a străpuns coasta.  Îmi adusesem aminte că n-am fost răstignit ori îngropat de viu aşa cum mulţi contemporani ai mei au fost… Văzusem o femeie lângă spital, chinuindu-se să se aşeze pe scaunul ei pe rotile.  Voiam s-o ajut dar mi-a spus că oricum aş atinge-o i-aş pricinui dureri mai mari.  Am plecat plângând de durerile ei.  Câteva minute mai tărziu oprisem lângă un KFC. Un tânăr s-a apropiat de mine cerându-mi ceva mărunţiş ca să-şi ieie ceva de mâncare.  Era tânăr şi era schizofrenic… I-am dat ceva şi i-am spus că Domnul Isus îl iubeşte.  După ce am plecat am început să plâng de starea lui. Ce minunată lecţie a fost durerea mea. Ce trezire minunată şi ce orizont nou îmi deschisese Dumnezeu!

Îmi amintesc că de multe ori cerusem Domnului să pună în mine un duh de mijlocire fără să mă gândesc că va trebui mai întâi să învăţ eu însumi nevoia pe care alţii o au, să învăţ mila şi sensul divin al lacrimei. Pe atunci nu mă gândisem că trebuia ca ochii sufletului meu să înveţe să vadă nu de dinafară ci de dinlăuntru…

Nu mă gândisem niciodată că atunci, când cântările de la biserică încetau şi noi plecam în grabă spre casă cu gândul la bucatele bune şi miezoase, la friptura care ne aştepta caldă, că imediat dincolo de uşa bisericii, potopul de suferinţă care a cuprins pământul, cerea lacrimile noastre, cerea genunchii noştrii, cerea gândurile noastre şi renunţarea la noi înşine.  Era, pe feţele noastre, zâmbetul bucuriei de fi în prezenţa Domnului în timpul cântărilor noastre.  Unde era fericirea plângerii în slujirea Lui dincolo de poarta bsericii?

Lecţii preţioase în umblarea noastră cu crucea pe umeri… Lecţii adânci precum cicatricele imense de pe trupul Domnului, în scopul unei fericiri greu de descris în cuvinte.  Însă ştiu, Puterea în slăbiciunile noastre, transpusă în mila pe care deseori o învăţăm în dureri, se cere revărsată, atunci când cântările tac, în fluvii de mângâiere peste ceilalţi care suferă dar n-au învăţat încă sensul adevărat al lacrimei…

“Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, Care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz!” (2Cor.1:3,4)

Ciocanele au sunat a ură, sus,pe dealul Golgotei, spinii s-au împlântat din dorinţa de a răni şi a provoca suferinţa, suliţa a străpuns coasta pentru a dovedi moartea… Dar din toate acestea, a fost să fie ca iertarea Lui să rodească pentru noi fructul renunţării noastre la noi înşine.  A fost să fie ca neputinţele noastre, ca măsură a morţii faţă de sinele nostru, să crească dinspre milă  în putere pentru luminarea semenilor noştrii cu mângâierea vieţii. 

Acum

Deschidem uşi,una câte una, apoi alergăm în altă parte, deschidem alte uşi şi, după ce aruncăm o privire scurtă înlăuntru, alergăm mai departe şi deschidem alte uşi...  Suntem, parcă, într-un travaliu de o intensitate inimaginabilă încercând să cuprindem cât mai mult între două felii de timp, încercând cu disperare să nu rostim aceleaşi cuvinte despre lucrurile care serepată zi de zi într-o monotonie implacabilă. Câte uşi am deschis şi câte priviri am risipit înspre acelaşi lăuntru?

                Fugim cu o pasiune vinovată de lucrurile care se repetă, spoind stereotipul repetării aceloraşi greşeli prin inventarea de noi cuvinte a căror colţurozitate am rotunjit-o prin autoînşelare.  Îmbrăcaţi cu o falsă pace ne facem, zi de zi, cu fiecare uşă pe care o deschidem, victime ori înfrânţi ai aceluiaşi război.

                Faţă în faţă cu timpul ori faţă  în faţă cu lăuntrul neputinţei, trecem atât de uşor albiile clipelor , uitând să stăruim la împlinirea noastră prin trăirea lor cu tot adâncul nostru.

“Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele ca să căpătăm o inimă inţeleaptă.”

                Da, timpul este ca apa, nu va sta mult în căuşul palmelor ci se va scurge printre degete dacă nu-l sorbim în grabă.  Este atât de dureros să şti cât de lichid este timpul.  Uneori îl văd vărsându-se ca un torent, ca o apă repede de munte.  Există întotdeauna stropul care vine şi stropul care a trecut.  Prezentul pare doar o linie iluzorie pe care mintea noastră o desenează de-a curmezişul aceastei ireversibile curgeri.  Există totuşi şansa umplerii acestei linii iluzorii cu substanţa umblării,  cu substanţa acţiunii...

                Cândva,  vorbeam cuiva despre prezent, despre ceea ce poate da semnificaţie acestui cuvânt.  Vorbeam despre timpul prezent dar am realizat că acesta nu este nimic altceva decât o însumare de momente care aparţin unui trecut cumva  mai apropiat...  Apoi o altă întrebare m-a izbit: “Apropiat de ce?” Care este reperul fix al timpului în funcţie de care putem defini trecutul sau viitorul? Există un astfel de reper? Dacă da, atunci acest reper se numeşte ACUM... Nu-i aşa că această afirmaţie pare cam abruptă, luată aşa ca din aer?...

                Poate că, ar trebui să-mi scuz sau să-mi explic aventura pe care am început-o şi pe care voi încerca s-o expun în articolul de faţă.  Întotdeauna m-a intrigat ideea timpului şi a curgerii ireversibile ale...  Hm, iar mă înfăţişez cu o întrebare...A cui curgere? A timpului sau a noastră? Deci, intrigat de şansele noastre mai mult decât minime pe care le avem, faţă în faţă cu timpul, mi-am pus inima să încerc să înţeleg rostul travaliului nostru.  Nu-i aşa că totul pare o adâncă deşertăciune şi goană după vânt?  Fiecare clipă, fiecare clipeală de ochi, fiecare bătaie de inimă este transferată, înainte de fi conştienţi de asta, la trecut, la acel munte al lucrurilor care nu mai pot fi schimbate şi care pare să apese asupra noastră din ce în ce mai greu...  Limitele noastre, atunci când stăm faţă în faţă cu timpul, se extind până la absurd atunci când visele noastre încearcă să ne ducă departe, în spaţiu, într-un alt spaţiu în care există măcar o idee de adevăr absolut, de justiţie adevărată.  Timpul atârnă ca un lanţ greu de picioarele noasre, de visele noastre...  Din strătimpuri omul s-a angajat într-o luptă aprigă, faţă în faţă cu timpul, sleindu-se în freamătul acestuia.  Mereu o altă armă s-a adăugat celei vechi, mereu o altă iluzie a victoriei, mereu o nouă realizare a stării de neputinţă.  Dacă o soluţie materială ar fi cu putinţă, atunci omul ar fi izbândit. În era supercomunicaţiilor şi a vitezelor supersonice, noi am fi fluturat de multă vreme steagul biruinţei.  În ciuda superproductivităţii şi a supercomfortului,  a uşurinţei şi repeziciunii cu care procurăm astăzi lucrurile, realizăm  cu şi mai multă claritate dimensiunile neputinţei noastre.

                Ritmul trăirii noastre a devenit aproape insuportabil.  Cu cât alergăm mai repede în lupta cu timpul, cu atât mai greu apasă povara lui.  Este ca şi cum ai încerca să scapi de propria-ţi umbră fugind de ea.  Departe de Dumnezeu sau de pacea cu Dumnezeu nu există biruinţă.  Există uneori iluzia acesteia.  Departe de Dumnezeu există setea absurdă de victorie asupra timpului.  În conceptul lui Dumnezeu timpul este un bun dat spre folosinţă, un bun care nu ne aparţine şi noi vom fi răspunzători de felul în care l-am folosit. Scriptura nu lasă nici un dubiu în privinţa aceasta...

“purtaţi-vă cu frică în timpul pribegiei voastre”(1Petru 1:17)

“vegheaţi dar în tot timpul şi rugaţi-vă..”(Luca 21:36)

“de acum vremea s-a scurtat”(1Cor 7:29)

“răscumpăraţi vremea căci zilele sunt rele”(Col 4:5)

                Domnul S-a dovedit a fi interesat într-o părtăşie adevărată şi intimă cu omul muritor.  El a răsplătit întotdeauna clipele de părtăşie cu promisiunea unei vieţi dincolo de barierele timpului.  Numele Lui este YHVH, El nu depinde de timp.  În prezenţa Lui şi numai atunci vom înţelege pe deplin ce înseamnă libertatea.  Libertatea de trupul acesta de moarte, libertatea de timp.  Când se adresează despre Sine El spune “Eu sunt!” 

                Ce este prezentul? Da , fără îndoiala clipa care ne conectează cu El este pezentul. În relaţie cu El, noi nu putem trăi pe seama unor experienţe petrecute cândva. Relaţia cu El este valabilă numai dacă se petrece acum.  Noi nu putem pune la murat rugile noastre lungi pentru ca să putem trăi din inerţia lor o vreme.  Noi nu putem aştepta întâlnirea cu El bazându-ne pe faptele bune pe care le-am făcut cândva.  În vremea venirii Lui ,El trebuie să ne găsească ocupaţi.  Noi suntem ispravnicii timpului dăruit de El şi nici măcar nu putem da timpul în grija zarafilor ca să-i sporească rodnicia.  Timpul este un element al intimităţii noastre cu El.  Nu v-aţi întrebat niciodată de ce timpul ni se dă clipă cu clipă şi nu la pachet?  Depindem de El pentru fiecare clipă şi implicit pentru fiecare suflare. 

Gând la o falsă liniştire de ape

Jocurile de artificii  (ce ironică extrapolare a unei lumi care orbitează în jurul iluziilor!) au încetat, strigătele de bucurie s-au atenuat şi, se pare că, un calm apăsător s-a aşezat greu peste cugetele cândva fierbânde în aşteptarea unui fenomen care să mişte lucrurile dintr-un făgaş demult ştiut, înspre un altceva, înspre o schimbare de ritm sau de sens…  Era o sete  adâncâ în gândurile frământâte de schimbările prea numeroase  care brăzdaseră veacul acesta cu cicatricele adânci care, încet,încet, au fost anesteziate,apoi acoperite de colbul uitării.  Într-un tumult al schimbărilor, setea cea mai fierbinte a omului a rămas totuşi setea de…schimbare! Nici anii de pace şi belşug, nici anii de foamete şi molimi, nici războaiele mondiale, nici dezastrele cauzate de om ori declanşate de mânia lui Dumnezeu, nici naşterea ori prăbuşirea de imperii, nici căderea împăraţilor, nici naşterea lor n-au putut s-o stingă.  Ea, setea, a triumfat în cugetul uman generând energii noi care să producă schimbarea încă odată şi apoi încă odată, în valsarea nonsensului  mascat în progres…

Vechiul Aeropag s-a perpetuat peste generaţii, s-a multiplicat peste popoare, a învins barierele sociale, a dărâmat obstacolele culturale şi barierele geografice, hrănit de utopia unui anume fel de cunoaştere… Rostirea de ceva nou, ca o cangrenă, a cuprins cugetele în torentele apelor tulburi ale “înţelepciunii” omeneşti… Menite s-o astâmpere, acestea au proliferat pustiul neputinţei noastre,  amplificând setea până acolo că absorbţia “adevărurilor” din tarabele veacului acestuia a atins absurdul…

Setea de schimbare ne-a implicat atât de profund că noi nu mai vedem schimbarea.  Devenim atât de plini de lucrurile pe care le vedem, proiecţia lor în capacitatea noastră de a pricepere este atât de deformată uneori, că simţul realităţii dispare cu desăvârşire.  Nu cred că noi, fiinţele umane, am fost veodată capabili de a percepe realitatea, întrucât suntem mărginiţi de reperele venite din noi înşine.  Îmi amintesc că odată cineva mă întrebase dacă pânzele umflate ale corabiei datorită unui puternic ventilator aflat pe aceeaşi corabie  pot mişca din loc corabia.  Bineînţeles că nu!  Da, pânzele se vor umfla dând iluzia unei mişcări dar corabia va rămânea pe loc.  Iluzia va fi confundată cu realitatea întrucât nu poţi găsi un reper stabil în largul oceanului… Cam acolo suntem noi, în furtunile devastatoare, aparent invizibile ale egocentrismului.

Revenind la sete, la setea firească a firii umane, este uşor de înţeles că aceasta nu va putea fi stinsă cu propriile lacrimi sau cu propria sudoare deşi, în ele însele, acestea sunt apă. Deasemeni acestea sunt contaminate de toxinele eliminate prin sudoare sau lacrimă, toxine venite tot din noi înşine, din propriile noastre trupuri… Aţi realizat probabil care este sursa setei de schimbare care ţine în căngile ei fiinţa umană.  Da, este tendinţa de sursă diabolică înspre autosuficienţă.  Este gestul suprem al răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu chiar dacă nu este perceput ca atare de o dureroasă majoritate.

Aşa cum am scris în unele lucrări precedente, nu actul cunoaşterii este dăunător ci o aşa  zisa  cunoaştere dincolo de conceptul creaţiei divine sau mai bine zis împotriva conceptului creaţiei divine.

“Mânia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, cari înăduşe adevărul în nelegiuirea lor……….În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vecinică şi dumnezeirea Lui,se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El.  Aşa că nu se pot desvinovăţi;”(Rom.1:18-20)

                Toxinele gândirii  au dus la naşterea de concepte care, dacă nu au degenerat în dogme, ne-au înlănţuit în tipare de fier ale paradigmelor din care, afară de dependenţa strictă de Dumnezeu, nu se poate ieşi.  Ba mai mult, consecinţele tragice ale acestei înrobiri sunt iminente…  Vedem cum, de cunoaşterea sau necunoaşterea  lui Dumnezeu, în disecţiile noastre, este legat într-o măsură covârşitoare destinul nostru vremelnic în aceeaşi măsură ca şi cel etern.

        “De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei lor,  să urmeze poftele inimilor lor…” (Rom.1:24)

Atât de pronunţată era răzvrătirea omului că, asemenea poporului lui Izrael care se învârtea în cercuri prin pustia Sinai, până la pieire, el continuă să se învărtească în cercurile deşertăciunii până la autonomicire.  Şi, precum vârtejul apelor care devin ucigaşele înotătorilor, pierderea contactului cu realitatea lui Dumnezeu devine unealta de autonimicire.  Dumnezeu nu i-a nimicit ci i-a lăsat… Dogmele lumii secularizate nu sunt mai puţin dăunătoare decât doctrinele promovătoare ale unei libertăţi false care descarcă semnificaţia grandioasă a harului prin denaturarea de esenţa acesteia.  Harul este fără plată dar nu este gratuit.  Pentru Har s-a plătit preţul cel mai mare care se putea plăti.  Mulţi se rătăcesc înţelegându-l ca pe o favoare la preţ redus… Harul este un dar şi nu o îngăduinţă!

“Şi măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totuşi, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de bunu pe cei ce le fac.” (Rom.1:32)

Şi, revenind la sete, acum, după ce artificiile s-au stins şi strigătele de bucurie s-au estompat, mă gândesc la modul minunat în care Dumnezeu poate întoarce această sete spre binele nostru.  Există doar un pas, singurul pas, afară din noi înşine, înspre recunoaşterea Lui,  care poate potoli setea ba mai mult,  din noi înşine apele divine ale celei mai adânci cunoaşteri vor curge în fluvii dătătoare de viaţă…

Harul  Ascultării

Oh, da!  Aş vrea să scriu  un articol cu totul incendiar, un articol care să vină direct din inima lui Dumnezeu către mine şi fraţii de credinţă!  Şi dacă aş avea destulă îndrazneală, m-aş sui pe acoperişurile caselor şi aş striga: “Trezire!” Dar (O, binecuvântată flacără!) găsesc în mine însumi pajişti uscate şi desişuri devastate de secetă… “Doar o scântie, Doamne,  doar cu una să-mi atingi inima şi apoi să mistui uscăciunile dinlăuntrul meu!”

Cu gândul la strigătul pe care avea să-l scriu m-am trezit dintr-o dată la buza prăpastiei  din propria mea umblare.  “cât mai e din noapte, străjerule?” îmi vine sa strig cutremurat de gândul că ar putea veni clipa socotelii înainte ca sufletul meu  sa guste pacea deplină a ascultării!  ŞI iată-mă  meditând cu frică şi cutremur la ceea ce n-a trecut de mult prin gândurile mele: ascultarea.  Şi de ce? De ce am risipit eu şi fraţii mei , anii plătiţi cu sânge pe Golgota, fără o adâncă şi cinstită judecată asupra celei mai înalte misiuni la care suntem chemaţi cu toţii, la ascultare.  Oh da, s-a vorbit mult despre asta, pe tonuri strigate sau şoptite, la amvoane sau in demisolurile rugăciunii şi la tot felul de judecăţi,  în inactivitate sau în acţiuni pripite… Am fost martor la toate acestea dar fructul zămislit în frageda mea umblare a fost fie o libertate exuberantă dar nestatornică, fie o frică paralizatoare.  Lipsea ceva înlăuntrul meu care să ridice zidiri trainice.  M-am întrebat deseori de ce trecem  cu atâta uşurinţă de la o extremă la cealaltă.  Raspunsul a venit mult mai târziu, când am început sa simt inima Tatălui printre, dar şi în rândurile Scripturii, când, desbrăcat de emoţia crudă a momentului am început să-mi angajez mintea în căutare.  Şi , aşa cum spuneam în articolul precedent, nu înţlegerea Adevărului ci cunoaşterea acestuia contează.  Harul cunoaşterii nu numai că eliberează dar, în contextul acestuia, depune aur de nobleţe in inima omului… Vorbeam cu fraţii mei slujitori de la Evangel despre Ezra şi despre respectul sau reverenţa extraordinare pe care el le dovedea faţă de adevărul scripturii.  Ezra dupa cum este ştiut era cel mai proeminent învăţat al vremii, om cu o nemrginită influenţă în împarăţia Medo-Persană atât printre Evrei cât şi printre neamuri.  El cunoştea legea cu deamanuntul şi el şi-a pus inima, ca urmare, în răspândirea cunoaşterii acestuia în rămăşiţa poporului evreu.  El nu şi-a cruţat eforturile şi numele bun pe care îl avea înspre împlinirea voii lui Dumnezeu în viaţa poporului ales.  Această minte strălucită a pătruns adânc în cunoaşterea adevărului şi observăm, ca rod, naşterea nu a unui intelectual sofisticat al vremii ci a unui om dăruit în atrăi şi a umbla în ascultare.  Acest om nu păşea în nebuloasa credinţei oarbe bazată pe emoţii de moment ci pe un teren solid al unei realităţi terestre care-i era ostilă dar dar binecunoscută, şi pe stânca realităţii cereşti cuprinsă în sulurile Torei.  Ezra era pe drept numit de tradiţie ca al doilea Moise.  De fapt Moise ,Samuel şi Ezra au fost pivoţii apariţiei vechiului testament.  Talmudul îi atribuie lui Ezra canonizarea vechiului testament sub numele de “Legea, Profeţii şi Scrierile”.  Personal găsesc că sarcina de pe umerii lui Ezra nu era cu nimic mai uşoară decât cea de pe umerii lui Moise.  Moise era, fizic, faţă în faţă cu Dumnrezeu, Ezra era conectat cu Dumnrzeu prin cunoaşterea Adevărului.  Estre adevărat, condeiul lui  Ezra nu avea proprietăţile miraculoase ale toiagului lui Moise, dar roadele lui nu sunt cu nimic mai prejos.  Atitudinea reverentă a lui Ezra faţă de Adevăr mă duce la o inevitabilă concluzie:  Ezra L-a cunoscut pe Dumnezeu!  CitiţI Ezra capitolul  9 înspre iluminare.  Apoi citiţi Daniel capitolul 9.  Daniel era “om prea iubit şi scump” înaintea lui Dumnezeu şi era părtaş (iertaţi-mi metafora!) la sfatul ceresc de taină.  Tainele cele mai adânci i-au fost desvăluite lui Daniel.  Daniel studia în cărţi şi recunoştea vremea în care trăia. Şi el ca şi Ezra cunoştea realitatea terestră care îi era şi lui ostilă (vezi groapa cu lei) dar în acelaş timp cunoştea şi realitatea cerească cea dătătoare de pace şi putere.  Vedem în Ezra şi în Daniel, doi cărturari cu nemaiîntâlnită influenţă, neclintiţi în credinţa lor, neprihăniţI în ascultare… Haideţi acum, cu toată smerenia, să ne oglindim în vieţile celor doi şi să vedem unde suntem? 

Ezra şi Daniel au Studiat: asta nu ca să învingă în dezbaterile publice ci să slujească societăţii în  care trăiau.  Ei au dat Dovadă de altruism lăudabil în efortul lor.  Ezra a recunoscut vremea şi planul lui Dumnezeu pentru scoaterea poporului din robie şi şi-a folosit influenţa.  Daniel deasemene a cunoscut din carţi împinirea anilor de robie şi s-a pus pe genunchi…  Amândoi erau înlţi demnitari în împaraţia Medo-Persană.  Cu alte cuvinte erau foarte versaţi în viaţa “politică a societăţii”.  Poate că , în contextul de azi ar fi fost candidaţi la poziţii de senatori sau preşedinţi… Ei nu au stat pasivi lăsând pe vicioşii politici să-şi facă de cap.  Gradul de influenţă pe care cei doi titani ai Scripturii presupunea că ei posedau o înaltă pricepere în treburile economice şi spirituale ale statului.  De fapt capabilităţile lui Daniel au fost cunoscute si recunoscute de o întreagă suită de împăraţi…  Valorile promovate de Daniel au fost apreciate atât in imperiul Babilonian cât şi in cel Medo-Persan.  Studiul aprofundat al scripturii si aplicabilitatea acesteia în sistemul politico-economic al vremii au zidit în Daniel valori universale…

Principiile biblice aplicate de Daniel au fost deopotriva acceptate de Babilon şi Medo-Persia… Putem extinde ideea şi la Egipt unde Iosif a schimbat faţa ţării în faţa restului lumii… Acum, haideţi să vedem noi inşine în noi înşine cam cât de aproape suntem de pildele lor demne de urmat.  Studiem Scriptura? Presupunem că da.  În ce masură însa aplicăm reperele practice cuprinse in ea?  Şi unde suntem (ma refer la societate) ca  urmare?  Exact , unde suntem? Ştim că sistemurile de guvernare ale Americii şi Canadei au fost fondate pe principiile biblice şi guvernanţii celor două ţări au dus dus societatea la nivele de bunăstare neîntâlnite nicăieri în restul lumii.  America a devenit “Patria Promisă” pentru sute de milioane de suflete de-a lungul istoriei.  Pâinea şi Evanghelia au potopit lumea şi mâna lui Dumnezeu a fost peste cele două naţiuni.  Pamântul Americii şi al Canadei nu au cunoscut războiul.  America a câştigat respectul lumii întregi… Pe de altă parte, vedem Europa zguduită de revoluţii şi războaie, de ciumă şi holeră. Franţa a sfidat tot ce este sfânt prin negarea lui Dumnezeu.  Ş totuşi, unde suntem azi, vedem azi faţa continentului Nord American schimbată.  Vedem puterile răului punând stăpănire pe învăţământul public, pe sistemul judiciar, pe mass media… De ce? Sunt ei char aşa de mulţi? Nu!  Homosexualii, în cele mai recente statistici nu depăşesc 2 la sută dar influenţa lor este enormă.  Ateii nu depăşesc 5 la sută din populaţie şi totuşi ideile lor au pus stăpâire pe tot învăţământul public.  Şi iată-ne pe noi, între 80 şi 90 la sută (mă refer la creştinii nominali) sau 20 la sută evanghelici!  Pierdem terenul lui Dumnezeu prin neascultare şi pasivitate.  Studiem Cuvântul dar nu cultivăm o atitudine prin aceasta.  Suntem ultimii la voturile de toate niveleele.  Noi nu dăm cezarului ce este al cezarului şi prin asta nu-I dăm nici lui Dumnezeu ce este al Lui.  Toate studiile şi toată cunoştinţa lui Ezra şi Daniel nu ar fi fost nimic dacă ei n-ar fi câştigat influenţă şi respect în societăţie  vremii lor. 

Ei au Trăit Cunoaşterea Adevărului Prin Rugaciune.  “ În anul dintâi al domniei lui , eu, Daniel am văzut din cărţi că trebuia să trecă şaptezeci de ani pentru darămăturile Ierusalimului după numărul anilor despre cari vorbise Domnul prin proorocul Ieremia.  Şi mi-am întors faţa spre Domnul Dumnezeu ca să-l caut cu rugăciuni si cereri, postind în sac şi în cenuşă.” (Daniel 9:2,3)  Daniel a înţeles perfect planul lui Dumnezeu şi primul lucru pe care l-a făcut ca urmare a fost să se angajeze în lupta rugăciunii.  De ce? Daniel  a înţeles că  atât în viaţa politică a vremii şi cu atât mai mult  în viaţa spirituală pasivitatea nu trebuie să existe.  El a înţeles că planurile lui Dumnezeu cuprindeau şi partea noastră în realizarea lor.  Noi?  Ei bine, cunoşteam din Scriptură că împlinirea vremilor este aproape dar uităm sa “iubim şi să grabim venirea Domnului”.  Amorţeala noastră sporituală ne face uşoară semnarea unui cec drept donaţie dar nespus de grea smerirea în lupta rugăciunii.  Ne interesează puţin şi deseori abia mai şi clipim la vestea că un misionar a fost ucis, un altul a fost arestat, etc… Trupul lui Cristos, Biserica se anchilozează sub robia veacului acestuia, căruia noi îi suntem supuşi de bunăvoie.  Noi ne consumăm vieţile înlucrurile care nu contează în împarăţia lui Dumnezeu… Citiţi Ezra 8:22, 23.  Câtă sfăntă credinţă în acest cărturar!

Ezra şi Daniel s-au Smerit: Ce miunată transformare a lucrat Dumnezeu în vieţile celor doi!  Cunoaşterea aşa cum am accentuat în numărul precedent al Agapiei crează o atitudine şi produce adâncirea relaţiei până la identificare.  Nu vreau, cititorule să arunc cu pietre dar vreau să te întreb dacă eşti de partea Adevărului.  Astăzi, după spusele lui Daniel, cunoştinţa a crescut şi putem vedea lucrul acesta manifestându-se în două atitudini contrare. Pe de o parte ştiinţele, unele dintre ele pe nedrept numite astfel au distrus în unii canalele prin care vocea lui Dumnezeu poate fi auzita, din nefericire la copii lui Dumnezeu, cel puţin la unii dintre ei mă refer.  Acest soi de cunoaştere a dus mai degrabă  la îngâmfare decât la smerire.  Atât Ezra cât şi Daniel s-au smerit înaintea Domnului în clipa revelării adevărului. Atitudinea lor arată că ei erau conştienţi de părtăşia lor în lucrările Celui Preaînalt.  Învăţaţii de azi au scris biblioteci de “înţelepciune” apelând la emoţia primară mai degrabă fără să se  axeze pe temeinicia atitudinii născute din adevărata cunoaştere… Rezultatul?  Te las cititorule să vezi tu însuţi cât din atitudinea noastră de zi cu zi  este determinată de cunoaşterea adevărului… Cât despre mine, încerc să vin cu slăbiciunile mele, înaintea Creatorului meu, să mă înfăţIşez prin sfântă smerenie pentru o adâncă şi sfântă chirurgie. Ascultarea, subiect greu de epuizat pe tărâmul umilelor mele meditaţii este un atribut al maturităţiij, un strigăt de izbândă al credinţei, o diademă delumină pe fruntea cunoaşteri… Ascultarea este un har dătător de pace… Fie prin valea umbrei morţii, fie la gura cuptorului aprins ca să te mistuie, fie la fereastra veacului acestuia ademenindu-ne cu falsele-i străluciri, fie la praznicele de bucurie, umbrela ascultării precum aripa Domnului te va odihni în pacea divină a harului…

Înalta Chemare a Cugetării

Nebunia veacului acestuia, în ciuda aparenţei, este vizibilă omului duhovnicesc, omului care priveşte lucrurile create de Dumnezeu prin ochii Creatorului.  Însăşi “cuceririle” technologiei moderne mărturisesc despre starea de nebunie a veacului. Suntem prinşi ca într-un vârtej în ritmul infernal al căutării de siguranţă şi comfort exact în locurile din care siguranţa şi comfortul sunt cu grijă îndepărtate.  Strategia stăpânitorilor veacului acestuia, diabolică de la chiar rădăcinile ei, mobilizează tot ceea ce technologia şi “cugetul liber” pot genera, în vederea înrobirii şi îndobitocirii fiinţei umane, în vederea neutralizării forţelor lăuntrice, dăruite omului de către Creatorul său…  Într-o seară, îmi amintesc bine, fiecare moment am provocat minţile fraţilor mei, întrebându-I dacă în prezent există condiţii pentru ca un Mozart sau Hendel sau Bethoven, sau Goethe sau Shelley sau Shakespeare să existe…   Discuţia s-a încins şi bunul simţ creştin a biruit… Şi cât de mult, Biserica, se deosebeşte de tiparele veacului, cât de des spiritul uman atinge cerul prin bătăile aripilor cu care cugetul râvneşte înălţarea înspre aerul necontaminat al înţelepciunii?  “Âuo Vadis”?  Încotro, omule?  Strigă din pieptul crucii Dragostea şi Întelepciunea universului…  Încotro, omule?  Ar trebui să-şi strige omul venindu-şi în fire precum fiul risipitor…

Niciodată ca astăzi, omul n-a vorbit mai mult şi a spus atât de puţin, niciodată nu s-a scris mai mult şi s-a învăţat atât de puţin.  Niciodată, ca astăzi, nu s-a vorbit atât de mult despre libertate şi niciodată, ca astăzi, lanţuri mai grele n-au ţintuit cugetul uman…  Se scriu “tratate” şi apar “ştiinţe noi” şi mulitudinea problemelor nerezolvate creşte în loc să scadă…  Predominatele “gândirii” de azi încifrează o realitate care mai demult era sau mai bine zis cunoaşterea ei era la cheremul bunului simţ…  Ceea ce se scrie azi şi devine “bestseller” apelează la emoţiile primare şi nu la cuget, cea ce se compune azi, cochetează cu murdărie şi grotescul iar “stelele” de azi n-ar fi vrednice să dezlege şireturile de la pantofii prostituatelor de acum un secol.  Atacarea emoţiilor primare a devenit o formulă sigură pentru adormirea sau chiar uciderea cugetului…  Un om care cugetă este conştient de sine şi nu poate fi manipulat.  Societatea “de consum” sau mai bine zis promotorii ei se bazează pe ignoranţa consumatorilor…  Ignoranţa celor mulţi este câştigul celor din vârful piramidei.  Lucifer şi-a dezlănţuit sub ochii noştri cele mai eficiente strategii în vederea anihilării cugetului deci a conştiinţei de sine, deci a căutării adevăratelor valori…  Lipsa de “răgaz” duce în toate ocaziile la înfrângere. 

“Opriţi-vă şi ştiţi că Eu sunt Dumnezeu”… Psalmul 46:10.  Îmi amintesc, mulţi ani înainte, când am privit o partidă de box dintre doi dintre cei mai talentaţi pugilişti din Balcani.  Partida părea foarte echilibrată, valorile tehnice ale celor doi finalişti au fost de înaltă clasă.  Meciul părea să se îndrepte înspre decizia arbitrilor şi nu înspre o victorie clară pe ring până când…  Eroul nostru a pus garda jos pentru o fracţiune de secundă, timp bine exploatat de adversar care cu iuţime a lovit faţa eroului nostru şi profitând de şoc a continuat cu o serie teribilă de lovituri culminând cu un “knock out” şi o victorie surprinzătoare a adversarului eroului nostru…  Diavolul aplică aceeaşi tactică.  Odată prinzându-te cu garda jos, loviturile lui se vor prăvăli ca o avalanşă peste tine.  De ce?  Adversarul sufletelor noastre ştie bine că o clipă de răgaz pentru noi înseamnă, cugetare, înseamnă evaluare a realităţii, înseamnă izbândă.  Da, credinţa ne este dată de sus şi prin ea duhul nostru revine la viaţă şi noi “credem” în Dumnezeu.  Cugetarea, este încă un pas înainte în relaţia noastră cu Dumnezeu.  Cugetul devine părtaş în acest proces şi noi nu numai că credem dar începem să ştim.  “Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sund Dumnezeu”. 

Dumnezeu îţi spune să te opreşti , să-ţi iei răgaz şi să cugeţi…  Nu degeaba Isaac ieşea din cort, în liniştea serii…  El ieşea ca să cugete.  Şi cine ştie câte gânduri minunate se înfiripau în mintea lui când privea firmamentul cu miriadele-I de stele?  Cine ştie ce divine cugetări îI odihneau mintea când simţea pe pielea lui briza binecuvântată a serii?  Cugetarea revelează realitatea dar şi magnitudinea lui Dumnezeu:

“în adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi CU BĂGARE DE SEAMĂ la ele”…  (Rom. 1:20).

Să nu înţelegeţi greşit!  Credinţa este cea care ne introduce la picioarele lui Dumnezeu, dar meditaţia şi cugetarea, atât în ceea ce priveşte Cuvântul cât şi ceea ce priveşte creaţia Lui, descoperă pentru sulfetele noastre însuşirile nevăzute ale lui Dumnezeu.  Iată ce minunat îndemn, ce înaltă chemare!

                Petru, omul care a păşit pe apă, printr-o credinţă oarbă, găseşte cu cale să spună:  “De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji”  (1 Petru 1:13).

                Acelaşi Petru dă drept pilde denme de urmat pe proorocii care “au făcut din mântuirea aceasta ţiinta CERCETĂRILOR ŞI CĂUTĂRILOR STĂRUITOARE” şi ei “CERCETAU SĂ VADĂ”…  (vezi 1 Pet. 10, 11).  Tot Petru îndeamnă:  “Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi…” (1 Pet. 3:15).

                A cugeta, a medita în linişte, a te bucura de minunate clipe de răgaz cu coapsele minţii încinse în discernarea adevărului, a şti că Dumnezeu este Domnul, deschide un făgaş nou unui binecuvântat fluviu de odihnă…

                Iubite cititor, când a fost ultima oară când te-ai oprit din goana vieţii şi te-ai dus, ca şi Isaac în liniştea serii ca să cugeţi în taină?  Nu cumva în falsele clipe de răgaz te laşi pălmuit de industria plăcerilor acestei lumi?  Nu cumva, cu garda coborâtă, te-ai lăsat sub avalanşa nemiloasă a loviturilor veacului, îndobitocit de gunoaiele turnate peste tine de mass media lumii?

                Iată, Dumnezeu ţI-a pregătit canonade de lumini pe bolta limpede, ieşi, cugetă şi minunează-te.  Primăverile te aşteaptă pregătite de El, Prietenul sufletului tău, gătite în fluvii de culoare şi mugurii tumultă de bucuria noilor vieţi…  Nu auzi cum umilul izvor de la poala muntelui susură măreţia iubirii Lui?  Nu simţi în tumultul oceanului lacrima lui Dumnezeu?

                Da, Cugetarea este o chemare înaltă, este un îndemn izvorât din chiar inima lui Dumnezeu!  “Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu”.  Lucifer şi şleahta lui ţi-au întins capcane la fiecare pas al umblării tale.  Lipsa de timp?  Da, asta este una din armele lui cele mai ucigătoare.  Nu crezi că este o vreme în zi când mintea ta va trebui încinsă cu adevărul despre existenţa ta, vis-à-vis cu existenţa lui Dumenzeu?  Iată, încă odată, gândul lui Dumnezeu în privinţa cugetării, gând împărtăşit cu omul după inima Lui care avea să pună {ara Promisă şi laurii biruinţei la picioarele Lui:

                “Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta;  CUGETĂ ASUPRA EI ZI ŞI NOAPTE, căutând să faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbândi în toate lucrările tale şi atunci vei lucra cu înţelepciune”.

Dumnezeu este onorat prin efortul nostru de a gândi, observa şi a căuta cu mintea descifrarea minunatelor Lui taine… 

Lacrimile …

Imi dăduseră lacrimile şi o adâncă nostalgie mi-a cumprins lăuntrul mistuindu-mă într-o tristeţe care s-a îneverşunat împotriva comfortului meu launtric, urnindu-mă la masa de scris… Apoi, intrigat oarecum de puterea de pătrundere a poetului mi-am pus mintea si inima în a înţelege adâncimea, lungimea şi lăţimea sursei din care o minte ca a lui Blaga si o inimă  ca a lui putea putea distila comori de o astfel de frumuseţe.

“Când izgonit din cuibul veşniciei

întâiul om

trecea uimit şi-ngândurat prin codri ori pe câmpuri,

îl chinuiau mustrându-l

lumina, zarea, norii, - şi din orice floare

Îl săgeta c-o amintire paradisul-

Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.

Odată istovit de-albastrul  prea senin

Al primăverii,

Cu suflet de copil întâiul om

Căzu cu faţa-n pulberea pământului;

“Stăpâne, ia-mi vederea,

ori dacă-ţI stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii

c-un giulgiu,

să nu mai văd nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori,

Caci, vezi – lumina lor mă doare”.

ŞI-atunce Milostivul într-o clipă de-ndurare

îI dete – lacrimile”.

Acelaşi autor, şi nu e singurul, vedea veşnicia, ca simbol al  perenului, născută la ţară, pe cararile şerpuite ale Mioriţei sau la hanul Ancuţei sau undeva la vreuna din şezătorile vechi, mai vechi dacât Aeropagul sau Agora… Păstrând proporţiile bunului simţ cer si eu Milostivului sa-mi umple ochii cu lacrimile acestea ca un giulgiu pentru că amintirile mă dor, mă dor după săpătorii de fântâni si născătorii de legende, după gănditorii proverbelor, după ascuţitorii de sabie ai lui Ştefan şi {epeş şi Iancu, după dascălii de grai şi simţire ai titanilor literelor româneşti…  ŞI era şi firesc să fie aşa; ei, păstorii fără timp ai Carpaţilor ascultau pământul şi pământul părea că le vorbeşte, priveau cerul şi cunoşteau stelele şi constelaţile după nume, mângâiau piatra înainte de a-şi face culcuşul pe ea şi mai târziu, ca semn, îI dădeau nume şi agăţau ciorchini de legende de toate colţurile ei… ŞI, mă gândesc cum,  în naivitatea lor, se trudeau sa proptească cerul cu turlele maiestuoase ale mănăstirilor, întărind dreapta obosită a Meşterului Manole, prin darul atât de bine învăţat al plângerii.  ŞI umbra lui Dumnezeu părea a-I odihni cu binecuvântata răcoare in arsita Bărăganului. sau podişurile Ardealului, sau înălţimile Bucovinei…

“…Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.

Aici orice gând e mai încet, şi inima-ţI zvâcneşte rar,

Ca şi cum nu ţI-ar bate în piept,

Ci adânc în pământ undeva.

……………………………..

Uite, e seară.

Sufletul satului fâlfăie pe lângă noi,

Caun miros sfios de iarbă tăiată,

Cao cădere de fum din streşini de paie,

Ca un joc de iezi pe morminte Înalte.”( Sufletul Satului- Lucian Blaga)

Ce discurs!  Câtă sursă de nostalgie deschid aceste versuri!… ŞI acum, lacrimile binefacătoare vărsate la capul patului par a fi singura alinare venită de sus la durerea lucrurilor pe care le ştim si le vedem acum.  “Cât a mai rămas din noapte?” strigă sufletul meu mâhnit de prapădul căderii, al desnadejdii, al înstrăinării de sine, de trecutul tău, al desrădăcinării pe pământul propriei tale patri!  În dimineaţa aceasta am vorbit la telefon cu soacra mea de undeva din inima Ardealului.  Nu mai au vecini, spun ei, mai sunt doar câţiva, batrâni şi ei, deopotrivă de necăjiţI în singurătatea lor…  Unde sunt tinerii tăI, ţară, unde sunt ţinătorii de plug şi, mai ales, unde sunt doritorii de bine de altădată?  De ce clatină vântul porţile tale, ţară? Unde sunt jelitorii tai şi condeierii doinelor tale? Unde sunt făuritorii proverbelor şi ai zicătorilor?

Imi amintesc, acum vreo patru ani, am mers în vizită în România.  ŞI am dorit atât de mult să-mi văd prietenii copilăriei mele, prietenii cu care mă scăldam în apele limpezi ale Nerei şi hăuleam pe munţii Locvei. Voiam să le povestesc despre harul care mi s-a dat în a cunoaşte voia desăvârşită a Tatălui pentru viaţa mea şi pentru vieţile lor.  Voiam să le strig precum profetul odinioară: “ÎntoarceţI-vă la Domnul şi se vor auzi di nou pe uliţele voastre cântecele mirelui şi cântecele miresei, se vor auzi strigăte de bucurie pe uliţele voastre…” Am fost şi am văzut… Si am plâns. Am Întâlnit doar pe unul din ei şi ne-a vărsat amintirile la un pahar răcoritor de Coca Cola.  “S-au dus oamenii de bine; nu mai sunt!”  Am auzit de divorţuri şi prieteni alcoolici, despre unii care s-au dus demult (prinre ei propriul meu frate un an mai târziu).  Bâtrânii care se salutau cu “Doamn’ajută-ţI”nu mai sunt.  Cei ce se adunau seara sub tei şi-şi rosteau durerile sunt astăzi amintiri.

Străjerule, cât a mai rămas din noapte? ŞI, milostive Tată, vei mai readuce Tu laolaltă pe tinerii şi tinerele satului meu cu batrânii care au mai ramas şi-şi mai aduc aminte de gloria de altădată a satului de dincolo de timp? Dar Mai ales cât mă va costa bucuria vederii acestui fericit eveniment?  Pune pe seama mea şi a celor ca mine povara plângerii, povara adevăratei plângeri… Pune izvoare de lacrimi în ochii fraţilor mei de grai, bătătoreşte-ne genunchii în aşteptarea binecuvântărilor promise. Caci amintirile mă dor, o, Doamne, şi mireasma teilor de-atunci şi cumsecădenia celor ce nu mai sunt…

Să mai vie tineri desculţi prin satele noastre şi să culeagă nectarul doinelor şi al bocetelor deopotrivă, să curgă mierea Mioriţelor şi a Luceferilor de pe condeiele lor… Să crescă în frică de Tine o generaţie nouă, învăţată cu prezenţa Ta dătătoare de viaţă!

Luaţi aminte, fraţilor mei de grai şi în Domnul, Cât va mai fi din noapte nu ştim, dar ştim puterea binefăcătoare a lacrimei vărsată în uitare de sine! 

Gelu Arcadie Murariu –

Oştean cu Limba Română pe Umeri

Puţini români îşi mai gasesc loc comun în patria limbii şi încă şi mai puţini  simt rana desrădacinării… Ei poartă rana, anesteziaţi de goana trecerii, parcă ocolind clipele peste care paşii lor ar putea lasa vreo urmă, nădăjduind o cicatrizare rapidă şi fără urmări. Ceea ce ramâne este doar locul gol, inimaginabil de greu al unui tărâm care refuză sa ne cântărescă paşii, al unui noian de răspunsuri pentru care nu s-a rostit incă nici o întrebare, al unui plâns ca cel al Mesterului Manole dar cu jertfa risipită dincolo de visul oricărei zidiri… Şi totuşi, există undeva în strafundul fiinţelor noastre ceva care ne adună din coltulrile cele mai depărtate unindu-ne într-un clan de purtători de povară.  Vorbesc aici despre o altfel de povară, povara grijii faţă de limbă cu toate reverberaţiile ei în sufletele românilor.  Limba noastră, nu doar ca suflet al românimii ci mai ales ca suflare a cerului în sufletele noastre prin glasul Evangheliei, conservarea acesteia  a devenit pentru unii o preocupare de căpătâi, deseori însoţită de sacrifciu… Predestinaţi pentru măreţie, astfel de oameni, mereu încinşi cu ştergarul slujirii, au preluat spiritul şi dăruirea junimiştilor, încercând a fi nu numai catalizatori ai diasporei ci mai ales promotori a tot ceea ce poate fi mai nobil in creativitatea românilor de-a lungul şi de-a latul pământului.  Am cunoscut un astfel de om nu în patria natală unde potecile îşi scriu testamentul mioritic pe spinarea mândrilor ciobanei ai Carpaţilor, ci undeva în arşiţa şi seceta Californiei.

Gelu Arcadie Murariu, pe scurt Gelu, mi-a devenit prieten de-o viaţă deşi ne-am întâlnit doar odată şi ne-am vorbit “gură către gură” nu mai mult de zece minute.  Ceea ce a cimentat prietenia noastră, mai mult decât orice altceva, a fost admiraţia mea pentru caracterul nobil pe care l-am citit in fiinţa lui, şi, poate, bucuria lui de a recruta încă un oştean devotat cauzei în care crede el cu toată fiinţa lui.  Pot recunoaşte că o bună parte din scrierile mele proprii există azi datorită încurajărilor atât de calde venite dinspre el… Simţeai cum, ascultându-l, o lucrare minunată şi deosebit de urgentă atârnă direct de umerii tăi. Vedeam, de-a lungul anilor, travaliul acestui bănăţean de inimă pentru ca paginile Agapiei să-şi menţină prospeţimea şi culoarea,  travaliu făcut cu ochii ţintă nu la zidirea faimei personale ci la zidirea unei comunităţi de litere  vrednice de cauza noastră comună, propaşirea Împarăţiei lui Dumnezeu.

Citind lucrările lui, nu se poate să nu te izbească reverenţa scriitorului faţă de limbă şi faţă de spiritul ei dar mai ales o adâncă reverenţă faţă de cuvântul Scripturii, al cărui ispravnic se străduieşte şi reuşeşte să fie.  Atent cu limbajul, vigilent cu adevărul, Gelu deschide minţilor însetate de adevăr făgaşul unei adânci cugetări asupra destinului fiinţiei tale proprii sub lumina pildelor de pe paginile scripturii. Hainele lui Iosif, faţetele unui destin înalt în istoria unei natiuni menită aceluiaş înalt destin, vorbesc prin scrierile lui Gelu pe corzi care depăşesc deseori limitele limbii, atingând inima prin adevăr.

“Vicleşugul pus la cale cu inima şi făptuit cu mâna, este ca un bumerang cu bătaie lungă, care nu‑şi greşeşte niciodată ţinta ‑ cine‑l aruncă, va fi mai târziu lovit de el! Şi chiar dacă bănuieşte asta, tot nu se poate feri, pentru că nu ştie vremea când îi vine lui rândul.”

      Simţi mocnirea unui scriitor de calibru pe paginie ce urmează să le citeşti. Drama unui suflet sensibil la plânsul altuia ni se revelează aici împreună cu caracterul omului care crede că lucrarea pe care o face  este cântărită ca un talant al veşniciei. 

“În câmpia Mesopotamiei vremea trece repede…”  Uneori ai impresia că citeşiti un început de capodoperă, apoi vezi din nou sfiala unei inimi  smerite la gura unui gând înalt care se cerea cu disperare rostit.  De fapt energia mocnindă dintre rândurile lucrarilor sale este menită parcă sa isbucnească in inima celui care citeşte… Este un alt gest de reverenţă pe care scriitorul şi-l arată, de data acesta faţă de cititorul scrierilor sale.  Uneori vei vei fi intrigat de faptul că autorul se opreşte la un punct când tu simţi necesitatea continuării acestui gând.  Aici este harul minunat al smereniei. Gelu te face nu doar cititor al rândurilor lui ci şi părtaş al acestora prin priceperea dar şi îndrăzneala de a te lăsa sub inerţia gândurilor pe care ţi le-a stârnit.

Rămân la gândul că lucrarile cele mai bune,  semnate de Gelu Arcadie Murariu, nu sunt scrise încă şi parcă simt cristalizarea lor într-un nou duel cu nonsensul şi nonvaloarea.  Oşteni de talia lui Gelu, născuţi pentru purtarea de poveri, vor strălucii în mijlocul rodurilor rostite pentru veşnicie.

Noaptea

Nu ştiu, dar privind la flacăra care pâlpâie din ce în ce mai stins şi ascultând întunericul dens care mă înconjoară aproape că nu mai doresc un răspuns.  Tânjesc doar după o pace adâncă, vecină cu somnul, după o odihnă totală în braţele Celui care îmi susţine respiraţia şi bătăile inimii.

Noaptea îşi cerne secundele în clepsidra lunii.  Înstelarea acoperă întinericul flămând care a mistuit valea.  Simt într-un mod tainic torentul unei măreţii de nerostit în cuvinte.  Este  nevoie, strig înlăuntrul meu, este nevoie de un întuneric lacom, lihnind după lumea aceasta pentru ca luna să-şi cearnă secundele în clepsidra ei milenară!  Este nevoie ca ea să troneze ca o crăiasă peste firmamentul care s-a risipit atât de frenetic în privirile noastre… Briza nopţii şoptea în frunzele copacilor înalţi sfâşiată din când în când de ţipătul vreunei păsări de noapte.  Este linişte în jurul nostru; o altfel de linişte.  Câte drame, câte istorii niciodată scrise tumultă în adâncul codrului? Este un întuneric dens, o linişte tixită cu taine şi frig. Mă înfioram numai la gândul de a merge fie şi zece paşi în adâncul pădurii. Mă gândeam că suntem parcă aruncaţi într-un teritoriu străin şi ostil iar cele câteva vreascuri trosnind în modestul nostru foc de tabără ne dădeau doar o idée pe jumătate ştearsă că noi de fapt stăpânim acest pământ. Ce stăpâni nevolnici! Fiarele care ar trebui să fie cuprinse de groază în prezenţa noastră stau gata să ne sfâşie dând frâu liber unei ordini întoarse pe pe dos… De la firesc până la sfidarea firescului este efortul de a gândi. Ordinea firească a lucrurilor este de cele mai multe ori o încimentare a lenei de a gândi. Nu, în clipele acestea de noapte, de linişte densă nu vreau să accept ordinea care se vrea numită “firescă”. “De la început nu a fost aşa!” pare să-mi strige de pe paginile ei Scriptura… “S’apuce groaza de voi pe orice dobitoc de pe pământ…”

                Şi totuşi, întunericul dens pare a-şi cânta nestingherit tenebrele pe strunele fricii din noi. Sus, ca o mângâiere a înaltului, licărul adânc al stelelor îngână tainica simfonie a visărilor noastre. “Pleiadelor, luceferi, pătrunşi de mirostenii / V-au dat la fiecare un nume pământenii!”

                Iată că Ursa Mare îşi rostogoleşte misterele chiar la muchia boltei. Sus, deasupra capului, Ursa Mică. Modesta Steaua Polară pare a continua micuţul nostru Nord cu un altul, cu mult mai adânc, mult mai aproape de scaunul lui Dumnezeu.  Nu la stele mă gândesc când vorbesc despre nordul acesta adânc.  Depărtarea ar fi fost cu ani în urmă, prin rătăcirea mea atee, elementul care făcea din planeta noastră o colivie de oţel.  De câte ori priveam bolta înstelată, mă gândeam la limitele şi neputinţele noastre ca specie umană. 

                Şi nu numai atât dar gândul de atunci că noi am fi fost nimic mai mult decât rezultatul şansei jucate la la maximum de către un haos universal, mă făcea să simt ca reală o vulnerabilitate inaginată doar.  Şi cum putea fi altfel?  Nu eram eu, după spusele dascălilor mei, fericitul deznodământ al milioanelor de ani de “ucide ca să supravieţuieşti” şi alte orori care au cioplit şi şlefuit fiinţa mea umană?  Acum, copilul lui Dumnezeu şi poetul din mine se înfioară de monstruozitatea acestei idei care mi-a otrăvit anii cei mai frumoşi ai vieţii.  Dacă ar fi ca, în onoarea dascălilor mei atei, să mai continui acest gând, aş mai adăuga Auschwitz-ul, Hiroshima, Columbine Heights, Oklahoma bombing drept continuare a acestui “process” până la culminarea lui cu totala autodistrugere…

                Flacăra plăpândă îşi consumă ultimele vreascuri pe care le-am aruncat în foc pentru a-mi putea continua nocturna meditaţie.  Aceeaşi boltă, aceeaşi tainică înstelare, private cu ochii şi cu inima de acum, capătă dintr-odată sensuri noi…  Depărtarea ca atribut al distanţei este înlocuită de înaltul ca atribut ascensiunii de neparcurs respirând în spiritul abia trezit la viaţă…  Apoi, întunericul pădurii, atât de rece şi atât de ostil altădată, ca o junglă din care credeam că eram parte cândva în procesul propriei mele evoluţii, devine un alt întuneric.  Tot ostil, dar nu ca un leagăn al istoriei mele ancestrale ci ca un domeniu total străin din care n-am fost parte niciodată.  Spiritul meu tânjeşte după un înalt pe care l-am pierdut pe când blestemul ne-a legat de pământul acesta al spinilor şi al pălămidei.

                ŞI nu mă gândesc la stele când spun de un înalt înspre care spiritul nostru tânjeşte.  Nu mă gândesc la un alt tărâm, din care am venit ca străini pe acest pământ…  Nici măcar nu mă gândesc la aripi când vorbesc despre neputinţa noastră de a ascende înspre un înalt în aparenţă inaccesibil.

                Undeva, de la coborârea lui Noe pe Ararat, de-a lungul vremii, ceva s-a pierdut din noi şi continuă să se piardă ducându-se înspre o înstrăinare atât de profoundă faţă de pământul acesta, încât pe bună dreptate, autorul epistolei către Evrei subliniază că cuntem “străini şi călători” şi că nu avem “o cetate stătătoare” pe acest pământ…  Dumnezeu ne-a menit să fim stăpâni şi iată-ne că suntem străini…  Tânjim după o patrie mai bună, obosiţI de goana pentru supravieţuire.  Da, ne bucurăm pentru o vreme de creaţia minunată a lui Dumnezeu dar, confruntaţI cu realitatea căderii în păcat a omenirii dorim  “să ne mutăm” acasă. 

                Nu ştiu, dar privind la flacăra care pâlpâie din ce în ce mai stins şi ascultând întunericul dens care mă înconjoară aproape că nu mai doresc un răspuns.  Tânjesc doar după o pace adâncă, vecină cu somnul, după o odihnă totală în braţele Celui care îmi susţine respiraţia şi bătăile inimii.

                Ursa Mare este acum mult deasupra orizontului.  Înspre sud, trena de lumină a lunii este aproape cu totul înghiţită de nori.  Ascunsă mai bine zis…  Poate că Gemenii şi Cloşca cu Pui sunt deja sus, pe boltă.  Nu sunt prea familiar cu configuraţia bolţii acestei emisfere dar pot spune doar atât:  poate că…  Numai că ochii noştri nu sunt obişnuiţI să privească dincolo…

                Focul din faţa mea s-a stins cu totul.  Cine ştie cât din el mai mocneşte încă, sub cenuşa care a rămas? 

Poate că mâine va fi totuşi o zi frumoasă. Cine ştie?

Nostalgia

  Ochiul meu de data asta este o prelungire a privirii lui Dumnezeu înpre lăuntrul meu şi concluzia ligică a acestui fapt este o actiune sau cel puţin un îndemn la acţiune.  Faţă în faţă cu această realitae, primul nostru simţământ este tot unul de discomfort dar de data aceasta cu o bătaie mult mai lungă şi cu roade benfice, cu reverberaţii eterne…

Este atât de simplu să te laşi pradă nostalgiei.  Fapt ştiut este ca nostalgia este rareori constructiveă şi încă şi mai rar vine în ajutorul cuiva.  “Vremurile bune “ de odinioară s-au dus.  Nimic nu mai este din ce-a fost.  “S-au dus oamenii de bine “ strigă scriptura. 

Sunt două moduri  mai predominante în care suntem tentaţi  să ne înfaţişăm cu schimbarea.  Cel  mai des îmtâlnit este modul pasiv de a te înfăţişa  cu adevărul iar celălalt  este un mod  care implică o atitudine sau mai degrabă o luare de poziţie.  Cel de-al  doilea este  mai degrabă o înfruntare a adevărului sau a schimbarii care au generat nostalgia.  Este  foarte relativ factorul  schimbarii inconvenabile care poduce nostalgia.  Un fapt şocant de-a dreptul este că natura acestei schimbari este de cele mai dese ori  subiectivă sau de natură perceptiveă.  Vreu să spun că de fapt adeărată schimbare  în acest caz este doar o achimbare a percepţiei sau a pradigmelor care ne cârmuiesc ansamblul de discernere.  Privind în urma cu câţiva ani nu mi-a fost  greu sa vad lamurit exemple în propria mea viaţă car par să dovedească rolul omului de dinlăuntru în luare de atitudini  uneori şocant de nepotrivite cu realitatea.   De fapt nu despre nostalgie mi-am propus sa vorbesc dar ea, nostalgia este cea care m-a urnit în aventura acestei meditaţii…  De fapt,  îmi zic  nu mi-r strica un scurt popas la porţile nostalgiei în vederea unui mai degrabă popas intelectual decât  a unei analize aprofundate a ceea ce de fapt rareori poate fi analizat cu sânge rece.  Dicţionarul explicativ al limbi Române defineşte nostalgia ca fiind “ sentiment de tristeţe, de melancolie provocat de de dorinţa de a revedea un loc iubit, o persoană iubită sau de a retrăi un episod trecut…”  Cu bună ştiinţă am tipărit “melancolia” cu litere italice.  Acest  cuvânt este definit de aceeaşi sursă drept “Stare de tristeţe , de deprimare, amestecată cu visare şi cu dorinţă de izolare.”  (!!!)

Noi, oamenii, muritori şi deseori neajutoraţi, în călatoria noastră pământească suntem tentaţi să ne lasăm copleşiţi de acest sentiment  nu atât din dragoste pentru lucrul pierdut cât  din dorinţa firii noastre pământeşti de a judeca, de a evalua ceva existent ca fiind mai prejos decât ceea ce ar putea exista dacă noi înşine am deţine controlul.  Este oare de mirare că un sentiment în aparenţă  nobil poate fi atât de drastic pervertit pe tărâm spiritual? Care dintre lucrurile lăsate şi îngăduite de Dumnezeu nu au fost pervertite?  Care dintre lucrurile de greutate şi valoare cerească nu au fost falsificate pentru a putea fi folosite în exact  contrariul a ceea ce a plănuit Dumnezeu? Totuşi îmi zic,  nostalgia nu a fost niciodată benefică sufletului uman.  Factorul  demoralizator al acesteia nu a trecut neobservat de Creatorul tuturor lucrurilor…  Nu m-aş grabi  sa cataloghez  ca păcat sentimentul nostalgiei ci mai degrabă l-aş numi drept un stigmat al neputinţei sau al insuficienţei  omului în vederea propriei sale împliniri. Dumnezeu nu condamnă nostalgia ci mai degrabă o descurajează.  Iată o pildă din Biblie care ne-ar pute conduce înspre o reală evaluare a ceea ce încercăm să înţelegem din aceste rânduri:

“Cine a mai rămas dintre voi din cei ce au văzut casa aceasta în slava ei dintâi? Şi cum o vedeţi  acum? Aşa cum este nu pare ea ca o nimica în ochii  voştri?”(Hagai 2:3)

Dumnezeu vede sentimentele lor şi El însuşi le arată ca venind dinlăuntrul lor.  Lucrurile “par” de nimic dar realitatea este alta.  Slava casei din urmă va depăşi slava casei dintâi.  Cu alte cuvinte Domnul le spune:  “Voi trebuie să vă schimbaţi modul de a privi lcrurile.  Voi priviţi  prin ochii voştri şi nu vedeţi  pentru că  amintirile vă împiedică.”

De fapt modul deosebit de selectiv în care ne mobilăm memoria crează întotdeauna o imagine distorsionată a trecutului.  Şi acum cititorule, fi cinstit cu tine însuţi şi vezi:  câte din plasmuirile memoriei tale asupra unui fapt trecut sunt conforme cu realitatea?  Îmi amintesc de primii ani petrecuţi în ţara aceasta.  Nimic nu mai era aşa cum ştiam  eu  ca trebui e să fie lucrurile.  Mâncarea nu mai avea acelaş gust, florile nu mai aveau acelaş miros, dragostea fraţilor nu mai era atât  de caldă ca a fraţilor de dincolo.  De prisos să vă spun că astfel de gânduri nu mi-au folosit prea mult.  Domnul  însă a găsit cu cale să întorcă lucrurile înspre binele meu.  Cu alte cuvinte El m-a învăţat o lecţie: “Nu te grăbi să iei o poziţie bazat pe imagini sau percepţii venite din amintiri!” Domnul ne îndeamnă la  luciditate.  Nu, să nu cumva să credeţi că Domnul minimalizează rolul amintirilor!  În multe alte ocazii Domnul ne îndeamnă să ne amintim:

“Adu-ţi aminte  de unde ai căzut.; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi!”(Apoc.2:5)

Sau:

“Adu-ţi aminte  dar cum ai primit şi  ai auzit! {ine, şi pocăieşte-te!”(Apoc.3:3)

Cu alte cuvinte este bine sa folosim amintirile ca să privim înlăuntrul nostru, prin prisma Creatorului.  Şi nu numai să privim ci să nu fim nepăsători de  starea noastră.  Poate că aici este vorba tot de o stare de nostalgie,  cu mult mai deosebită de stările pe care noi le numim nostalgice.  Ochiul meu de data asta este o prelungire a privirii lui Dumnezeu înpre lăuntrul meu şi concluzia ligică a acestui fapt este o actiune sau cel puţin un îndemn la acţiune.  Faţă în faţă cu această realitate, primul nostru simţământ este tot unul de discomfort dar de data asta cu o bătaie mult mai lungă şi cu roade benfice, cu reverberaţii eterne…

Aceste gânduri, de fapt, sunt o privire înlăuntrul meu, după ce intenţionasem să scriu despre cu totul altceva.  Intervenţia divină în gândurile mele este atât de binevenită!  Eram de fapt pregătit să scriu despre decadenţa morală societăţii româneşti, despre “vremurile bune de altădată” şi despre cât de nedemnă este noua generaţie de înalta chemare.  Cât bine aş fi făcut? Puţin!  De fapt  se vede  că o cinstită introspecţie este mult mai placută Domnului.  Deie Domnul ca slava casei din urmă să fie cu mult mai presus decât slava casei dintâi.  Deie Domnul ca din tinerii de azi, deseori stigmatizaţi în nefericitele noastre nostalgii,  sa iasa rod de slavă pentru pentru podoaba casei Sale!  morală societăţii româneşti, despre “vremurile bune de altădată” şi despre cât de nedemnă este noua generaţie de înalta chemare.  Cât bine aş fi făcut? Puţin!  De fapt  se vede  că o cinstită introspecţie este mult mai placută Domnului.  Deie Domnul ca slava casei din urmă să fie cu mult mai presus decât slava casei dintâi.  Deie Domnul ca din tinerii de azi, deseori stigmatizaţi în nefericitele noastre nostalgii,  sa iasa rod de slavă pentru pentru podoaba casei Sale!  

Numărătoarea

Vocile, multele şi atât de diferitele voci… Mesajele de o ameţitoare varietate de forme se încrucişeaza în aerul fierbinte al haosului, al labirintului acestui veac, într-o vânare neostoita de atenţie.  Avalanşele de informaţii, mai mult sau mai puţin contradictorii, se prăvălesc peste minţile obosite în căutarea răspunsurilor.  Sentimentul de copleşire a cuprins, în neodihna umbletelor noastre, inima cu inimă, adaugând la numarătoarea din staulul disperării milioanele-i de victime.  Unde este odihna?  Până când poţi ignora avalanşele de informaţii, până când poţi spune nu cerşetorilor de atenţie înainte ca numele tău sa fie etichetat în grabă şi aruncat, împreună cu ceea ce acest nume reprezintă, în coşul ignoranţilor?

Devenim prilejul statisticilor de toate felurile. Devenim elementul care mareste o mulţime cu unu, devenim entităţi impersonale în strategiile altcuiva, devenim purtătorii dolarului care va creste profitul lacomilor, devenim o culoare în diagramele sociologilor, o linie in graficele economiştilor, un element de greutate in calculele inginerilor constructori,  simplii purtatori de emoţie la intenţia unei scrieri care se vrea vândută în grabă… 

Trăim într-un veac al numărărilor, al statisticilor, al bilanţurilor, al planurilor  cu rezultat măsurabil, de scurtă şi lungă durată, trăim intr-un veac în care totul se poate reprezenta în cifre, poate fi pus într-o mai mult sau mai puţin complicată ecuaţie, poate fi substituit cu X,Y sau Z.  Pentru medici, suntem purtătorii poliţelor de asigerare sau al pachetului de beneficii platit de altcineva, pentru plătitorii beneficiilor suntem forţa de muncă în care se investesc aceste plăţi.  Suntem elementul mai  mult sau mai puţin maleabil al doctrinelor, elementul neutru în eforturile propagandei, elementul nedorit in viziunea protecţiei mediului înconjurător, elementul contradictoriu in analele istoricilor, elementul etnic in manualele de geografie, elementul care poate fi îmbunătăţit, perfectat, reprogramat în strategiile forţelor de muncă, elementul care trebuie integrat şi adaptat unui plan dinainte stabilit…

Nici nu este de mirare că una dintre cele mai predominante nevoi la nivelul sufletului uman este nevoia de identitae.  Cine sunt eu, cine eşti tu? Aude cineva strigătul tainic al inimii, simte cineva durerea mea, îi pasă cuiva de mine? De ce numele meu nu este mai mult decât inscriptia de pe actele de identitate?

Am avut prilejul să lucrez mult printre oameni de toate vârstele.  Ceea ce m-a intrigat cel mai mult a fost starea tineretului printre care am lucrat.  Apăsat de singurătate, depersonalizat de bombardamentele mass mediei, impregnat de aşa numitele arte, de la heavy metal până la pornografie, tineri care au uitat gustul apei şi binefacerile dialogului… Cei mai mulţi dintre ei, nişte insule pustii, locuri ale propriului lor naufragiu, tranchiilizaţi de de iluzia libertăţii îşi risipesc cei mai frumoşi ani în aşteptarea a ceva fară o definiţie clară în minţile lor… Ei sunt ogorul cel mai fertil al celor din elita numarătorilor, şi nu doar atât… Ei sunt piaţa de mâine pentru produsul care se concepe azi!  În ei se plantează durerea pentru pentru tranchilizantul care nu-şi are incă piaţa.  În ei se plantează răspunsul de “da” pentru un ceva hotărât de dinainte,  în ei se plantează iluzia de adevăr pentru planurile ascunse care vor căuta “aprobarea” lor intr-un viitor apropiat… Doamne, îndură-Te!

Acest veac este o rană deschisă în inima lui Dumnezeu!  Dacă am plânge cu toate lacrimile deodată, dacă am striga cu toate suflarile deodată, dacă ne-am ruga pănă la totală consumare, dacă am cunoaşte cu toată puterea de discernere care poate fi dăruită omului, cred că nici pentru un început slab n-ar  fi deajuns…

Scriu aceste rânduri, în nădejdea că voi provoca la discernere o minte sau două, la tristeţe o inimă sau două, la lucru un credicios sau doi… Lamentările noastre pe străzile metropolelor şi pe uliţele satelor ar fi mai mult decât potrivite, pocăinţa celor care se numesc pocăiţi ar fi actul cel mai potrivit de dragoste, deci supunere.  Veacul acesta este produsul nostru, al celor care nu şi-au asumat pe deplin identitatea de copii ai luminii, de fii ai Împărăţiei, de slujitori ai Domnului.  Starea de care am vorbit în rândurile de mai sus nu s-a întâmplat peste noapte ci este roada netrăirii noastre in Domnul pe parcursul a câtorva decenii.  Da, ştiu, îmi veţi spune ca sunt peste măsură de pesimist, că eu văd excepţiile şi le aplic la general, că moi inima celor de o seamă cu mine, că nu văd şi nu apreciez eforturile celor care îşi cheltuiesc vieţile şi dovedesc puterea de sacrificiu în lucrarea Domnului… Toate acestea sunt adevărate aşa cum adevărată era existenţa celor şapte mii de prooroci care nu şi-au plecat genunchiul la picioarele lui Baal pe vremea lui Ilie, sau a puţinilor oameni de bine de pe străzile devastate de distrugere ale Ierusalimuli de pe vremea lui Ieremia… Strigătul meu, cititorule, este ca avem nevoie de leac pentru ochi si de aur curăţit în foc, pentru a ne vedea pe noi înşine aşa cum El ne vede…

Un frate preaiubit tocmai s-a intors din China şi ne-a îndemnat să fim mulţumitori de libertatea religioasă de care ne bucurăm in Nord America.  Am simţit nevoia să  le reamintesc că noi doar credem ca suntem liberi… Un frate pastor din Suedia a fost condamnat la puşcarie doar pentru că a spus deschis că homosexualitatea este un păcat.  Şi la noi în Canada acest lucru ar veni în directă violare cu actul drepturilor omului si un lucrător care ar spune ceea ce pastorul Suedez a spus ar avea ceeeaşi soartă… Comentariul meu a stârnit destulă împotrivire dar şi aprobare…

Domnul Isus ne-ar vorbi şi nouă cum a vorbit Laodicienilor.  Există un spirit de orbire şi de conformare cu spiritul veacului acestuia care şi-a făcut loc şi este în largul său în bisericile noastre.  Vreau să vă spun ca ziua marii numărători se apropie. Curând, foarte curând, Păstorul nostru cel bun îşi va trece oile pe sub mână numărându-le… Numărătoarea zilelor de har este pe sfârşite şi judecata stă să înceapă. Castelele de nisip ale goanei noastre după vânt se vor spulbera, lucrarea noastră, a fiecăruia,  va fi trecută prin foc… Numărătoarea celor care pier ne va sta în cumpănă când zilele noastre vor fi numărate ca risipite în plăceri şi în lucruri care n-au zidit…

Haideţi să cerem Domnului să ne ungă ochii cu leacurile lui divine ca să vedem ceea ce vede El în noi, să ne vedem prin ochii Lui pentru ca în ziua înfricoşatei numărări să nu roşim de ruşine… 

Până la fructul oprit (1)

Era un peisaj de poveste, aproape ireal.  Mareţia bătrânului Okanagan Lake se desfăşura privirilor noastre ca un tablou pictat de o mână nepământeana… ŞI totuşi, dincolo de acest geam uriaş prin care devoram peisajul, era frig, şi vântul mişca ramurile bradului de alături într-un chip atât de neaşteptat, incât aproape ca auzeai miezul acestuia suspinând  în aşteptarea unei misterioase schimbări.  Oh, da, toată această frumuseţe desfăşurându-se sub ochii mei poartă pecetea blestemului rostit atunci, în Edenul dupa care încă mai suspinăm.  ŞI totuşi, îmi ziceam, au mai rămas destule de privit, de admirat.  Parcă simţi  ca în aceasta variantă a frumuseţii, blestemate la despărţirea noastră de Eden, mâna supremei iubiri deasupra paginii albe ale vremurilor ce vor sa fie, scriind peisaje ca acestea pentru ca un ochi obosit de corvoada zilelor să se odihnească în el.  Şansă?  Nicidecum!  Era sa fie o zi în ochii Creatorului când ochii şi sufletul meu ostenit vor căuta odihnă şi ca urmare, iată lacul, iată bradul suspinând dupâ  o supremă schimbare, iată avalanşa de gânduri ridicându-se înspre inima Lui, iată sufletul  meu ostenit ca un ecou la firea dimprejurul meu, suspinând într-o necântată uvertură a dorului de casă.  Necântată? Doamne, dă-mi harul nespus al aceste cântări, pune dorului meu după casa Ta priceperea plângerii şi a cântului deopotriva!

ŞI totuşi îmi sună întrebarea în inima: Doamne, sunt eu cel ce suspină la suspinul firii sau firea suspină ca ecou al adâncului meu? Cine, cine, Doamne, va auzi, cine va simţI ceea ce sufletul meu cântă, ceea ce inima mea cugetă? Înaintea cui se vor deschide buzele mele şi mângâierea cui îmi va veni ca răspuns?

După un timp, îmi spunea un frate care avea privilegiul să locuiască chiar pe malul lacului, toate aceste nici nu le mai vezi… Cum, îmi venea să strig,  toate acestea, menite sa te bucure, briza menită sa te mângâie in canicula zilei, razele soarelui mângâind tandru intinsul apei, taina adâncului cuprins în el, pentru cine sunt? Cine va mulţumi pentru ele? Nu mi-am strigat întrebarea pentru că mi-am văzut şi eu propria mea grabă şi preocupare pentru cele vremelnice, propria mea indiferenţă la glasul care mă strigă pe numele mic prin frumuseţea revărsată  în jurul meu.  Hmm… Staţi puţin, căci se pare ca gândul meu va avea o bătaie mai lungă decât mi-am imaginat eu.  Nu cumva, acolo, în Eden,  încă înainte ca fructul oprit să fie muşcat, plictiseala a invadat sufletele primei perechi de pe pamânt? Nu cumva ei, Adam si Eva, nu mai vedeau frumuseţea desavârşită a Edenului, şi nici chipul Creatorului lor plimbându-se prin răcoarea serii, preocupaţi fiind peste măsură de aspectul social al relaţiei lor? Dacă-I aşa, atunci s-a deschis meditaţiei mele şi ale tale, cititorule, un nou făgaş al cugetării asupra propriei noastre stări… VedeţI, fructul oprit, a fost culminarea a ceva ce probabil s-a petrecut pe un timp mai îndelungat.  Scurt pe doi, fructul oprit este păcatul aşa cum îl cunoaştem nou azi.  Toate înfrânările la care ne cheamă legea se referă la păcat.  Haideţi să vedem ce zice Scriptura despre asta… Căderea în păcat, după cum citesc eu în Cuvânt, nu se întâmplă dintr-o dată… “Confuzia” spunea cineva, “începe atunci când lucrurile sunt perfect clare”.  Această remarcă umoristică este plină de miez şi reală… Înainte de apărea primul tratat de filosofie si primul curent filosofic, înainte chiar de a exista termenul de logică,  a apărut ideea desbaterii şi apoi desbaterea sau polemica… De ce?  Sunt trei trepte de cunoscut: lipsa de ţel, plictisul, şi lenea.

“Căci toţI Atenienii şi străinii care stăteau in Atena nu-şi petreceau vremea cu nimic altceva decât sâ spună sau  să asculte ceva nou” (Fapte 17:22)

Nu vreau să creez teren pentru altă desbatere dar plictisul nu este ceva de dorit.  Plictisul este fructul  lipsei de meditaţie, deci al lipsei de sinceră adorare al Creatorului tuturor lucrurilor.  Atunci când ochii duhului tău se deschid în cercetarea lucrurilor lui Dumnezeu, nu mai există loc de plictis… David confirmă acest gând intr-un mod atât de minunat:

“Când urmez învăţăturile Tale ma bucur de pacă aş avea toate comorile.  Ma gândesc adânc la poruncile Tale, şi cărările Tale le am sub ochi.  Mă desfătez în orânduirile Tale…”  (Psalm 119 14-16)

                Dimensiunile creaţiei si ale Creatorului sunt nemăsurabile, însă sufletul însetat de dorul sfânt de casă găseşte prilejul unui nespus deliciu în cugetare şi observare.  Oh nu, nu vă inşelaţI, Domnul nu se bucură de truda noastră a goanei după înavuţire.  Averi nemăsurate ni se dau pe deasupra. Trebuie doar ca ochii sufletului nostru să se deschidă şi să vada.

                În articolul viitor vom încerca să patrundem mai adânc în taina această dătătoare de placeri divine, placeri care nu ne vor duce sub pomul cu fructul oprit, în desbaterea cu şarpele…

Până atunci, aruncă-ţI privirile în jurul tău, bucurăte de susurul si limpezimea izvorului din crâng, care este al tău ca să te bucuri de el, bucură-te de miriadele de stele aprinse pentru bucuria ta, bucură-te de nemarginirea deschisă pentru tine ca s-o cugeţi!...

Sunt ale tale şi nu te costă nimic decât mulţumiri.

Până la fructul oprit (2) 

Aspectul social, probabil, al relaţiei dintre membrii primei familii de pe pământ, a dus la vizitarea repetată a locului cu fructul oprit, loc unde şarpele putea să-şi folosească înşelăciunea.  Nu ştim de ce, prima pereche din lume, o pereche întocmită pentru mareţie şi glorie, şi-a sfârşit atât de tragic calea spre un destin care urma să onoreze suprema inţelepciune a lui Dumnezeu. Ceea ce ştim cu siguranţă este că Dumnezeu nu-şi greşeşte ţinta niciodată.  Din câte văd eu,două creaturi desăvârşite unite într-o unitate desăvârşită urmau să creeze o armonie desăvârşită, pentru ca cerul şi pământul să coexiste într-un ceva ce mintea noastră de acum nu poate pricepe.  Edenul este prototipul acestei coexistenţe. De atunci, de la alungarea noastră din Eden, adâncul nostru nu a încetat să suspine, şi fiinţele noastre nu şi-au putut găsi odihna din repetatele noastre încercări de a regăsi patria pierdută.

“O, Edene, vatră veche,

Patrie pierdută, dulce,

Azi te caută fiinţa-mi

Trupul ostenit să-l culce…”

De fapt aici este sursa luptei şi neodihnei noastre pe acest pământ.  Poate că acolo, sub pomul cu fructul oprit s-a iscat primul plan de bătaie pe care puterile întunericului l-au întocmit înspre pierzarea noastră. Dar până acolo la fructul oprit, există probabil o ordine a lucrurilor care s-au întâmplat şi care ne-au adus într-o poziţie vulnerabilă, vis-a-vis cu şarpele.

Prima familie din lume, Adam şi Eva, a fost menită să fie o cetate inexpugnabilă, o unitate de nebiruit rânduită să stăpânească cu autoritate şi putere peste creaţia lui Dumnezeu.

ObservaţI că la început, în Edenul pe care l-am pierdut, cerul şi pământul coexistau într-o armonie desavârşită.  ŞI totuşi exista un loc unde Dumnezeu a găsit cu cale să oprească accesul primei perechi de pa pământ: pomul cu fructul oprit. Aşa cum am spus într-unul din articolele mele precedente,  nici un alt fruct din grădină, incuzând pomul vieţii, nu le era oprit. Pentru Adam şi Eva Tinereţe fără bătrâneţe şi vaţă fără de moarte era o realitate de fiecare zi, tot aşa cum era şi prezenţa lui Dumnezeu. Îndrăznesc să cred că nicăieri în afară de locul cu fructul oprit, glasul şarpelui nu putea fi auzit. De ce? Pentru că tot restul grădini era impregnat cu libertate, şi nu altfel de  libertate decăt cea a ascultării. Observaţi?

“Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poti sa maninci dupa placere din orice pom din gradina;”

Cu alte cuvinte, Domnul a spus: “fi liber, mşnâncă tot ce-ţi place!” ŞI mai observaţI că Domnul a spus nu “după nevoie” ci “după placere”.  Partea a doua a poruncii pare a fi restrictivă:

“dar* din pomul cunostintei binelui si raului sa** nu maninci,"

Cuvinte pline de taină… Dumnezeu l-a creat pe om cu o putere intelectuală deosebită, atât de deosebită încât Adam era în stare să cunoască si să numească toată creaţia lui Dumnezeu. Iată de fapt evaluarea lor de către insuşi Dumnezeu:

“Domnul Dumnezeu a zis:„Iata* ca omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscind binele si raul.”

De fapt, şarpele s-ar fi putut să fi folosit doar prima parte a poruncii în desbaterea lui teologică cu omul. “Adame”, păre el să spuna, “nu vezi tu că eşti o creatură intelectuală? Ceea ce crezi tu că ţi-a spus Dumnezeu este o contrazicere în termeni!”  De fapt în cealată jumătate a poruncii taina se adânceşte şi mai mult:

“caci in ziua in care vei minca din el, vei muri† negresit."

Am menţionat mai înainte că numai acolo, sub pomul cu fructul oprit, vocea şarpelui se putea auzi. În restul grădinii era prezenţa lui Dumnezeu şi era desăvârşire, deci răul nu exista. Da, Adam era menit să cunoască totul şi asta în mod desăvârşit dar asta trebuia să se petreacă în domeniul prezenţei lui Dumnezeu şi numai acolo. ŞI cum era să moară Adam dacă era liber să mănânce “după plăcere” şi din pomul vieţii? Înclin să cred că dezbaterea teologică din Eden s-a prelungit peste câteva sesiuni timp în care şarpele propunea o viziune mai “pragmatică” a adevărului lui Dumnezeu.  Este uşor de ghicit că în tot acest timp grădina lui Dumnezeu nu a fost îngrijită, creaţia nu afost cercetată şi numită.  Lucrare a rămas atât de în urmă că nici pănă azi  oamenii nu au terminat a cerceta şi a numii creaţia lui Dumnezeu.

“Restricţia” din partea a doua a poruncii este de fapt o protecţie a libertăţii pe care partea întâia o dădea.  “Adame”, părea să spună Dumnezeu, “ceea ce ţi-am dat este atât de minunat încât mi-ar părea rău să-l pierzi…”

Vă întreb: ce trebuia să facă Adam ca să rămână în graţiile Tatălui? Să trăiască în ascultare. E greu, îmi veţI spune, noi suntem doar oameni!  Ei bine, eu nu cred că lui Adam  i-a fost greu să se bucure de libertate pentru că de fapt chiar asta îI cerea Dumnezeu.  Ascultarea sau supunerea este sursa cea mai sigură daca nu chiar unica  a libertăţii.  Supunerea faţă de stăpânirile pământeşti nu te va duce niciodată în inchisoare. La fel este şi cu ascultarea sau supunerea faţă de autoritatea lui Dumnezeu.  Ascultarea duce la neprihănire şi neprihănire duce la libertate.  Nu vi se pare interesant ceea ce spune Domnul Isus în Ioa 10:10?

‘Eu am venit ca oile sa aiba viata, si s-o aiba din belsug.’

Domnul a venit să restaureze pentru noi abundenţa şi libertatea din Eden.

“Eu* sunt Usa. Daca intra cineva prin Mine, va fi mantuit; va intra si va iesi, si va gasi pasune.”

Ca şi atunci, în Eden, există un pom al fructului oprit:păcatul.  Nicăieri în afară de păcat glasul şarpelui nu va putea fi auzit. În rest este belşug de libertate şi viaţă. Risipa de culoare şi frumuseţe pe care Dumnezeu a făcut-o pe pământ este spre bucuria sufletelor noastre.

Cititorule, cât din timpul tău a fost risipit în şirul vorbirilor fără rost şi al certurilor de cuvinte? ŞI în tot acet timp, lucrarea Domnului nu a fost făcută, vecinul tău a murit nemântuit, văduva a stat nemângâiată, orfanii au plâns flămânzi…

În tot timpul tău pierdut, tu de fapt leneveai sub pomul cu fructul oprit, singurul loc unde şarpele te poate atinge.

Biserica trece azi prin era desbaterilor teologice de toate formele şi culorile. Ca şi în Eden, adevarul unei tabere sau al celeilalte se agaţă de o jumătate de verset, în timp ce grădina este năpădită de mărăcini… Noi, prin harul şi neprihănirea dată de Dumnezeu suntem rânduiţI la măreţie atâta vreme cât vom sta în ascultare. Misiune anoastră nu este de a mustra întunericul ci de a răspândi lumnina.  Cred că în zilele ce vor veni, raţionalizarea adevărului divin va face ami multă pagubă decât toate dogmele şi filosofiile atee şi păgâne la un loc. 

Patria

Vorbeam cu fraţii mei nu demult despre realitatea faptului că noi nu suntem de aici, de pe pământ…  “Totul în structura noastra materială sau spirituală îşi strigă dorul după ceva, mai mult sau mai puţin definit, ceva cu o certitudine bazată dincolo de ceea ne oferă realitatea tangibilă.” Începând cu sfidarea gravitaţiei şi terminând cu frica de moarte, totul ne învaţă lecţia dureroasă  a unei desrădăcinări mai adânci, mult mai adânci decât desrădăcinarea de tot ceea ce ţine de material… Mă întreb chiar dacă nu cumva durerea sau dezamăgirile sau dorul nostru de ducă nu-şi au rădăcinile în tendinţa lui Dumnezeu de a ne ţine conştienţi de înstrăinarea noastră de Eden.  Poate că sabia îngerului de la poarta grădinii, se mai mişcă şi azi în acest simţământ al cugetului numit conştiinţă.  Şi mai este dorul, acest adânc şi dureros inefabil, ca o flacără de dincolo venită să ardă spre onoarea imposibilităţii noastre de a cuprinde în cifre şi experiment ecuaţia de nedeslegat a iubirii. 

Scriptura  aduce literal termenul “Patria” atunci când vorbeşte despre credinţă iar Evrei capitolul 11 ne este familiar.  Există în fiecare creatură umană  simţământul generat de apartenenţă.  Faptul că aparţii unui loc crează deseori cele mai nobile aspiraţii dar şi, nu raeori, cele mai atroce atitudini ale omului faţă de semenul său.  De aceea credinţa a generat in iubitorii de Dumnezeu dorul după o patrie mai bună,  “al cărei meşter ziditor este Dumnezeu”…  Atât de copleşitoare era cunoştinţa existenţei acestei patrii încât Avraam, deşi se găsea in ţara promisă, a găsit cu cale să locuiască în corturi mărturisindu-şi astfel apartenenţa de o altă patrie… De ce? Credinţa!  Da, credinţa este răspunsul, şi nu o spun ca pe o opinie ci ca pe o descoperire pe care Domnul însuşi a generat-o în inima mea , uneori atât de puternică încât dorul de această patrie si  nădejdea că odată voi locui în ea îmi sunt singurele mângâieri… Ce “ştia” Avraam şi cei mai mulţi dintre noi nu ştim?  Ce cunoştinţă l-a hrănit zi de zi pentru ca el să se supună supliciului de a  locui în corturi, de a purta cu stoicism stigma de străin când avea tot ce-I trebuia să locuiască în case împărăteşti şi să mănânce la mesele împăraţilor?  Şi (ce simbol!) singurul loc pe care  Avraam avea titlul de proprietate era ogorul şi peştera Macpela care a servit DOAR ca loc de îngropare…  Fa ptele credinţei lui Avraam mai vor să ne spună ceva.  Poate că Avraam a văzut “patriotismul” cananiţilor sau “mândria naţională” şi  “tradiţiile strămoşeşti”, poate că Avraam avea o altă părere despre semnificaţia cuvintelor pe  care le-am scris între ghilimele.  Aproape că-mi este frică de concluziile la care aş putea ajunge dacă mi-aş pune inima în a defini aceste cuvinte. 

Dicţionarul  Britanica este foarte succint în definirea acestui cuvânt  “ locul de  naştere sau de origine, locul strămoşilor”.  Dicţionarul Explicativ al Limbii Române este ceva mai generos: “ Mediul politic şi social în care îşi desfăşoară  viaţa şi lupta fiecare popor: teritoriu locuit de un popor, ţara în care s-a născut cineva  şi al cărei cetăţean este…”  “viaţa şi lupta”…  Ironic, Eminescu defineşte, cu sarcasmul lui cunoscut,  patriotismul şi mândria naţională în  cuvintele pe care le rosteşte prin gura lui Mircea în dialogul lui cu Baiazid…  Când Mircea spune că-şi apără patria el o spune astfel: “Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…”(vezi Scrisoarea a-III-a de M.  Eminescu)  “Mândria naţională” este un castel deseori clădit pe nisip.   Sentimentul şi atitudinea de mândrie naţională se sprijină tot pe nisip sau chiar mai puţin, poate iluzie  sau minciună.  Dragostea pentru neam, pe de altă parte vine dintr-o percepţie sănătoasă a realităţii şi nu are nimic de-a face cu mândria naţională.  Pavel nu se mândrea că a fost evreu deşi ar fi fost în stare să devină anatemă pentru mântuirea neamului său.  

Mândria naţională a născut Cel de-al Treilea Reich şi a adus Germania la un eşec total.  Mândria naţională a izolat Serbia de restul lumii şi a adus prăpădul asupra Hiroşimei.  Ea a decimat împărăţii puternice şi  a adus la sapă de lemn cele mai prospere naţiuni.  Mândria naţională a marcat cu sânge graniţele dintre popoare, a conceput crematorii pentru cei vii, a abrutizat fiinţa capabilă de sentimentul milei şi a adus-o la statut de fiară, a făcut minciuna să se simtă la ea acasă, a glorificat uciderea şi ura, a nimicit bunul simţ şi capacitatea omului de a se privi în oglindă şi de a se vedea aşa cum este… Mândria naţională este poate cea mai eficientă unealtă a diavolului dea stăpăni popoarele prin haos prin puterea minciunii de a manipula natura sensibilă a fiinţei umane… dragostea pentru neam, pe de altă parte l-a pus pe Moise să devină chezaş al poporului său pentru ca mânia lui Dumnezeu să nu-l nimicească, ea l-a întărit pe acest titan al credinţei să aducă libertate poporului strivit de jugul sclaviei. Dragostea pentru neam l-a îndemnat pe Iefta să-şi jertfească odrasla pentru biruinţa poporului său, dragostea pentru neam l-a întărit pe Martin Luter să renunţe la frică şi la dragostea de sine pentru eliberarea poporului său de robia formei religioase şi conducera acestuia la o trezire atât de benefică pentru popor.  Dragostea pentru neam clădeşte pe recunoaşterea neputinţei şi triumfă de fiecare dată asupra asesteia.  Dragostea pentru neam aduce binecuvântare de sus şi prosperitate pe pământ. împins de această dragoste Daniel ne-a oferit modelul celei mai nobile lupte pentru neam pe tărâmul rugăciunii:

“Doamne. Dumnezeule mare şi înfricoşate, Tu. Care ţ-ii legământul şi dai îndurare celor ce Te iubesc şi păzesc poruncile tale!  Noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire, am fost răi şi îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile şi orânduirile Tale.  N-am ascultat de robii tăi prorocii, cari au vorbit  în Numele Tău, împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre, părinţilor noştri şi către tot poporul ţării.  Tu Doamne eşti drept, iar nouă ni se cuvine astăzi să ni se umple faţa  de ruşine…”

Cred că noi ar trebui să vehiculăm pentru sănătatea naţiunilor termenul de smerenie naţională.  La celălalt capăt al acesteia se vede libertatea şi prosperitatea în adevăratul sens al cuvântului.

Îndrăznesc să cred că Avraam cunoştea pericolul mândriei naţionale şi drept urmare a ales dragostea pentru neam. Poate că de aceea a ales stigma de străin şi s-a mulţumit să locuiască în corturi pentru ca viziunea patriei cereşti să nu se stingă.  Când a văzut fumul Sodomei şi Gomorei ridicându-se înalt şi solitar, ca o predică de Paşti, poate că, în cugetul lui, Avraam a văzut lacrimile Prietenului său la porţile Ierusalimului pornit pe arca umilitoare a crucii înspre patria pe care a părăsit-o doar pentru o vreme… Poate că Aavraam întrezărise atunci peştii sfârăind pe jeratic şi măinile sângerănd în aşteptarea armatei de sfinţi patrioţi ai cerului, pornită în genunchi  să surpe temeliile minciunii.

Unde este patria noastră? Cât de mult ţinem noi la titlurile de proprietate? Nu cumva ne ruşinăm de stigma de străini pe care o purtăm sau trebuie s-o purtăm în numele Lui? Este în noi dragostea pentru neam sau măndria naţională?

Doamne, ridică-ţi armata de Danieli şi Avraami, trezeşte-ne la realitatea netrebniciilor noastre şi aprinde în noi dragostea pentru neamul nostru pentru adevărata lui prosperitate şi slobozenie! 

Pe fagaşul înaltei cugetări

Ei bine, nuanţările sunt atât de subtile încât trec neobservate de cei mai mulţi dintre noi.  Aici intervine harul uriaş pe care ni l-a dat Dumnezeu în “cercetarea tuturor lucrurilor”. 

Duhul Domnului,  Duhul cel datator de înţelepciune şi divină revelaţie  este singura cale care ne poate transporta de la relativ la absolut, de la confuzie la cunoştinţă deplina.  ŞI aşa cum căile Lui sunt diferite de ale noastre tot aşa şi concluziile desprinse ca urmare a călăuzirii Lui sunt diferite, atât de diferite încât de cele mai multe ori sfidează logica minţii umane. Deaceea determinanta relaţiei noastre cu Dumnezeu este nu logica ci credinţa.  Aici de fapt incepe conflictul dintre lume si Împărăţia lui Dumnezeu, conflict care reflectă în acelaş timp şi neputinţa firii pamânteşti, de a patrunde minunata înţepciune a lui Dumnezeu…

Problema cea mai dureroasă este nu conflictul dintre Biserică si lume ci tendinţa bisericii de a estompa diferenţele aşa încât, dupa spusele unora, biserica se va integra social si  Evanghelia va fi mai puţin colturoasa deci mai atrăgătoare pentru căutătorii de spiritualitate.  De fapt s-a produs şi un termen, cel puţin în limba lui Shackespeare, care să exprime această dureroasă directie… Termenul de “seeker-sensitive” acoperă această noua tendinţa sau forma de apostazie.  Avem, ca urmare “converţi” în loc de pocăiţi, creştini în loc de “copii ai lui Dumnezeu” sau “născuţi din nou”.  Dragă cititorule, fi cu luare aminte la rândurile de faţă căci Dumnezeu este pregătit să readuca la viaţă pe poporul Lui in vederea reîntregirii trupului în cele cereşti. Trezirea sau readucerea la viaţă de care voi încerca sa vorbesc prin harul Lui, va fi poate cea mai profundă ruptură sau despărţire dintre cei sfinţi şi cei întinaţi despre care scrie în termeni cerţi atât Daniel cât şi Apocalipsa…

“Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se înntineze şi mai departe’ cine este fără prihană , să trăiască şi mai departe fără prihană.  Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe!”(Apoc.22:11)

Vedeţi cum această prăpastie se cască mai adâncă şi mai largă după cuvântul Domnului?  Şi findcă vorbeam despre cugetare, haideţi să vedem despre ce fel de roade putem culege persistând  în aceasta.  În articolul precedent vorbeam despre cugetare ca un act odihnă şi evaluare a realităţii, ca un act de conservare al atributelor cereşti plantate de Dumnezeu în fiinţele noastre. De data aceasta ne vom referi strict la roadele cugetării asupra Cuvăntului lui Dumnezeu in umblarea noastră zilnică, cât şi la raportul dintre lume si Biserică, respectiv înre credincios şi societate.  M-am referit doar cu câteva rânduri mai sus despre folosirea unor termeni noi in limbajul de la amvoane… Ei bine, nuanţările sunt atât de subtile încât trec neobservate de cei mai mulţi dintre noi.  Aici intervine harul uriaş pe care ni l-a dat Dumnezeu în “cercetarea tuturor lucrurilor”.  Aici nu vorbesc despre obiceiul de a despica firul in patru doar de dragul dezbaterilor sau al etalării “acuţimii” minţii ci de o adevărată “veghere” sau strajă. Haideţi să facem doar un simplu exerciţiu de gândire duhovnicească asupra câtorva cuvinte doar.  Ce inseamnă sa fi “convertit”?  Dex-ul ne spune ca a converti inseamnă a adera la o anumita convingere religioasa. Daţi-mi voie sa va spun ca acest act nu implică  o schimbare lăuntrica a individului  ci doar o aderare chiar dacă aceasta ar implica un legământ.  Islamul urmareşte câştigarea converţilor prin mijloace externe cum ar fi forţa, banii, teroarea. Starea spirituală a persoanei convertite ramâne neschimbată deşi convingerile se schimbă radical.  Pocainţa sau naşterea din nou pe de altă parte inseamnă nu doar o schimbare de atitudine sau convingere pe orizontală ci mai ales o trecere din ceva în altceva. Pocăitul sau născutul din nou devine o creatură nouă, atât de nouă încât nici nu mai aparţine dimensiunilor umane ci celor cereşti.Chiar şi limbajul celui născut din nou este “duhovnicesc” aşa cum afirmă Domnul prin Pavel în 1 Cor. 2:12,13.  Cuvântul “creştini” a fost folosit pentru prima dată în Antiohia de câtre cei din afara bisericii.  De fapt observam cum  scriitorii Noului Testament nu folosesc acest cuvânt în vorbirea lor directă deşi acesta apare în subtitlurile care au fot adăugate ulterior.  Chiar aş dori să verificaţi asta pentru a dovedi o inima aleasa cum au făcut cei din Berea… Agripa, un păgân, a folosit odată acest cuvânt (Fapte 26”28) şi Petru o singură dată în 1 Petru 4:16 dar şi atunci el se referă la termenul folosit de cei de afară ca să vorbească de copii lui Dumnezeu… Nu vreau să spun că emblema de creştin este urâtă ci doar că aceasta face doar o diferenţiere pe orizontală pe când cea de frate în Domnul sau copil al lui Dumnezeu face o diferenţiere pe verticală.  Cineva poate enumera nuanţările din acelaşi spectru folosind cuvântul creştin cu aceeaşi uşurinţă ca si “musulman” sau “budist” sau “hinduist”.  Când spui “Frate în Cristos” sau “copil al lui Dumnezeu” tu deja foloseşti termeni duhovniceşti pe care cei din lume refuză să-l folosească.  Prin aceasta tu defineşti o entitate atât de diferită încât aceasta nu suferă comparaţie.  Roadele?  Aici începe de fapt înţelegerea că folosirea unei “vorbiri duhovniceşti” nu este doar o diferenţiere semantică ci adoptarea limbii “oficiale” a Împărăţiei.  Într-unul din articolele precedente vorbeam despre semnificatia şi puterea cuvântului rostit.  Cuvântul nu este doar o “dare de sens” în comunicare ci este miezul lucrului pe care îl defineşte.  Termenii seculari, folosiţI să înlocuiască termenii duhovniceşti, sunt o primă treaptă înspre panta apostaziei sau “lepădării de la credinţă” despre care vorbea Pavel în scrisoarea a doua câtre Tesaloniceni.  Motivaţiile par atât de inocente şi atât de nobile la prima vedere încăt doar o atentă ascultare la îndrumările Duhului  poate aduce lumină în acesta direcţie. Numiţi aceasta “cugetare” dacă vreţi…

“Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu căci pentru el, sunt o nebunie, şi nici nu le poate pricepe pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte.”

De fapt, “stelele” amvoanelor de astăzi, unele dintre ele cel puţin, printr-o extremă raţionalizare a “nebuniei propovăduirii crucii”, prin adaptarea unui limbaj secular in propovaduirea împărăţiei, au creat o Evanghelie acceptabilă, o evanghelie de care nu se poticneşte nimeni, umplând sanctuarele cu converţi şi nu cu născuţi din nou… De fapt cineva spunea ca dacă ar fi să fim tărâţI prin tribunale pentru credinţă, nu s-ar găsi dovezi împotriva noastră… ŞI încă ceva care ar trebui să ne trezească la realitate;  dacă mai apare câte unul cu inima şi duhul lui Ieremia sau Daniel sau Isaia şi este pregâtit  să fie expus drept nebun pentru Domnul, primii care se ridică împotriva lui sunt chiar fraţii lui în Domnul…  Conformismul, puteţI vedea şi singuri, a luat locul curajului în proclamarea adevarului.  Corectitudinea politică vis-a-vis de nebunia propăvaduiri crucii a devenit azi “înţelepciune”.

Iubite cititor, lasă-te în braţul şi călăuzirea Duhului, retrage-te în aerul curat al sfintei cugetări, în tihna prezenţei Domnului, a Celui care şi-a întărit cuvântul stropindu-l cu propriul Lui sânge… Astăzi, mai mult ca niciodată, actul tău de discernere este chemat să servească în lucrarea Lui.  Confuzia din jurul nostru este adâncă încât cuvintele Mântuitorului nostru îmi reverberează în inimă mai puternic ca niciodata:

“Dar când va veni Fiul Omului, va găsi El credinţă pe pământ?”

Poetul, dincolo de el însuşi…

                Trebuie să existe undeva, îmi spuneam, un loc, un principiu, o idée, ceva care să lege numele lucrurilor şi întruparea lor, în ceva mai mult decât o sumă de entităţi, un ceva unic inexpicabil, poate, ceva care să lege sunetul, culoarea, miresmele şi forma.  De fapt îmi place să cred că toate acestea pot coexista pâna la a împărţi aceeaşi respiraţie.  Merg şi mai departe în a crede că de fapt această inefabilă realitate a frumosului există,  ba mai mult:  există pentru noi!  Trebuie doar ca neliniştea şi nesomnul căutătorului acesteia s-o dezvelească…

                Poetul se rezumă deseori la a “crea” o realitate, de a-i da suflare prin infuzie de spirit, prin aşezarea diferită a lucrurilor, dacă vreţi, prin răsturnarea ordinii fireşti.  Este, aşa cum am menţionat într-una din scrierile mele precedente, starea de conflict dintre om şi creaţie, care duce pe poet până la punctul de a crede că el este dator s-o acopere cu propriile lui nelinişti.  “Voi creaţi o altă lume pe-astă lume de nevoi”  striga Eminescu în “Epigonii”.  Idealistul din mine, crede că ceea ce noi percepem ca realitate, există dincolo de limitele acesteia într-un perpetuu tumult de taine perceptibil doar prin capacitatea noastră de a ne risipi într-o divină îmbrăţişare cu ea.

                Săpătorul de fântâni este în căutare a ceva  care îi este ştiut.  Da, el poate fi surpins de procesul căutării, dar izbânda lui duce la potolirea setei.  Poetul, pe de altă parte , caută ceva care să-l mire.  Procesul căutării este istovitor dar izbânda duce la stârnirea setei.  Atât de adâncă şi de nepotolit este setea lui pe cât de imens este torentul de taine stârnit de căutarea lui…

                De fapt ineditul modului de a privi al poetului, genialitatea lui, sunt deseori catalogate drept abormalităţi.  Isnpiraţia a fost deseori comparată cu o anume stare de schizofrenie, ba chiar şi clasificată ca atare… 

                Ceea ce mă urneşte în a scrie gândurile acestea nu este nevoia mea de a filosofa ci nevoia de regăsire!  De ce scriu ceea ce scriu?  De ce sunt leneş deseori în a scrie, şi de ce mă simt vinovat când nu scriu?  De ce mocneşte întruna în sufletul poetului strigătul care ar putea surzi universul, şi de ce aeastă mocnire nu se traduce în flacără, de ce suspinul lăuntric nu devine plâns?  De ce atâtea neîmpliniri într-o infinitate de posibilităţi?  De ce albul hârtiei există în acelaşi timp ca oază de popas cât şi ca pelerinaj istovitor printr-o pustie fără de sfârşit?  De ce simte poetul şi plăcerea şi chinul de-a lungul aceleiaşi respiraţii? 

                Când moare poetul, de ce moare ca şi cum ar muri cu toate morţile deodată?  De ce este poetul credincios iluziei dar şi părtaş de-o viaţă cu realitatea?

                El adună din respect pentru sufletul semenului, lacrimile neplânse.  El ascultă din respect pentru creaţie susurul, foşnetul, strigătul păsării de noapte, boncăluitul cerbului într-o pădure care nu există încă.  El adună de dragul inimii îndurerate despărţirea neplânsă, dragostea neîmplinită, dor după ceva ce n-are încă nume…

                De ce, mă întreb, de ce?  Poate că el însuşi există dincolo de el însuşi.  Poate că el este corabia naufragiată dar şi locul naufragiului în acelaşi timp. 

                Un poet, un prieten al sufletului meu scria:  “Dacă zic: “nu voi pomeni de El şi nu voi mai vorbi în numele Lui”! iată că inima mea este ca un foc mistuitor, închis în oasele mele.  Caut să-l opresc, dar nu pot.”  (Ieremia 20:9).

                El purta un strigăt, un strigăt care nu era al lui, şi simţea durerea unui popor care nici nu ştia că este în dureri.  Plângerile lui erau plângeri ce trebuiau plânse de altcineva.  El a fost mai mult locul plânsului decât plânsul însuşi…  Nu cred că în neştiinţă de acest fapt a strigat Goga:  “Nu oful meu, de-a pururi pradă/ ursitei maştere şi rele/ ci jalea unei lumi, Părinte,/ să plângă-n lacrimile mele!”

                Poetul Nichita Stănescu sublinia natura altruistă a poetului astfel:  “Poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală!”

                Deci cum?  Cum aş putea pune în ecuaţie existenţa şi menirea poetului?  Cum aş putea ţintui umbra într-un loc?  Poetul este idea de libertate robit de lanţul tânjirii după libertate.  El scrie din temniţă despre bucurie şi strigă la nunţi iminenţa morţii.  Este un Ieremia în fiecare poet, şi un strigăt din dragoste este mereu pe buzele lor.  Ei pot auzi sfatul de taină al lui Dumnezeu când în sufletul lor este pace, ei pot murdări lumea prin refuzul lor de a se dărui.  Ei există în fiecare dintre noi, uneori ca un triumf al plânsului, alteori ca o împietrire a clipei, ca un început al singurătăţii… 

                Şi dacă în fiecare din noi există poetul, ca o entitate nemăsurabilă, o entitate dincolo de limitele ei, de ce, mă întreb, de ce trebuie să cerni munţi de grotesc pentru doar o fărâmă de sublim?  Cum de societatea nu este un freamăt de poezie, ci doar o piaţă îmbâxită cu dumnezei convenabili şi iluzii impermeabile, garantate să te hrănească până la mormânt? 

                Simfonia vizibilă (dacă pot spune aşa) a creaţiei nu este menită să ne ridice doar sprâncenele spre mirare, ci mai ales de-a ne înfăţişa cu cadrul sau scena în care noi înşine ne desfăşurăm spre existenţă.  In mijlocul acestui miracol, rostit de dragostea supremă a ziditorului, noi am fost rânduiţi să strălucim…  Noi am fost coroana creaţiei dar şi încoronaţii ei.  După Cuvântului Creatorului, totul urma să ne fie supus.  Creaţia, în raport cu omul, trebuia să existe oferindu-ne în mod perpetuu drepturile de împărat.  Şi asta, contraziceţi-mă dacă puteţi, este cu mult dincolo de limitele noastre umane.  Fiecare fir de iarbă, fiecare munte, fiecare râu, fiecare vieţuitoare, toate stelele, constelaţiile, galaxiile, totul trebuia să poarte amprenta, atingerea numelor cu care Adam le definise existenţa. 

                Atunci, poetul, locul plânsului şi al lacrimei dincolo de starea ei de apă şi sare, trăieşte în nădejdea recăpătării în fapt a existenţei lui dincolo de limitele firii, al reimpunerii prin puterea dăruirii de sine, a dreptului de împărat cu care l-a zămislit Creatorul.  El adună clipele, cu uşurinţă risipite de altcineva, înveşnicindu-le în ceva vrednic de a locui în metaforă.  De aceea strig poetului din orice suflet:  “Căci iată, a trecut iarna, a încetat ploaia şi s-a dus.  Se arată florile pe câmp, a venit vremea cântării!” 

Robia Ascunsă   

Cine este rob şi cine este slobod?  Cât de mult producem în veacul acesta al superproductivităţii?  Cât de departe am ajuns în acest veac al supervitezelor?  Cât de departe am ajuns în răspunderea la întrebări  şi cât de departe am ajuns în rostirea întrebărilor?  Ei bine, haideţi să începem cu prima întrebare…  Simplitatea sau mai degrabă aparenţa simplităţii acestei întrebări este izbitoare.  Aparent este ca si cum ai întreba ce este alb şi ce este negru, ce înseamnă a sosi şi ce inseamnă a pleca?

Credeţi-mă, aş dori din toată inima să trăiesc într-un contest social şi istoric dar mai ales într-un context spiritual în care răspunsul la o întrebare atât de simplă  ar fi în aceeaşi măsură de simplu.  Da, mărturisesc că tânjesc  după o ţară , după o vreme, după o societate, în care să poţi rosti fără ca să fi defăimat ceva de genul:  “{i s-a arătat , omule , ce este binele…”  vreau să spun ca tănjesc după absolut.  Tânjesc după o masurare  exactă aceea ce este măsurabil şi după respect sau cel puţin la un tribut de tăcere pentru ceea ce este de necuprins… Dar pentru că în înţelepciunea Lui de necuprins, Domnul a găsit cu cale să mă aşeze într-o altfel de societate,  gasesc un refugiu convenabil  în efortul meu de a răspunde  întrebărilor sădite adânc în cugetul meu…

Deci cine este rob si cine este slobod?  Simplitatea acestei întrebări este spulberată de poziţia noastră faţă în faţă cu conceptul libertăţii.  “Slavomire” îmi veţi spune “o să te doară capul!”  O fi că o să mă doară dar ştiu  ca m-ar durea şi mai mult  ignoranţa.  “Oricum nu vei putea răspunde tuturor întrebărilor!”  Este drept, ba poate chiar mai mult decât atât;  realizez  ceas de ceas , odată cu fiecare tentativă de răspuns, că ştiu atât de puţin şi că depind de harul Domnului, din ce în ce mai mult, sursa neîntreruptă a revelaţiilor.  Îmi amintesc de de prietenul meu Bob Hepburn  spunându-mi odată:  “Când eşti singur eşti liber!”  Ca paranteză, Bob a fost însurat de două ori şi în cele din urmă a ajuns la convingerea că obigaţiile de familie stăteau pre mult  între el şi patima alcoolului aşa că a ales “libertatea”.  Pentru Bob, deci, libertatea este lipsa de obligaţii şi de responsabilităţi.  Un răspuns atât de “axiomatic” pare că nu mai trebuie cercetat dar eu am alte convingeri, şi nu le-aş numi ”convingeri” ci descoperiri.  Nu pentru că este atât de simplu si “evident” nu-l accept cu uşurinţă ci pentru faptul că este generat de o lene intelectuală şi pentru că este mai mult o scuză decât o concepţie.  Bob avea nevoie de un astfel de răspuns ca să-şi justifice robia faţă  de patima alcoolului şi ca urmare el preamăre singurătatea şi o numea “ libertate”.  Şi apoi, lipsa totală lipsa totală de răspundere faţă de o a doua sau a treia prsoană este un simptom al unei stitudini antisociale, secular vorbind, şi o negare a ordinii divine din punct de vedere spiritual.

 “N-am faţă de cine să greşesc…”  Vedeţi? Dintr-un singur foc avem minciuna diabolică facută să sune ca un adevăr de căutat!   Singurătatea pe care prietenul meu o preamăreşte este o crasă pervertire a solitudinii care este atât de benfică  unui suflet prins în travaliul vieţii dedicate adevăratei libetăţi.  Da, solitudinea este de râvnit dar nu ca un mod de viaţă ci ca un “respiro” de la interdependenţa noastră ca fiinţe sociale şi de la o intensă interactiune cu cei de-o seamă cu noi în domeniul spiritual.  Solitudinea este de fapt o audienţă personală cu Sursa puterii noastre in efortul “de a ne fi unii altora”.   În lumea seculară, libertatea este văzută deseori ca o însumare de drepturi… Cu cât e mai lungă lista acestora cu atât libertatea celui ce le posedă este mai mare.  Bob, prietenul meu are dreptul de a nu-i păsa de nimeni altul în afară de propria lui persoană, eu am dreptul să conduc cu 120 km/h  pe o şosea cu viteza maximă de 120 km/h… Democraţia este vazută ca o emblemă a libertăţii, tot astfel şi grevele, protestele legale, şi multe altele aşa zilele derepturi care îţi oferă libertatea să-ţi alegi lanţurile.  “ Sunt liber!” este mantra omului modern… Dumnezeu ar fi râs dacă s-ar manifesta ca şi  noi oamnenii pentru ca, numai cu o astfel de libertate, noi suntem liberi de lanţuri dar numai inăuntrul coliviei. Observăm ca nici singurătaea, deci lipsa de obligaţii, nici o listă aricât de lungă de drepturi nu pot satisface dorinţa de liberă mişcare dincolo de spaţiul coliviei.  Că-ţi numeşti colivia cu nume bombastice nu va schimba stare jalnică a omului neîmpăcat cu Dumnezeu.  Aş putea numi drept colivie puterile extrem de limitate ale trupului, scurtimea vieţii pâmânteşti, entitatea noastră fizică minusculă în comparaţie cu mareţia de necuprins a universului, neputinţa minţii noastre de a cuprinde şi pricepe realitatea dincolo de reperele noastre interioare,  şi  multe  altele precum puterea de a alege codul tău genetic, de a-ţi alege trecutul , de a-ţi controla viitorul care fac din dreptul nostru de a alege şi a lua decizii nimic mai mult decât o glumă.

                Aş dori să ne oprim pentru o clipă  la ceea ce comunismul, acest model satanic al societaţii, spune ca este libertatea.  Profesorul meu de filosofie şi economie politică obişnuia să accentuieze cu vocea lui solemnă: “Libertatea este o necesitate înţeleasă!” Respectiva definiţie ne era întotdeauna turnată în minte ca un postulat, ca un adevăr care nu necesită demonstraţii.  Numai că, o minte liberă nu înghite totul, nu ia totul ca adevăr dacă testul logicii nu este trecut.  Deci definiţia spune că există o “necesitate” independentă de voinţa ta, de convingerile tale, de demnitatea ta umană,  de statutul tău spiritual,  de nivelul tău intelectual, de capabilitatea ta de a alege şi a lua hotărâri.”Măria sa” nececsitatea comunistă trebuie “înţeleasă” şi aceasta constituie de fapt libertatea ta.  Mie îmi place sa studiez semnificaţia unui cuvânt în starea dinamică a acestuia adică în context. Vedeţi,  aici nu este  vorba de o necesitate ştiută sau cunoscută ci de o necesitate înţeleasă…

                Ştiinţa sau cunoaşterea unui fapt sau obiect este, după înţelegerea mea, o proiectare a realităţii prin reperele interioare ale persoanei implicate în procesul cunoaşterii. Aceasta cunoaştere crează o atitudine care corespunde lăuntrului fiinţei umane, crează o rezonanţă între obiect şi subiect dacă pot spune asta.  Implicit , procesul cunoaşterii accentuează esenţa omului implicat în cunoaştere.  Omul, din simpla fiinţă intelectuală, devine o persoană deci o entitate definită prin atributele lăuntrului.  Cunoaşterea devine astfel un proces de edificare personală dar şi o exersare a libertăţii celei mai adănci,  căutarea adevărului.  În definirea “libertăţii” comuniştii nu au scăpat din vedere cuvântul “cunoaştere” ci l-au evitat cu grijă, folosind o alternativă cu mult mai convenabilă diabolicului scop propus - totala înrobire.  Adică, lor, comuniştilor, le trebuia un ceva destul de asemănător cu supremul ca să înşele dar, în celaşi timp ceva îndeajuns de diferit ca sa poată sluji unui scop contariu.  Dacă recunoaştem pe înşelătorul ca fiind sursa acestei imitaţii atunci ar trebui  să recunoaştem şi faptul ca el ştie si care este sursa adevărată a libertăţii pe care el încearcă s-o falsifice.  El ar fi putut spune “Adevărul vă va face slobozi” fără să implice actul cunoaşterii de care vorbeam dar el ştia că fără implicare personală el nu putea obţine schimbarea dorită.  Tot astfel înşelătorul putea falsifica definiţia spunănd “veţi înţelege adevărul si acesta vă va face slobod”.  Definiţia I-ar fi putut servi dacă n-ar fi atăt de asemănătoare cu cea adevărată şi dacă cuvăntul adevărul ar fi ceva mai ambiguu.  “O necesitate înţeleasă” este este de fapt o pervertire totală a ceea ce Dumnezeu defineşte ca libertate, deci o minciună totală.

                Iubite cititor, vreu să înţelegi că ceea ce scriu aici nu este un exerciţiu intelectual ci o revelatie.  Atitudinea ta faţă de o situaţie depinde de modul in care defineşti sau accepţi definirea situaţiei respective. Trebuie să recunoşti că starea haotică a societăţii de azi, depravarea până la absurd a omului “post modern”a pornit de la redefinirea lucrurilor de către valeţii puterilor întunericului.  Redefinirea lucrurilor a avut ca scop răsturnarea ordinii fireşti a lucrurilor până acolo că astăzi nefirescul este văzut ca normal iar normalul ca o aberaţie.  Au fost create   “ştiinţe” care să servească acestui scop.  Avem azi, ca urmare, o masă nebuloasă de “descoperiri”care nu sunt altceva decât străvechile tertipuri de ascundere a adevărului.  Pavel vorbea din Dumnezeu când îi scria lui Timotei: “fereşte-te de îmotrivirile ştiinţei pe nedrept numite astfel!”  Dumnezeu ştia de acum 2000 de ani că asemenea “ştiinţe” vor fi fabricate tocmai cu scopul de a nimicii adevărul.  Care este răspunsul lui Dumnezeu la o astfel de intenţie? “Mânia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor care înăduşe adevărul lui Dumnezeu în nelegiuirea lor.”(ROM. 1:18)  Aşa zisele combateri ale “îngustimii intelectuale” ale celor ce cred în Dumnezeu nu sunt doar nişte “căutări” ale adevărului ci nişte, cu viclenie pregătite şi premeditate “necinstiri” la adresa Creatorului nostru.  Teoria Evoluţiei  a fost ridicată la rang de ştiinţă ca să scuze comportamentul animalic al omului cauzat de nelegiuire.  Mintea umană a fost atât de sălbatic bombardată  de această minciună încât aberaţia evoluţionismului a devenit ceva “evident” pentru omul de rând.  Şi iată că Dumnezeu a fost eliminat din gândirea umană.  “Ştiinţele” au redefinit stări de perversiune şi le-au numit “orientări”.   Conceptul de familie a fost reevaluat şi s-a “largit prin adăugarea de noi “modele” ale acesteia.  Ştiţi bine desprece vorbesc… Este atât de diabolică această mişcare încât, iubite cititor, ţine-te bine de adevărul lui Dumnezeu şi de “definiţiile “ date de El cu privire la ce este bine şice este râu, la ceea ce este adevăr şi ce este minciună.  Adevărul Lui este clar şi răspicat, plătit şi sfinţit cu sângele nevinovat al Mielului lui Dumnezeu.

Şi fiindcă vorbeam despre “libertate” sau slobozenie, haideţi să vedem ce zice Cuvântul despre asta:  “ Pe când vorbea Isus astfel, mulţi au crezut în El şi a zis iudeilor cari crezuseră în El:  Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei:  veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.”  (Ioan 8:30-32).

                Acum dar nu vorbim despre un fel de slobozenie, despre o categorie a slobozeniei, ci noi vorbim despre slobozenia, depre singura stare care poate fi numită întru totul slobozenie.  Este vorba despre o descătuşare totală în vederea trăirii din belşug, în vederea bucuriei care întrece orice închipuire.  Haideţi deci să vedem cum de sântem liberi prin cunoaşterea adevărului şi în ce constă deci libertatea mea şi a ta ca urmare.

                Cunoaşterea, după cum am spus mai sus, este crearea unui raport, a unei relaţii a interiorului nostru cu exteriorul.  Acest raport sau relaţie imlică o schimbare lăuntrică, o definire a persoanei implicate în process.  Sunt două moduri de cunoaştere pe care gânditorii veacului acestuia le-au pus înaintea noastră:  cunoaşterea paradisiacă şi cunoaşterea luciferică.  Cunoaşterea paradisiacă este cunoaşterea prin relaţie şi atinge deplinătatea ei în iubire.  Cunoaşterea luciferică implică disecţia sau distrugerea.  Cealaltă formă a cunoaşterii este prin contemplare şi aceasta duce la stabilirea unui raport între subiect şi obiect.  Iubirea este cea mai adâncă formă a acestei cunoaşteri iar raportul stabilit este indentificare…  Isus Christos ne-a iubit pe deplin şi S-a identificat cu starea noastră umană, şi a creat un raport cu ramificaţii eterne.  Acelaşi lucru se întâmplă şi cu noi, de cealaltă parte a ecuaţiei.  Deci prin identificare noi devenim din Dumnezeu şi primim atributele Lui prin înfiere.  Prin cunoaşterea adevărului noi devenim curaţi (vezi Ioan 15).  Schimbarea noastră se produce începând cu însuşi miezul fiinţei noastre, cu inima.  Aceasta duce la transpunerea atributelor, a caracterului lui Isus Christos în fiinţele noastre, şi prima mare libertate câştigată este eliberarea de propriul nostru eu.  Prin lucrarea Duhului în noi, noi ne eliberăm de deşertăciunea gândurilor noastre şi primim gândul lui Christos (vezi 1 Cor. 2:16).  Devenim prin această cunoaştere născuţi din nou, deci liberi de păcat.  Prin lucrarea la care suntem chemaţI noi devenim liberi de limitele puterilor noastre, adoptând puterea nelimitată a lui Dumnezeu prin armătura pe care suntem chemaţi s-o purtăm (vezi Efeseni 6).  Devenim pe această cale liberi de pedeapsa pe care o merităm, de blestemul adamic, de limitele vârstei, ale timpului, ale celor trei dimensiuni, ale poftelor, şi în ultima instanţă liberi de moarte.

                Iubite cititor, acum că ai citit toate acestea, priveşte înlăuntrul tău şi vezi cât de grele sunt lanţurile robiei tale.  Nu contează cât de grele sunt, cunoaşterea adevărului le va rupe.  Cuvântul Lui este adevărul, legea Lui este adevărul, şi El însuşi este Adevărul.  Libertatea ta este doar la o bătaie de inimă departe.  Alegerea este a ta.  Vrei lanţurile în schimbul slobozeniei?  Vrei pedeapsa eternă?  Nici una nici alta nu au fost rânduite de Domnul pentru tine.  Tu ţi le alegi singur prin neascultare.  Libertatea este în El şi numai în El! 

Sărbătoarea Ochilor

Sărbătoarea ochilor noştri începe odată cu încarnarea frumosului în ceea ce este pământesc.  Aceasta ar părea la prima vedere o afirmaţie inevitabilă deşi nu m-am gândit niciodată la implicaţiile acesteia,  la cât de lungă este bătaia acestor cuvinte.  Nu ţin minte unde am rostit aceste cuvinte dar ele au revenit în memoria mea cu o tărie puţin obişnuită, tărie menită să spargă odată pentru totdeauna carapacea comfortului meu intelectual, lăsând ca în aerul stătut al automulţumirii să pătrundă acea binecuvântată rază de lumină care va zgudui spiritul aţipit într-o binecuvântată venire la viaţă.  Din clipa când carapacea de care vorbesc s-a spart, m-am văzut dintr-o dată păşind într-un imperiu nou, cu mult mai vast decât lumea pe care pretindem că o cunoaştem, imperiu al cărui nume  nu-l cunoscusem până atunci… Imperiul stării de har!

Deseori, împins de o nostalgie irezistibilă, scoteam hârtiile îngălbenite din sertarul de jos şi reciteam lucrările pe care le-am scris cândva.  Eram, în parte, eu printre literele acelea bătute cu ciudă la o maşină de scris rudimentară dar, totuşi, exista  ceva inefabil  care jubila în cuvintele de odinioară, într-o sărbătoare autentică pe care nu o puteam asocia cu emoţiile sau simţămintele mele.  Această sărbătoare este poezia.  Este ceva ca o respiraţie şi totuşi cu mult mai mult decât atât, poleind cuvintele cu viaţă, o altfel de viaţă…  Începusem să înţeleg din ce în ce mai mult sursa acelei elinişti binecuvântate care mă împingea la masa de scris atinci când vine sorocul poeziei să se nască.  Vedeam în recitirile mele unele “poezii” cu veritabile inginerii de construcţie,  elevând un limbaj impecabil la care “criticul” ar gasi cu greu un cusur… Şi totusi ea, poezia, era absentă.  Vă puteţi imagina repeziciunea cu care hârtiile se duceau in coş.  Rodul muncii mele era în mod vizibil o fântână  din care apa adăugată din resursele proprii dispărea odată cu primele emoţii care au generat-o.   Da, emoţiile pot fi parte din frumuseţea întrupată în cuvintele poeziei dar ele sunt departe de a fi suficiente.   Ele pot crea o seducţie imediată care va dispărea la o a doua citire sau chiar la prima încercare de pătrundere înspre miez.   Ideile sunt altceva.   Ele sunt un suflu de esenţă divină,  ele însele o esenţă între limitele noastre de spaţiu şi timp.   Chiar şi ele, ideile acompaniind emoţia şi curgerea bine regizată a cuvintelor sunt în cel mai bun caz un divertisment la monotonia existenţei noastre.  “Mai este ceva, îmi spuneam, mai trebuie să existe ceva acolo, intre cuvinte, între emoţii, între idei!…”  Să fie vorba despre maieutica din copleşitoarele dialoguri ale lui Plato când eroul acestuia, Socrate, moşea ideile din victimele dezbaterilor din Agora?  În ciuda unor similitudini vizibile nu acolo stătea adevărul.   Este adevărat,  Socrate părea că moşeşte ideile preexistente în minţile oponenţilor săi când în realitate el îşi expunea propriile idei folosind tricul întrebărilor care obligă un răspuns aşteptat.  Sistemul filosofic “născut”, în aparenţă inexpugnabil, nu este cu nimic mai solid decât fragilul balon de săpun.   O,da,  jos pălăria în faţa structurii literare, în faţa acestui nemaipomenit exerciţiu de gândire dar atât premizele cât şi finalitatea sunt false în ciuda aparenţelor şi, pentru mine cel puţin, atât Republica lui Plato cât şi celelalte dialoguri sunt doar exerciţii de logică.

Aşadar frumosul care poleiază cuvintele cu inefabilul poeziei,  ba mai mult,  care umple cuvintele cu acest inefabil, este altceva.  Acest frumos care este sursa celor mai frumoase sărbători pentru ochii noştrii, dovedeşte realitatea dimensiunii care poate cuprinde în ea împărăţia stării de har în care, cu umilinţă, respiră şi agonizează poetul…

Deseori poezia îmi părea ca o trezire la viaţă a lucrurilor preexistente ascunse, undeva dincolo de lucrurile care se văd.  Poezia îmi părea ca o ordine firească a lucrurilor peste care suflul poetului se adăuga dezvăluindu-se într-o ordine cu totul nouă spre deliciul altora.  Răspunsul era şi de data aceasta în altă parte, cel puţin în ceea ce priveşte propria mea părere.   Odată cu trecerea anilor şi cu nenumeratele mele demersuri înspre cunoaşterea Creatorului meu, răspunsul la întrebările mele începea să capete un contur cu totul nou.

Într-o nouă manieră a închinării mele nu puteam să nu tresalt de bucurie la vederea celui mai grandios poem care s-a scris vreodată de la întruparea primei secunde şi până acum.  Agonia marelui Creator al frumosului a culminat prin transpunerea totală a Creatorului în forma cea mai înaltă a existenţei create, omul.  Marea întrupare din dincolo, produsă undeva într-o iesle, la Betleem a revelat într-un unic şi de nerepetat poem al omului, dragostea.  Omul, această lucrare a lui Dumnezeu, nu poate fi sub nici o formă considerat ca o operă de artă în galeria unui colecţionar egoist!  Dorul de părtăşie adâncă şi tainică, tendinţa de a sacrifica totul în avederea aducerii la viaţă a acesteia se pot exprima,fără frica de a greşi , într-un singur cuvânt: Dragostea.

Aşa cum Mireasa, poem fără asemănare în lumea de aici şi cea de dincolo, va fi deliciul pe veci al Creatorului, poezia, în toate formele ei va exista înspre plăcerea Lui dar agonia de aducere a ei într-o formă exprimabilă există înspre suprema plăcere a poetului.   Această agonie, această săpare de fântâni, această consumare înspre o nouă rodire este actul creator al artistului.  Adusă de dincolo, turnată într-o formă perceptibilă, poezia se va ridica din nou ca o mireasmă nouă înspre bucuria Domnului nostru…

Literaţii lumii acestuia ar găsi multe oase de ros în încercarea mea de a răspunde întrebărilor care îmi frământau adesea mintea… Cu toate acestea, aplecându-mă cu sfială în faţa măreţiei de necuprins a Psalmilor sau la curgerea lacrimilor lui Ieremia în strigătul lui câtre popor, sau la uimirea cu care Isaia transpunea pe colile de papirus poemul celor mai minunate preziceri, văd harul minunat al Domnului revărsat peste cei aplecaţi întru naşterea frumosului ca o întrupare din dincolo…

Apoi, ca un abur suindu-se la întâmplare sub tăvălugul nemilos al gerului, ar fi cuvintele noastre pe care pe nedrept le-am numi poezie fără haina de slavă a dragostei...

Semnal!!!

Exista o neliniste in noi, in fiecare din noi, o neliniste izvorata dintr-un adanc care ne apartine si pe care nu-l putem cuprinde in disperata aventura a autocunoasterii.  Sentimental unei asteptari continue ne urmareste clipa de clipa dand vietilor noastre un iz de iminenta in dorinta noastra de a ne agata de viata.  Zi de zi, mai nerabdatori si mai animati, pasii nostri ne duc la cutia postala de unde nadajduim sa primim ceva, o veste, un semnal care sa schimbe cursul a ceea ce cunoastem deja si nu ne satisface. Ridicam cu amotie receptorul si cercetam INBOX pentru acelasi motive…

 Febra “cercetarilor fara rost” ne cuprinde din ce in ce mai mult mintile.  Exista in noi, in fiecare din noi, un simtamant de revolta, al neimpacarii cu clipa, sentiment pe care as incerca sa-l descifrez in randurile de fata. De unde vine?  Cum este afectat omul nascut din nou, si de ce omul duhovnicesc are perspective cu mult dincolo de imperiul acestui simtamant? 

 Gandul ma duce la Adam, in gradina Edenului, la Adam, creatura desavarsita a lui Dumnezeu.   El a trait intr-un mediu desavarsit unde, toate lucrurile create au existat inspre desfaterea lui si, cu toate acestea acea neliniste, acea asteptare inexplicabila exista in el pentru ca la vederea Evei el exclama: “…in sfarsit…!”(Gen.23:3).  Strigatul pare sa anunte sfarsitul unei lungi asteptari si triumful implinirii in acelasi timp.  Desi armonia este o implinire in sine, o impreunare a doua entitati desavarsite, Adam si-a transmis “nelinistile” din generatie in generatie, din nepot in nepot pana in zilele noastre… De ce? De ce chiar si in desavarsirea Edenului exista acea neliniste a unei continue asteptari? Se pare ca armonia lui Adam si a Evei era doar samanta sau anuntarea unei divine armonii care urma sa fie dasavarsita undeva in departele unui viitor dureros de ravnit… Lipsea ceva in Eden desi toate lucrurile erau bune si erau asa pentru ca Dumnezeu le-a gasit bune.  Cine stie ce era dincolo de Eden inainte de cadere? Ce era dincolo de teritoriul marginit de Tigru si Eufrat? Aceste sunt mai degraba intreabari retorice la care, poate, vom gasi raspunsul in ziua intalnirii cu Mirele, daca in ziua aceea vom mai avea nevoie de un raspuns… Personal nu cred ca vom avea intrebari in ziua aceea.

Nu cumva artele, prin tendinta lor de a transfigura  realitatea, de a idealize relatia omului cu mediul in care traieste sunt o expresie a acelei nelinisti mostenite din Adam?  Cineva l-a numit pe Eminescu “remuscarea dorului de absolut”.  Dorul de absolute este dorul dupa o armonie suprema la care nimic nu poate fi adaugad, nimic nu mai poate fi ravnit, nimic nu mai poate fi stirbit… Daca intentia Creatorului a fost ca Edenul sa fie un asemenea spatiu atunci crearea Evei n-ar fi fost necesara si caderea omului si a ingerilor in pacat nu ar fi fost posibile.  O, cat de adanci sunt gandurile lui Dumnezeu!  Acum, cand ma las transportat pe fagasul acestei meditatii, simt suspinele negraite ale spiritului uman inaltandu-se disperate in agonia unei dureroase neimpliniri…Dealtfel toata firea geme si suspina. Artele insasi in roadele lor sunt un strigat care ne arata clar si raspicat  ca nici macar imaginatia cea mai bogata si nici macar cel mai elevat dar creator nu vor putea cuprinde perfectiunea unei impacari depline, unei plinatati desavarsite pe care noi am numi-o absolutul.

O veste 

                Nerabdarea cu care deschidem plicul, graba cu care ridicam receptorul, curiozitatea cu care deschidem usa la sunetul soneriei, toate acestea sunt, cred din toata inima, incrediente implantate in spirtul nostru sunt jarul mocnind sub cenusa in asteptarea brizei care sa readuca spiritul la viata. Si, vai, cat de paralizatoare pot fi vestile pe care uneori le primim! Dar vestea, marea veste pe care o asteptam si care intarzie sa vina va trebui, dupa asteptarile fiecaruia sa fie vestea unei adanci si definitive schimbari.  Pentru cei alesi, aceasta este vestea buna a Evangheliei, vestea care vine sa impace pe om cu Creatorul sau.  Din clipa in care spiritual revine la viata, structura “nelinistii” de care vorbeam se transforma profund, nu dispare ci devine o dorinta si o asteptare activa, generatoare de energie divina (numiti-o dragoste) pentru ca pasii umblarii noastre sa aibe un sens… Umbalarea dupa absolut devine cresterea in cunastinta lui Dumnezeu. Din asteptatori ai vestilor, noi devenim purtatorii vestii celei bune, aducatoare de impacare…Vestile “rele” nu ne mai sperie pentru ca imprejurarile in totalitatea lor lucreaza in noi “o greutate vesnica de slava”. 

Lumea noua si Edenul glorificat (fara prezenta sarpelui) vor deveni teritoriul desavarsirii, o armonie suprema la care nimic nu va putea fi adaugat si care nu va pute fi stirbit.  Numai cautarea reciproca si armonizarea deplina a intentiilor noastre cu ale Creatorului nostru vor aduce acea mult ravnita impacare a tuturor lucrurilor in Isus Cristos in care locuieste toata plinatatea lui Dumnezeu.

Semnalul

Ce metamorfoza minunata! Ce divina schimbare! Iata ca pentru noi toate lucrurile devin noi.  Dorul de absolut se cristalizeaza intr-o voita cautare a fetei lui Dumnezeu, intr-o armonizare continua a voii Lui cu vointa noastra.  Pentru noi vestile pe care le auzim si vedem devin semne iar sterea de continua degenerare a societatii este Semnalul de pleacare in umblarea in faptele bune care abunda odata cu inmultirea faradelegior…

Tu, frate in Domnul esti samanta buna pe care Samanatorul a aruncat-o in lume intru inmultirea painii si saturarea flamanzilor.

 Iata  dar concluzia acestor ganduri: in tot ce auzi, in tot ceea ce vezi, este glasul Mirelui care se aude de aproape, este semnalul ca ziua numararii roadelor este aproape… In ziua cand ne vom intalni cu El faptele noastre vor fi cu noi urmandu-ne in tot cuprinsul vesniciei… 

Stihia

“Chiar acum, în această oră a serii, auzind vântul şi simţind fumul mi-am aruncat privirea înspre muntele de sud.  Flăcările acoperă o bună parte din linia orizontului…  Da, stihia mai bântuie încă pe meleagurile noastre, şi (cine ştie?)  poate că doar zorii mileniului fericirii o vor stinge cu totul…”

Se părea că întreaga ordine firească a lucrurilor va fi răsturnată, o “schimbare adâncă” definitivă părea a cuprinde inimă cu inimă, întreaga populaţie a frumoasei Kelowna.  Veştile rele  se încrucişau cu o viteză uimitoare, aerul întreg părea că anunţă ultimele clipe ale cetăţii din Okanagan.  Elicopterele, uriaşele bombardiere de apă, sirenele pompierilor şi ale poliţiei, convoaiele militare şi lumea cuprinsă de panică.  Focul cu jerbele lui de 60 m înalte părea că atinge cerul şi avansa pe trei fonturi cu 100-150 m pe minut.  Oamenii căliţi în foc mărturiseau că nu văzuseră aşa ceva în viaţa lor.  Temperaturile din epicentrul flăcărilor făceau ca pomii să plesnească, să explodeze aruncând în aer ramuri arzânde, făcând ca alte şi alte focuri să se aprindă aproape instantaneu.  De fapt era stare de panică în primar, în pompierii căliţi în foc, în soldaţii căliţi în luptă cât şi în omul de rând.  30,000 de oameni au fost evacuaţi din casele lor în mai puţin de două ore.  Alţi 30,000 erau în stare de alertă, pregătiţi pentru o evacuare rapidă.  Pregătindu-ne în pripă cu câteva lucruri de strictă necessitate, puteam vedea prin fereastră sudul oraşului cuprins de gigantele focuri…  Era ora opt seara şi eram pregătiţi să auzim megafoanele poliţiei ordorând evacuarea zonei noastre…  Priveam acea stihie şi buzele mele rosteau fără încetare:  “O, Doamne, o, Doamne…”  Era tot ce puteam să spun.  Unii din pompierii din prima linie trebuiau să-şi părăsească maşinile şi să fugă ca să-şi scape vieţile…  Cartierul elitei oraşului era în flăcări.  O altă veste a pus în alertă o altă treime din populaţia oraşului, apoi o altă veste anunţa că de fapt nordul oraşului este acum atacat.  Focul avansa pe trei fronturi.  Temperaturile uriaşe precum şi fumul înălţându-se atât de rapid au creat perturbaţii electromagnetice în atmosferă şi pe deasupra flăcărilor cerul părea a se despica de mulţimea fulgerelor şi tunetele adăugau încă şi mai înaltă panică la cea care exista deja. 

                Şi totuşi, megafoanele poliţiei nu au răsunat pe strada noastră şi, clipă cu clipă, oboseala şi somnul au învins frica.  Am adormit cu Numnele Domnului pe buze în acea vineri de neuitat.  Când ne-am trezit, puteam vedea cerul albastru şi mângâierea primelor raze de soare.  Partea noastră a oraşului a rămas intactă, vântul îşi schimbase direcţia împingând focul în el însuşi.  Un calm a înlocuit starea de panică.  Mii şi mii de oameni trebuiau adăpostiţi, hrăniţi, îndrumaţi…  Oraşul, ca un mechanism bine uns, a început să se mişte.  În mulţi, omul de bine s-a născut, în alţii fiara a ieşit la iveală…

                Ziceam în sinea mea:  “Domnul a cercetat Kelowna, a ars 248 din cele mai frumoase şi mai scumpe case, a legat inimile oamenilor între ele printr-o sfântă şi minunata solidaritate…”  Dar, minunea minunilor, nici măcar un suflet n-a pierit, nici măcar un om n-a fost rănit!  Se poate spune mai mult despre har?  Despre îndurarea fără margini a Domnului?  Se poate spune mai mult despre chemarea Lui la pocăinţă?  Mă aşteptam, cititorule, să văd trezire, să văd schimbare, să văd renaştere…

                “Mama natură”, spuneau oficialii oraşului, “ne-a dat azi o mână de ajutor”.  Plancarde uriaşe pe bulevardele oraşului, “vă mulţumim pompierilor, vă mulţumim soldaţilor!”  Duhul se întărâta în mine şi lăuntrul meu striga:  “unde este ‘îţi mulţumim Doamne’”?  Unde este cântecul de laudă şi lacrima pocăinţei?  O, Doamne, strigam în duhul meu, unde sunt proorocii tăi plângând printre ruinele oraşului?  “Cum să te mângăi, fiică a Sionului?”, striga Ieremia printre ruinele Ierusalimului.  Nimic din toate acestea, ba mai mult, cei care încercau să readucă în atenţia populaţiei faptul că Dumnezeu va judeca lumea şi că ceea ce deja am văzut este doar un semnal, sunt priviţi ca unii care aduc “mesaje rele” de către chiar fraţii lor în Domnul.  La toate acestea unul dintre clericii Kelownei comenta:  “Lucrurile nu sunt chiar atât de în alb şi negru cum cred unii…”  Cu alte cuvinte, la Domnul da nu este întotdeauna da şi nu nu este întotdeauna nu…  Când i-am reamintit de “plângerile lui Ieremia”, el a replicat că în Canada nu este teocraţie aşa cum Israelul a fost pe vremea lui Ieremia, deci mesajul Domnului prin proorocul plângător nu mai este relevant astăzi…

                Cititorule, dacă citeşti astăzi aceste rânduri, aminteşte-ţi că ziua judecăţii Domnului este aproape.  Semnele Lui sunt vizibile azi în tot locul.  Focul de la Kelowna este aproape nimic pe lângă toate cele care s-au întâmplat în anul acesta…  Franţa care îşi numără cei 10,000 de morţi într-o caniculă fără precedent, bezna care a acoperit estul Americii de nord, legiferarea “căsătoriei” între bărbat şi bărbat respectiv între femeie şi femeie în Canada, SARS, şi altele de genul acesta, în doar câteva luni, strigă: “treziţi-vă!”.  Ochii mei au văzut, în stihia de la Kelowna, starea noastră de neputinţă în faţa puterii lui Dumnezeu…  Unde te poţi ascunde?  Cine ştie ce altă teribilă veste îmi va izbi timpanele în  în ziua următoare?

                Şti ce?  Astăzi mai poţi răspunde, astăzi mai este har.  Va veni o zi însă când chiar şi timp pentru un ultim suspin nu se va ma găsi.

                Încă  îmi mai sună în urechi întrebarea soţiei mele:  “Ce mai urmează să vedem?”  Cred că întrebarea ei a fost mai mult retorică.  Cine ştie dacă vom mai apuca să vedem ceva?  Cine ştie, poate că acum este vremea să mai rostim un suspin în lipsa cuvintelor, să mai rostim o rugăciune de iertare şi pocăinţă în locul celei pe care nu vom mai avea timp s-o mai rostim?

                Chiar acum, în această oră a serii, auzind vântul şi simţind fumul mi-am aruncat privirea înspre muntele de sud.  Flăcările acoperă o bună parte din linia orizontului…  Da, stihia mai bântuie încă pe meleagurile noastre, şi (cine ştie?)  poate că doar zorii mileniului fericirii o vor stinge cu totul…

                Vino, Doamne Isuse!  Amin

Biserica înVeacul Sfidărilor  

“Timotee,păzeşte ce ţi s-a încredinţat; fereşte-te de flecările lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei, Pe nedrept numite astfel, pe care au mărturisit-o unii şi au rătăcit cu privire la credinţă.”(1 Timotei 2:20,21)

“ Desigur, frate, noi ne putem ruga, dar şi ei, săracii sunt robiţi în păcatul lor…  Vezi, în timpul bisericii primare starea de păcat era la fel…”  Îl ascultam pe fratele meu vorbind cu patosul lui cunoscut si cu milă nu neafectat de cele ce se întâmplau în realitate.  El ştia implicaţiile starii de care vorbeam eu în viaţa poporului lui Dumnezeu şi nu în ultimul rând în “modelarea” societăţii umane ale prezentului.

                Discuţia noastră a fost provocată de o ştire de trei ori repetată de CBC  care vorbea despre o “pereche” lesbiană care cerea tribunalului local autorizaţia de căsătorie.  Judecătorul, bazându-se pe definiţia constituţională a căsatoriei a respins cererea.  Reacţiile grupurilor “umaniste” precum şi a celor de “interes special” au fost mai mult decât vehemente.  De fapt însişi procurorul general al  British Columbiei crede că acestor “grupuri” trebuie să li se recunoască dreptul de căsătorie pe linia constituţională a drepturilor cetăţeneşti şi că neacordarea acestor “drepturi” este o discriminare împotriva celor cu “orientări sexuale diferite”.  Şi spuneam pastorului meu că dacă ei vor primi “dreptul” acesta ei vor putea veni să-i ceară să oficieze “căsătoria” la care el mi-a răspuns că sunt numai două alternative: să facă ceea ce vor ei sau să meargă în închisoare.

                Da, sunt numai două alternative: Compromiterea credinţei sau persecuţia. Suntem foarte aproape de  vremea când Biserica va fi numită drept o “organzaţie antisocială” intrucât vederile ei sunt în directă contrazicere cu o constituţie bazată pe o folosire coruptă a cuvintelor care contravine însuşi principiilor pe baza cărora a fost creată.  Constituţia Canadei vorbeşte despre drepturile tuturor cetăţenilor fără discriminare de rasă, sex, vârstâ, naţionalitate, religie.  La toate acestea s-a mai introdus şi “orientarea sexuală”.  Vedeţi, termenul acesta este un termen inventat de foarte puţină vreme de grupuri nespus de influente.  Deşi termenul este nou, el defineşte o stare de lucruri foarte veche cum ar fi sodomismul iar actul acestuia era numit din strătimpuri drept o “urâciune”.  Până nu de mult în dicţionarele asociaţiei psihologilor americani, sodomismul, pedofilia şi alte deviaţii de acest gen erau numite drept “perversiuni” sexuale, cu alte cuvinte ele erau abnormalităţi.  Astăzi, A.P.A. (American Psichilogical Association) a scos de pe lista abnormalităţior nu numai homosexualitatea dar şi pedofilia.  De fapt Dr. Laura Schlesinger, în transmisiile ei radiofonice a condus o întreagă campanie împotriva acestei tendinţe ale aşa numiţilor oameni de ştiinţă de a normaliza abnormalul.

                Unde suntem noi, copii Domnului ,în tabloul pe care  l-am descries? De fapt în relaţie cu situaţia descriesă există pericolul ca cei răscumpăraţi de Domnul să cadă în una din cele două extreme pe care voi încerca să le prezint.

1.       FRICA

2.       NEPĂSAREA

1.Frica este o stare contrară voii lui Dumnezeu şi este în directă contrazicere cu credinţa.  Pe cât de creatoare este credinţa pe atât de distructivă este frica.  Un proverb românesc spune că  “De ceea ce ţi-e frică nu scapi!” Ca să folosesc un termen mai matematic, frica este o credinţă negativă.  Frica face ca un pericol imaginar să devină real paralizând voinţa în acelaş timp.  Frica şi credinţa se exclud reciproc.  Prezenţa credinţei implica lipsa fricii cu alte cuvinte.

Evident, starea de fapt prezentată mai sus este mai mult decât ameninţătoare.  Este de fapt o realitate dureroasă ale cărei efecte se fac simţite în toate sferele vieţii noastre ca  cetăţeni ai unei lumi care ne este din ce în ce mai ostilă.  Ştim că în spatele acestor evenimente este este o putere diabolică, pornită să orchestreze lucrurile prin planuri pregătite cu minuţiozitate care nu au un alt scop decât acela de corupere a bisericii şi a mădularelor ei. Putem cădea în extrema fricii simţindu-ne copleşiţi de furia acestui val deslănţuit de diavolul în persoană, şi să ne retragem într-o cochilie a “cuminţeniei sociale” care ne poate da o falsă imunitate .  Frica de aspune lucrurilor pe nume face deservicii atât celui care tace cât şi celui care este înrobit de păcat, care nu este avertizat de pericolul pedepsei veşnice la care este candidat prin neştiinţă.  Credinciosul “cuminte” este pus faţă în faţă cu pericolul de a intra el însuşi în disgraţia Domnului şi de a suferii consecinţe eterne.

Da, este adevărat,  curajul de a spune adevărul Evangheliei cu privire la starea de păcat a societăţii de azi ne poate costa confortul de care ne bucurăm vremelnic pe acest pământ sau putem plăti cu lanţuri îndrăzneala de a iubi prin spunerea pe nume a stărilor de fapt,  dar vom câştiga o cu atât mai mare libertate şi mulţumire de sine dacă ne vom asuma riscul.  Slava Domnului va străluci în suferinţele noastre…

“Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii dintre voi ca să vă încerce.”(Apoc.2:10)

                Este, fără îndoială, o vreme a cernerii.  Este ultima ofensivă a satanei împotriva unşilor Domnului.  Ziua pedepsei lui se apropie şi el ştie asta.

                Este timpul ca  noi să recunoaştem vremurile de azi şi părăsind frica să ne uităm cu nădejde înspre ziua mare a răsplătirii alergării noastre care este chiar la uşi.

          2. Nepăsarea  este o altă stare impotriva voii lui Dumnezeu pentru copiii Lui.  Nu există nimic în caracterul lui Dumnezeu care să scuze sau să justifice nepăsarea.  Nepăsarea este sursa principală a hrănirii eului şi este una dintre cele mai strigătoare dovezi unei credinţe moarte.  Pedeapsa Sodomei şi a Gomorei este un rod nefast al nepăsării.  “Liniştea nepăsătoare” faţă de cele ce se petrec în jurul nostru ne înstrăinează de însuşi conceptual iubirii divine.  Iubirea înseamnă eliberarea de gheara nepăsării şi înjugarea benevolă la povara rugăciunilor de mijlocire, la adoptarea unei atitudini active împotriva păcatului înspre beneficiu celor înrobiţi de acesta.

                “Iată care a fost nelegiuirea  sorei tale Sodoma: era îngâmfată, trăia în belşug şi într-o linişte nepăsătoare, ea şi ficele ei, şi nu sprijinea mâna celui nenorocit şi celui lipsit.”(Ezechiel16:49)

                Condiţiile descrise în versetul de mai sus sunt prezente în plinătatea lor şi noi suntem nevoiţi să ne înfăţişăm cu ele clipă de clipă. Vom alege noi chinul neroditor al lui Lot stând într-o aşteptare infructuoasă la porţi ori lupta deschisă a lui Avraam într-o mijlocire până la uitare de sine?

Poate că, dacă Lot ar fi evitat cele două extreme de care am vorbit, s-ar fi găsit în Sodoma şi Gomora cele zece suflete neprihănite din pricina cărora cele două cetăţi ar fi dăinuit şi azi...  Şi dacă nu este altceva care să ne urnească din nepăsare şi frică iată, Domnul ne spune astăzi, că binecuvântarea sau blestemul naţiunii în care trăim  nu depind de starea celor de afară, a celor nemântuiţi ci de noi, poporul Domnului.

“...dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, - îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul, şi-i voi tămădui ţara.”(2Cronici 7:14)

Versetul acesta este leacul pe care Dumnezeu l-a prescris pentru vindecarea şi mântuirea naţiunilor şi există un singur răspunzător pentru aplicarea acestuia: poporul Lui! 

Ziua sfârşiturilor slabe

Simţeai cum cerul se cobora, vedeai feţe radiind de bucuria divină şi minunate rugi şi laude rostite în limbi neştiute.  Frica de Dumnezeu încărca aerul tumultuous al laudelor şi cântărilor.  Era vara, sâmbătă seara în basementul acela din Detroit.  Am fost “furat” într-o clipă în extazul părtăşiei binecuvântate cu Creatorul meu…  În mintea şi în inima mea nu erau întrebări în clipele acelea.  Era doar aceea minunată îmbrăţişare a ceea ce este pământesc cu ceea ce nici nu credeam că poate fi atins…  Cu cerul…  Era plăcerea negrăită a unei intimităţi adânci şi sfinte.  De undeva din adâncul fiinţei mele dorul tainic de limpezime a umplut cu lacrimi ochii mei neobişnuiţi cu plânsul.  Atunci când bătrânul nostru prieten ne-a spus despre a merge în Detroit la rugăciune, atât eu cât şi soţia mea am fost mai puţin decât încântaţi dar la insistenţele prietenului nostru am decis să mergem.  De fapt în toate începuturile în Domnul, există o putere împotrivitoare care tinde să le zădărnicească.  Seara aceea la Detroit a schimbat cursul vieţii mele înflăcărând o mişcare nouă, cu totul nouă, dând vieţii mele un sens al adevăratei angajări, în care toată fiinţa mea era cuprinsă…  Şi totuşi privind în urmă, mă simt obligat să văd că în aşa numita mea “creştere” de atunci şi până azi, ceva din inefabilul acelei dulci părtăşii pe orizontală şi verticală a pălit.  Flacăra generatoare a spiritului pare a slăbi în timp ce voinţa şi raţiunea îşi continuaseră drumul faptelor bune în Domnul.  În desele mele conversaţii cu Delia, fiica noastră mai mare, ne-am angajat în a “evalua” valoarea clipelor pline de emoţii din primele noastre întâlniri cu Domnul…  De ce emoţiile de atunci nu ne însoţesc şi în present deşi, cum am mai spus, voinţa noastră, şi motivaţia raţională stăruie în aceeaşi direcţie?  De ce?  Ei bine, am aflat în decursul anilor că eu nu sunt singur pe făgaşul acestor întrebări, că înaintea noastră şi după noi, oamenii au trecut şi vor trece prin stări asemănătoare.   În căutarea adevărului am auzit “răspunsuri” din toate părţile care mai degrabă căutau să liniştească cugetul decât să “răspundă”…

                Experienţa pustiei sau “the desert experience”  ar fi una dintre cele mai vehiculate idei prin bisericile contemporane.  Acoperirea biblică a acestei teze este tentantă şi poate fi liniştitoare pentru un cuget chinuit de neodihnă.  Poate fi, îmi zic, Moise a experimentat asta de două ori câte patruzeci de ani!  Domnul Isus a fost dus de Duhul în pustie şi a stat acolo patruzeci de zile…  Sună bine, nu-i aşa?  Dar în ultima vreme acest antidot nu-mi mai ajută pentru că descopăr pe paginile Noului Testament o altă realitate.  De fapt însăşi comparaţia experienţei lui Moise cu pustia nu prea poate fi aplicată drept răspuns uscăciunii spirituale pe care uneori o simţim…  Experienţa pustiei este mai degrabă o illustrare a şcolii prin care ne trece Domnul întru obţinerea îndelungei răbdări şi a mult râvnitei tenacităţi în lucrare.  Asta nu implică lipsa emoţiei primei iubiri şi nici lipsa bucuriei cereşti în slujbă!  Iată ce zice Domnul printr-unul din heralzii Lui: 

“Căci chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da niciun rod,

Rodul măslinului va lipsi, şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor

Pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi

Bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii

Mele!”  (Habacuc 3:17, 18).

Poate că nu emoţia primei iubiri lipseşte ci chiar prima iubire sau “dragostea dintâi”!  Crede-mă, cititorule, nu sunt pornit să tai craca de supt picioarele tale pentru că pe aceeaşi creangă sunt şi eu şi mulţi alţii ca mine şi ca tine.  Poate că mesajul acestui articol ne va ajuta pe amândoi.  Atâta vreme cât suntem în căutarea răspunsului, suntem încă temeinici candidaţi în regăsirea primei iubiri.  Experienţa pustiei, spun heralzii ei, este şcoala umblării prin credinţă şi raţiune.  Este Adevărul, spun ei, cel care ar trebui să ne motiveze şi nu emoţia primară.  Desigur, adevărul trebuie să fie miezul credinţei noastre dar nu fără flacăra vie a dragostei dintâi…  Acum, acum când scriu asta, sunt şi mai convins că nu ea flacăra ne-a părăsit ci noi am părăsit dragostea dintâi.  Iată, spre meditaţie un text din Apocalipsa care pare să reveleze ceva în acest sens.  Domnul se adresează efesenilor astfel: 

“Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi, că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli şi nu sunt,  şi i-ai găsit mincinoşi.  Ştiu că ai răbdare, şi că ai suferit din pricina Numelui Meu, şi că n-ai obosit.  Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi… “ (Ap. 2: 2-4).

Hmm…  Iată un text greu de digerat!  Evident se adresează trupului Bisericii dar este aplicabil şi la inidivid ca de altfel, toate celelalte mesaje adresate bisericilor din Asia Mică.  Voinţa de a umbla în faptele bune este acolo, umblarea este acolo, răbdarea, tenacitatea, râvna pentru Domnul şi pentru adevăr, şi toate acestea până la sacrificiu…  Tot ce trebuie unui portret de creştin adevărat.  Mai puţin ceva, ceva ce nu poate fi văzut şi măsurat, ceva ce transcende multitudinea faptelor, ceva ca un fir nevăzut dintre inima omului şi cer…  Iubirea, şi nu doar iubirea ci dragostea dintâi.  Dacă privim Biserica din Efes prin Ioan 14:21, vedem că Efesenii au trecut examenul dragostei cu brio.  “Cine are poruncile mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte şi cine Mă iubeşte va fi iubit de tatăl Meu…”  Este ceva ce Efesenii mai trebuiau să facă pentru aşi dovedi dragostea faţă de Domnul şi mai ales dragostea dintâi?  Biserica din Efes ar putea stârni admiraţia oricărui judecător omenesc, s-ar putea spune…  Oare?  La o analiză mai aprofundată a acestui text, în comparaţie cu celelalte mesaje, vedem că din acest portret lipsesc două elemente vitale în definirea iubirii adevărate, iubirii care a acceptat cuiele şi ruşinea în favoarea celor ce pier.  De fapt, cele două elemente, au ocupat inima Domnului nostru Isus Christos în tot timpul umblării Lui printer cei muritori.  Acum putem vedea care sunt acestea?  Simplu.  Sunt două, şi numai două din şapte biserici care nu au fost mustrate de Domnul şi acolo vom găsi răspunsul:  Smirna şi Filadelfia.  Ce aveau ele şi Biserica din Efes nu avea?  Ei bine,  vedem că lista realizărilor este cu mult mai scurtă decât cea a Efesenilor încă de la prima citire!  De fapt în Luca 10: 38-42 vedem două caractere, Marta şi Maria, femei care ocupau un loc aparte în viaţa pământească a Domnului, care au primit o evaluare divină a umblării lor…  Marta, spune Luca, L-a primit pe Domnul în casa ei.  Şi nu numai că L-a primit ci s-a angajat în totul în “multă slujire”.  Sora ei Maria stătea la picioarele Domnului şi asculta cuvintele Lui…  Marta a fost mustrată în ciuda sacrificiului ei, iar Maria a fost lăudată…  Desigur, vedem în Marta un exemplu de dăruire în slujbă dar nu în Domnul.  Marta îşi face datoria onorându-şi oaspetele.  Maria pe de altă parte, este cu totul adâncită în adorare.  Maria şi-a găsit loc smerită, loc la picioarele Domnului şi absorbea cuvintele Domnului aşa cum mireasa absoarbe cuvintele preaiubitului ei…  Revenind la seara aceea de la Detroit văd mai clar starea inimii mele de acum…  De altfel Cuvântul Domnului ne îndeamnă:  “Aminteşte-ţi de unde ai căzut şi pocăieşte-te”.  Slujba în sine este o chemare cerească dar răspunsul la această chemare sau mai bine zis umblarea noastră în ea poate determina starea inimii faţă de Domnul.  Împărţindu-ne ca şi Marta în slujire, în multă slujire, se poate întâmpla ca noi să uităm cine este sursa puterii noastre şi începem să facem lucrurile la care suntem chemaţi bazându-ne pe propriile noastre puteri…  Aici cred că se află Biserica din Efes în momentul în care Duhul Domnului îI vorbeşte…  Jugul care ar fi trebuit să fie bun şi sarcina care ar trebuit să fie uşoară, devin dintr-o dată poveri greu de purtat.  Oboseala fizică şi spirituală încep să cuprindă pe slujitori…  Criza de timp şi îngrijorarea pentru lucrurile care mai trebuie făcute se interpun treptat între inima slujitorului şi Dumnezeu.  Experienţa pustiei prin care Moise a trecut, nu cred că poate fi aplicată aici.  Antidotul stării noastre de “secetă emotivă” în relaţia noastră cu Domnul cred că stă exact în îndemnul Domnului către Biserica din Efes:  “Aminteşte-ţi de unde ai căzut şi pocăieşte-te!”

Ziua sfârşiturilor slabe (2)

De câte ori mă întorc şi citesc Cuvântul Domnului adresat Bisericii din Efes simt cum Duhul Domnului lucrează o adâncă şi binecuvântată chirurgie spirituală înlăuntrul meu… 

                “Aduţi aminte dar de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi.”  “Faptele dintâi”?  Hmm.  Cât de departe sunt gândurile lui Dumnezeu de gândurile noastre!  Păi cum, Doamne, vom spune, acum suntem maturi şi tu vrei să mergem înapoi la copilăria noastră?  O nu, nu de copilăria noastră în Domnul este vorba!  Dimpotrivă, avem din Scriptură atâta bogăţie de îndemnuri care ne cheamă la creştere, la maturitate.  Şi apoi, după ce am citit biblioteci întregi, am iniţiat misiune după misiune, am strâns provizii pentru văduve şi orfani, ne-am definit cu fieare literă greutatea doctrinei în strictă conformitate cu Scriptura, suntem noi maturi?  Poate că nu…  De ce spun asta?  Ei bine, tot binele înşirat mai sus, aparte de gândul şi inima lui Christos, definesc mai degrabă o instituţie decât un trup şi cu atât mai puţin trupul lui Christos care este biserica.  Poate că biserica din Efes era tocmai în această poziţie când Duhul Domnului îi vorbeşte, sau cel puţin aproape de această poziţie.  Şi dacă acest cuvânt nu ne aduce la realitate, atunci poate că luptăm pentru o cauză pierdută şi osteneala noastră este zadarnică…

        “Altfel voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.”

                Sfeşnicul este purtătorul luminii şi Cuvântul ne previne că putem face multe lucruri măreţe pentru cei din jur, ba că putem chiar crede că le facem în numele Domnului, şi totuşi să fim întru totul în afara voii şi inimii lui Dumnezeu.  Fără acest sfeşnic biserica din Efes ar fi doar o instituţie de  caritate bine organizată şi vorbită de bine.  Unde este lumina, unde este flacăra dragostei dintâi?  Cu ajutorul Domnului voi încerca să expun cele două ingrediente care erau prezente în Smirna şi Filadelfia şi lipseau efesenilor.

Oglindirea sinelui             

Procesul introspecţiei, al cunoaşterii stării noastre lăuntrice, este de neînlocuit în umblarea noastră în Domnul.   Citirea regulată a Bibliei trebuie să ducă la acest proces or altfel putem citi în zadar…

        “Căci dacă ascultă cineva Cuvântul, şi nu-l împlineşte cu fapta, seamănă cu un om care-şi priveşte faţa firească în oglindă; şi după ce s- privit pleacă şi uită îndată cum era.” (Iacov 1:23, 24).

                Cineva a spus odată că “atunci când citeşti cu adevărat Cuvântul, Cuvântul te citeşte pe tine”.  Aceasta este adevărata oglindire a sinelui…  Biserica efesenilor îşi oglindea faţa firească în contextul vremii şi nu în Cuvânt.  Lucrurile bune în care a fost angajată mărturiseau despre ea în urechile tuturor celor de pe orizontală.  Cei de pe orizontală, la rândul lor mărturiseau faptele ei bune.  De aici încolo panta căderii devine deosebit de abruptă.  Umblarea care ar trebui să vină din citirea Cuvântului şi oglindirea în inima Tatălui este deviată înspre citirea opiniei publice…  Nu cunosc evoluţia spirituală a bisericii din Efes după primirea mesajului apocaliptic, dar dacă Efesenii nu s-au pocăit, ei au ajuns mai târziu (probabil) în postura bisericii din Sardes.

“Îţi merge vestea că trăieşti, dar eşti mort”. 

Faima între semeni va duce invariabil la statura laodiceenilor care mărturiseau despre ei înşişi că sunt “buni”. 

“Pentru că zici…”, zice Domnul când se adresează laodiceenilor.  Laodiceenii mărturiseau şi lăudau propriile realizări, dovedind lipsa lor de intimitate în relaţia cu Domnul, deci, exprimându-şi astfel independenţa. 

                Iată, pe de altă parte, atitudinea de inimă a credincioşilor din Smirna:  “Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat!) şi batjocurile din partea celor ce zic că sunt iudei şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a satanei”  (Apoc. 2:9).  Recunoaştem din acest mesaj inima unui popor pe genunchi, inima unui popor sărac, fără titluri academice, aşa mărturiseau ei înşişi, dar Domnul îi contrazice:  “dar eşti bogat!”.  Bogăţia lor nu venea prin multitudinea faptelor “văzute”, ci din dependenţa lor totală de sursa puterii şi a bogăţiei.  Poate că doctrina lor şi statutul lor nu erau scrise în piatră ca la efeseni, poate că “faptele” lor bune erau umbrite de mulţimea greşelilor, dar inima lor era zdrobită şi genunchii bătătoriţi în disperarea rugăciunii.  Lucrul cel mai minunat în cazul lor este că domnul îi laudă şi nu oamenii.  Desrpe ei, spune Cuvântul în versetul 10, că erau batjocura sofisticaţilor iudei care credeau că erau iudei şi mărturiseau despre ei înşişi că sunt iudei.  Numai harul Domnului şi dragostea dintâi a credincioşilor din Smirna au făcut ca flacăra credinţei lor să nu se stingă ci să sporească.

                Iubite cititor, Domnul m-a dus de mână pe făgaşul acestor meditaţii ca să-mi arate că atât vremea marilor izbânzi cât şi vremea sfârşiturilor slabe sunt deopotrivă de aproape.  O inimă îngâmfată nu poate vedea adevărul.  Oglindirea sinelui în Cuvânt este un act nobil făcut în smerenie.  Puterea desăvârşită a lui Dumnezeu începe a se manifesta prin cunoaşterea şi mărturisirea propriilor neputinţe.  Inima celui ce scrie aceste gânduri a gustat din amărăciunea descoperirii adevăratei stări lăuntrice prin oglindirea în Cuvânt, dar şi bucuria negrăită a izbânzii prin pocăinţă şi recunoaşterea deplină a dependenţei de Dumnezeu.  Nu te lăsa amăgit că vei putea forţa mâna lui Dumnezeu mărturisind îndelunga lui răbdare ca să-ţi justifici starea deplorabilă a inimii!  Cuvântul spune că Dumnezeu dă har celor smeriţi şi stă împotriva celor mândri.  Nu ştiu la câte întrebări am răspuns prin acest articol, dar ştiu că scrierea acestor gânduri este deosebit de benefică pentru sufletul meu, cum, trag nădejde că şi citirea acestora va fi pentru tine.

Revelaţia             

                Haideţi să aruncăm o privire scurtă în tabăra celor din Filadelfia!  Fraţii noştri din Filadelfia erau călăuziţi de înţelepciunea primită din felul în care Dumnezeu li se revelează:

“Iată ce zice Cel Sfănt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide şi nimeni nu va închide, Cel ce închide şi nimeni vu va deschide:” (Apoc 3:7)

                Îşi plângeau probabil neputinţa lor către Domnul, în disperarea lor de a atinge o lume care era cu mult dincolo de ceea ce puterile lor pot atinge.  Lumea din jurul lor devenea din ce în ce mai sofisticată şi cu norme morale din ce în ce mai ceţoase… Şi apoi ei înşişi, filadelfienii, realizau probabil că nu erau chiar perfecţi, la care Domnul le răspunde că El este sfânt şi propria lor sfinţenie este în El.  Deasemenea ei probabil că realizau că nu sunt chiar stăpâni pe adevăr  şi pe doctrină la care Domnul le răspunde că El este Adevărul şi că prin ascultarea lor şi dependenţa lor de El, ei vor fi în stare să răspundă celor care se îndoiesc de temeinicia Cuvântului. Şi apoi, vedeţi, ei nu aveau, probabil, persoane influente şi nici putere care să le deschidă uşi de vestire şi ei se plângeau Domnului de asta. Domnul le răspunde că El este Cel care va deschide şi va închide .

                         “Căci ai puţină putere şi ai păzit Cuvântul Meu.”( Apoc 3:8)

                Este adevărat că şi ei se oglindeau în ceea ce vedeauîn jur dar cu o atitudine smerită.  In ciuda slăbiciunilor ei vedeau că lumea are o nevoie disperată de Dumnezeu şi că ei fără Dumnezeu nu vor putea face nimic. Dumnezeu a văzut de fapt în ei ceea ce ochiul omenesc nu putea să vadă:

“Harul Meu îţi este deajuns; căci putera Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită” (2 Cor 12:9)

Ziua sfârşiturilor slabe (3)

Dumnezeu a dovedit că nu are un mesaj pentru cei simplii şi un altul pentru cei sofisticaţi. Cunoaşterea Lui este o chestie de relaţie şi nu de logică, adorarea şi nu cercetarea este cea care ni-L revelează, inima şi nu intelectul îl poate cuprinde, dragostea pentru El, şi numai ea, poate fi temeiul relaţiei cu El. Ea transcende spaţiul şi timpul, văzutul şi nevăzutul, cunoscutul şi taina, pământescul şi divinul…

Încrederea în sine

Ceea ce este mai cutremurător în ceea ce Duhul vorbeşte bisericilor este lauda pe de o parte a bisericilor persistente in Adevăr şi mustrarea  pe de altă parte cauzată de un sfârşit mai mult decât nemulţumitor (în ochii Domnului) a celorlalte biserici.  Am văzut cum bisericile mustrate, fără excepţie, apăreau bine atât în ochii celor ce le compuneau căt şi în ochii celor de dinafară…

“Îţi merge numele că trăieşti…” (Apoc 3:1)

                Nu mă îndoiesc că fiecare din cele cinci biserici mustrate au fost căndva tot atât de vrednice de lauda Domnului ca şi bisericile din Filadelfia şi Smirna.  Numai că aici este vorba cumva de capătul alergării. Domnul nu dispreţuieşte inceputurile slabe dar este întristat de desele noastre alunecări înapoi. Ceva deosebit de tragic s-a petrecut pe parcursul anilor cu cele cinci biserici.  Dar mai ales ceva cutremurător cu biserica din Laodicea pentru care Domnul nu are nici măcar un singur cuvânt de laudă.  Ar fi o naivitate din partea noastră să credem că lucrurile acestea s-au întămplat brusc.  Efesenii, spre exemplu, din toata lista de realizări şi izbânzi, au doar un singur lucru pe care Domnul îl numeşte bun:

“Ai însă lucrul acesta bun: că urăşti faptele Nicolaiţilor pe care şi Eu le urăsc.”( Apoc 2:6)

                În ciuda lungei liste de realizări, era un lucru, doar un lucru unde Domnul şi Efesenii erau inimă la inimă. Dar ce era rău cu restul?  Haideţi să vedem…

“Ştiu faptele tale, osteneala ta, şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi.”(Apoc 2:2)

                Poţi deduce uşor, doar privind cuvintele pe care le-am subliniat, că în inima Efesenilor s-a produs o schimbere şi ce este mai dureros, o schimbare în raporturile lor cu Domnul. Când Domnul le spune cuvintele de mai sus, El o face ca un spectator şi nu se vede implicat sau împreună lucrător în toată lucrarea.  Izbânzile lor erau mai degrabă un rezultat al profesionalismului, al experienţei aplicate decât al călăuzirii directe sau al dependenţei de Sursă.  De fapt Efesenii chemaţi la a câştiga lumea pentru Cristos s-au îndepărtat tocmai de ceea ce ar trebui să-i energizeze în lucrarealor de evanghelizare: dragostea.  De ce? Ei care trebuiau să-i iubească pe cei pe care Domnul însuşi i-a iubit, pe cei răi, nu i-au putut suferi. Este clar că şi la acest capitol Domnul era spectator pentru că Efesenii se “descurcau” singuri. Toate lucrurile amintite de Domnul în versetul de mai sus sunt bune în sine dar nu au greutate spirituală sau “greutate veşnică de slavă” întrucât au fost făcute departe de inima lui Cristos.  Noii veniţi la credinţă erau mai degrabă converţi decăt născuţi din nou iar biserica a devenit mai degrabă instituţie decât trup.

Compromisul

Cât despre suferinţa pentru Numele Domnului vedeţi că Domnul le vorbeşte folosind timpul trecut pe când celor de la Smirna le spune acelaş lucru dar la timpul prezent ceea ce mă face să cred că odată Efesenii au fost în poziţia celor de la Smirna, biserica pentru care Domnul nu  are nici o mustrare. Ceva s-a întâmplat cu Efesenii pentru că ei cândva au suferit pentru Domnul şi acum nu mai sufera.  Şi nu cred că neregula stă în doctrină ci în atitudine sau mai degrabă în relaţia sau lipsa acesteia pe verticală. Probabil că au găsit o modalitate de compromis sau de îndulcire a Adevărului ca să placă celor care odată îi prigoneau. Observaţi însă că ei erau intransigenţi în aplicarea aceluiaş adevăr înlăuntrul Bisericii (condamnarea faptelor Nicolaiţilor), fapt pe care Domnul îl găseşte lăudabil. Ei aveau două efe în aplicarea adevărului sau două standarde în loc de unul, Adevărul absolut al lui Dumnezeu. Efesenii nu au obosit în facerea binelui dar lucrul acesta a fost făcut mai degrabă pentru a-şi construi faimă decât din dragoste.  Nici măcar nu cred că poţi explica lipsa de dragoste pentru care Domnul îi mustră pe Efeseni. Cred că o aproape imperceptibilă alunecare pe panta compromisului cu lumea şi cu standardele lumii pot ducela asta. Motivaţia lor fără îndială că  a început prin a fi nobilă.  Astfel, din lipsa factorului supranatural (lucrarea Duhului Sfânt) a început recurgerea la programe de toate felurile, la caritate dar fără travaliul şi agonia mijlocirii, la evanghelizări folosind mai degrabă elocvenţa vorbirii decât simplitatea propovăduirii crucii, mai degrabă la cunoştinţă decât la îţelepciune inspirată de sus.

Nu doresc să înţlegeţi că propovăduiesc opacitate la ştiinţă şi pricepere. Nici de cum! Ignoranţa nu este plăcută lui Dumnezeu pentru ca El însuşi ne îndeamnă să cercetăm toate lucrurile. Problema se naşte atunci când alegem să ne rezemăm pe acestea în loc să recugem la Sursa divină atunci când este vorba de lucrarea lui Dumnezeu. Dumnezeu a dovedit că nu are un mesaj pentru cei simplii şi un altul pentru cei sofisticaţi. Cunoaşterea Lui este o chestie de relaţie şi nu de logică, adorarea şi nu cercetarea este cea care ni-L revelează, inima şi nu intelectul îl poate cuprinde, dragostea pentru El, şi numai ea, poate fi temeiul relaţiei cu El. Ea transcende spaţiul şi timpul, văzutul şi nevăzutul, cunoscutul şi taina, pământescul şi divinul…

Excesul de zel, în cazul Efesenilor pare a se fi degenerat în munca de rutină, în satisfacerea nevoilor evidente, în activism social, dacă pot spune asta.

Taina intimităţii cu Dumnezeu este fără îndoială elementul de bază în bunăstarea duhovnicească a celor de la Smirna şi Filadelfia. Aşa cum am menţionat în articolele precedente, nu lista realizărilor şi nici imaginea sau faima câştigată înaintea lumii cântăresc prea mult înaintea lui Dumnezeu. Oh, desigur că mărturia existenţei noastre înaintea lumii trebuie să fie fără cusur dar asta trebuie să origineze nu din intenţia de a câştiga favorul ei ci al lui Dumnezeu.  Lumea va trebui nu să ne laude pe noi ci pe Dumnezeu din pricina noastră.

“Să aveţi o purtare bună în mijlocul neamurilor, pentru că cei ce vă vorbesc de rău ca pe nişte făcători de rele, prin faptele voastre bune pe care le văd, să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării.” (1Petru 2:12) 

Perpetua Rostire (1)

                Travaliul meu de autodefinire este numai al meu, pentru că buzele lui Dumnezeu m-au rostit cu un nume, deci cu un miez specific numai mie.  El a rostit şi numele tău, tot unic, iar povestea destinului tău etern este deasemeni unică.  Fiecare din miliardele de poveşti sunt profund unice dar au acelaşi sfârşit: eterna revelare a gloriei lui Dumnezeu.

În multele din serile mele îmi găseam împăcarea nu găsind răspunsurile ci armonizând întrebările într-o cântatâ din inimă adorare… Găsesc că aceasstă stare ar fi singura care mă poate feri de cruzimea izolării.  Cugetarea  în tihnă, sub firmamentul de taină al propriei mele existenţe mi-a fost,nu odată, “păşunea de verde” şi “apa de odihnă”.  Perspectiva infinitului şi a eternităţii înfiorată de intensitatea scrutărilor mele a făcut, în atâtea rănduri, ca torentele tenebroase ale unui viitor incert să mi se pară nevrednice de a fi luate în considerare în tainica ecuaţie a existenţei mele.  

În grabnicele mele vorbiri mă găseam spunând “existenţa mea pe acest pământ” în felurite contexte. M-am oprit însă… Acum, când rostesc “existenţă”mă gândesc la substanţă şi nu neapărat la una materială.  Dacă existenţei i s-ar lua aura cerească,  pentru a avea semnificaţie terestră, ea ar deveni prezenţă.  Vreau să nu înţelegeţi că scriu un eseu bazat pe tezaurele mai mult sau mai puţin iluzorii ale stiinţei ci mai degrabă scriu sau descriu un fragment al cronicii relaţiei mele cu mine însumi, dincolode realmul care nu pare a-mi favorabil.

Ei bine, văd două căi care se desprind dintr-un drum comun, văd chiar posibilitatea de a umbla pe “două cărări” în procesul de autocunoaştere.  Fie că umblăm stabili pe una sau pe cealaltă dintre căi ori împleticiţi pe amândouă de-odată,noi umblăm, deci procesul autodefinirii se desfăşoară.  Cugetul care, după scriptură, devine o mărturie pentru sau împotriva noastră, poartă răni noi si cicatrice vechi de pe urma acestui proces.  De fapt primul trecător ieşit în drumul umblărilor mele a fost Taina.  Şi continuăm să ne întâlnim, să ne dăm bineţe.  “Bună dimineaţa, Taină, cum de te văd singură?”  Taina pare a-mi răspunde întotdeauna.  În cele  din urmă mi-am făcut obicei şi datorie să aleg mereu aceeaşi cale pentru plăcerea de a mă auzi strigat pe nume într-o sinceră rostire de bineţe.

Şi apoi, mă întereb, de ce este nevoie de travaliul autodefinirii?  De ce?  Răspunsul mi-a venit pe neaşteptate: de a ne pronunţa prezenţa.  Astfel, ca o urmare aproape firescă, noi ne manifestăm prezenţa.  Şi găsesc această ordine absolut la locul ei, cu atât mai mult cu cât noi nu putem concepe un ceva fără un dincolo de ceva, un eveniment fără un eveniment dincolo de el.  Noi nu putem găsi soluţia la TOATE problemele noastre şi nici nu vom putea curma şirul care ne cuprinde…  Sinuciderea ar părea a fi antidotul universal al disperării dar şi ea are un dincolo ireversibil, în eternitate.  Înţelegerea acestor lucruri propune acceptarea lor, armonizarea gândurilor noastre cu acceptarea.

“Eu sunt Cel ce sunt” a fost rostirea supremă a existenţei supreme.  Dacă Moise a înţeles imensitatea acestei rostiri noi nu ştim dar ştim că el a acceptat-o şi a umblat conform cu această minunată acceptare.  Înclin să cred că că el a înţeles că înţelegerea ei a fost cu mult dincolo de puterile lui si nu a mai rostit nici o întrebare în privinţa identităţii Lui.  Moise s-a înfăţişat ca nimeni altul cu manifestarea prezenţei lui Dumnezeu. Ştim că Moise a tânjit adânc să vadă în dincolo, să-L vadă pe Dumnezeu în ceea Ce El este dar lucrul acesta a fost cu neputinţă. El a putut să vadă doar spatele Lui într-un moment mai scurt decât o clipire.  Tânjirea lui Moise a continuat în oamenii de după el  şi a sunat maiestuos în psalmii lui David, în strigătul de pocăinţă a lui Iov, în smerirea lui Nabucodneţar, în mâinile lui Daniel întinse înspre Ierusalim, în nevoia mea de a asterne aceste cuvinte pe hârtie, în mirarea ta, cititorule, în starea de exaltare a poetului…

Ar părea că suntem prinşi într-un vârtej nimicitor în care singura parte vizibilă din noi este neputinţa.  Îţi vei zice poate că Dumnezeua dat dovadă de cinism când te-a aşezat acolo unde eşti doar ca să fi absorbit în ochiul acestui vârtej fără şansa de a spune nu.  Nu asta, cititorule,am vrut sa spun, când am spus că noi nu vom găsi soluţia la toate problemele noastre…   Intenţia mea este să încercăm să înţelegem că noi suntem mai mult decât ceea ce credem că suntem şi că, de fapt, prin rostirea existenţei noastre de câtre Creator, noi am devenit parte dintr-un ceva dincolo de puterea minţii noastre de a pricepe şi percepe…Suntem rostiţi în existenţă nu doar pentru o prezenţă efemeră ci în scopul unei rostiri mult mai înalte.  Această rostire, acest strigăt de identitate va trebui să fie al tău şi al meu. Nimeni altul nu-l va striga în locul tău.  Cu cât mai clară această rostire, cu atât mai vizibilă va fi prezenţa noastră în realmul nostru vremelnic.  Rostindu-ne existenţa prin acceptarea lui Dumnezeu şi totală supunere înaintea Lui, noi devenim ceea ce am fost rostiţi să fim, copii ai Luminii, locuind în curţile Lui Cereşti.  Dumnezeu nu crează lucrurile şi fiinţele vii din cinism.  Creţia este fructul iubirii, şi drept oglindire pământească, zămislirea noastră a fiecăruia a început (mai puţin câteva excepţii) în iubire conjugală.

Iubite cititor, această meditaţie este doar începutul unui şir de meditaţii pe tema existenţei şi implicit a prezenţei.  Sunt gânduri la care aş dori să fim părtaşi…Ce nobleţe am dovedi printr-o cinstită introspecţie în intenţia de a ne defini în termeni care transcend pământescul… Nobleţe împărătească!

Travaliul meu de autodefinire este numai al meu, pentru că buzele lui Dumnezeu m-au rostit cu un nume, deci cu un miez specific numai mie.  El a rostit şi numele tău, tot unic, iar povestea destinului tău etern este deasemeni unică.  Fiecare din miliardele de poveşti sunt profund unice dar au acelaşi sfârşit:  : eterna revelare a gloriei lui Dumnezeu.

Perpetua Rostire (2)

(Plecarea prietenului meu – in numele cărei ordini?)

De ce? Deocamdată nu ştiu.  Prin pâcla lacrimei lucrurile nu se văd prea clar…

Ma întreb ce se întâmplă cu o promisiune din inimă rostită în nădejdea anilor mulţi de trăit pe acest pământ, ce se întâmplă cu visele rostite cu îndrazneală, cu casa a cărei zidire a fost începută în văzul tuturor şi rămasă la nivelul fundaţiei? Ce se întămplă, cu o întâlnire curmată doar la nivelul aşteptării acesteia?  Dacă este cu adevărat o dreptate divină, şi nu mă îndoiesc de existenţa acesteia, atunci trebuie să existe o ordine, chiar dacă neînţeleasă încă, o ordine care sa facă posibilă izbânda asupra disperării… Cum altfel ar putea semănătorul ultimei lui primăveri mişca ţărâna într-un proces asupra căruia nu el va deţine controlul? 

Si această ordine, chiar neînţeleasă, ne dă puteri să mai plătim odată tribut plânsului în nădejdea de pace, o pace mereu amânată, şi încă un tribut şi încă unul… Tributul pe care eu îl plătesc astăzi, este o adâncă întristare, una mai adâncă decât plânsul insuşi, este întristarea locului gol lăsat în urmă de plecarea prietenului meu.  Şi iaraşi mă întreb, în numele cărei ordini se întâmplă lucruri ca acestea?  Şi nici nu cred că există o durere mai unică, mai personală, mai intimă decât acest neaşteptat deces al lui Cristi.  De ce? Deocamdată nu ştiu.  Prin pâcla lacrimei lucrurile nu se văd prea clar…

Dacă aş aduce amintirile ca argument n-aş reuşi nimic, în primul rând datorită puţinătăţii lor apoi prin imaginile distorsionate pe care amintirile le crează în majoritatea cazurilor. Cu Cristi nu amintirile mă dor, nu ele trosnesc pe jarul întristării mele. Este , înclin să cred, un proces al curgerii dintr-o dată invizibil ochiului uman, dar care continuă într-un ceva care nu este spatiu într-o durată care nu se poate măsura cu timp… Moartea este deseori vazută drept pierdere ,  un moment de criză, un prilej de lugubre meditaţii, un prilej pentru scrierea sau rostirea eulogiilor, un moment de rascruce pentru cei rămaşi…  Ca unul dintre cei rămaşi, profund afectat de viaţa lui Cristian dar şi de trecerea lui, găsesc clipele acestea drept cel mai potrivit prilej de introspecţie, de evaluare a propriei noastre umblari care, fie ca vrem sau ca nu vrem, fie ca ştim sau ca nu ştim,  va culmina cu încheiera bilanţurilor noastre terestre. 

Aşa cum scriam în articolul precedent, există o diferenţă fundamentală între pezenţă şi existenţă. Prezenţa este întotdeauna legată de circumstanţe, existenţa este cu neputinţă de alterat… Nu există o trecere de la prezenţă la existenţă ci, temporar, cele două stari sunt paralele… Prezenţa lui Dumnezeu în rugul de foc nu s-a interferat cu existenţa Lui dincolo de tot ceea ce stim noi că este realm… Într-un fel sau altul suntem cu toţii prezenţi în circumstanţe dar existăm cu adevărat în miezul rostirii lui Dumnezeu.  Suflul etern pus în noi de Creator ne face cu adevărat străini pentru lumea aceasta. Noi suntem în asteptarea revelarii depline a lui Cristos pentru ca “Atunci când se va arăta El  vom fi ca El”…

Cristi a fost prezent printre noi pentru o vreme dar existenţa lui nu a fost curmată ci continuă în modul pe care noi nu-l putem pricepe… Este precum fluviul ascuns în munte care a curs pentru o vreme de grija pomilor de lângă apă, de grija culegerii pe parcurs a micilor izvoare, de părâuri cu apă dulce, de grija mea şi a ta.  Aroma lui Cristos trebuia răspândita şi Cristi a fost prezent.

Imi aduc aminte versurile pe care le-am scris cândva,parcă special pentru momentul acesta:

“Acolo e oceanul, adânc şi linistit,

O lacrimă uriaşă ce-a plâns-o Dumnezeu…

Acolo te vei duce, o, fluviu obosit,

Şi în curând, acolo, un val voi fi şi eu…”

El s-a dus, un susur de apă dulce, la cerurile lui Dumnezeu, ca un trofeu de slavă al războiului purtat pe cruce.  El îşi va continua curgerea, în inima mea, fluviu ascuns în munte, de grija lucrurilor pe care le-a visat şi trebuiesc terminate.

Perpetua rostire (3)

(În colivia stigmei)

Existăm undeva, la marginea de sus a verticalei, pe baza unei identitaţi pe deplin cunoscută numai de Dumnezeu şi, în parte, de sinele nostru.  Spun “în parte” datorită diverselor contexte în care ne scriem prezenţa sau destinul vremelnic.  Astfel vechea zicere “cunoaste-te pe tine însuţi” devine un îndemn la nefericire,  nefericire datorată inabilităţii noastre de a fi părtaşi unei cunoaşteri depline în contextul materialului. Suntem precum curgerea între maluri, prinşi în paradigmele create de fluxul puternic al realmului social, al tendinţei noastre continue de a ne adapta unui context in mare parte ostil strigătului nostru lăuntric.  Cu atât mai riscantă este tentativa de definire a identităţii lăuntrice printr-un mijloc venit tot de dinlăuntru!  Da, aţi înţeles, este ca si cum ai încerca sa te ridici de la pământ trăgându-te de şireturile pantofilor cu care eşti încălţat.  Desigur, nevoia de autodefinire a fost pentru mulţi rostul întregei lor trăiri.  Este nevoie, şi omul o recunoaşte singur, de o privire de din afară, de un ochi care să vadă conturul sinelui, dacă pot spune asta, exact asa cum cosmonauţii văd conturul pământului de pe lună.

Înainte de a discuta despre ceea ce stim noi înşine despre noi în relaţia cu Dumnezeu, propun să ne oprim puţin şi să medităm la oglinda ochilor de afară aţintiţi asupra noastră. Aşa cum titlul acestui articol sugerează, suntem în permanenţă expuşi riscului de a cădea în capcana opiniei semenilor noştri şi de a ne conforma prezenţa socială în conformitate cu aceste opinii.  Eeste,  dacă vreţi, o treptată, aproape imperceptibilă alunecare în capcana unei false identităţi pe care aş numi-o stigmă.  Este ca o sumedenie de urme, adânci şi urâte lăsate în cugetul nostru de bocancii murdari de caporal ai celor ce-şi asumă libertatea de se rosti în percepţiile cele mai intime pe care le formăm desre ceea ce suntem vis-à-vis de realitatea imediată.  Cred că nu identitatea noastră este alterată de această alunecare, deşi scopul nedeclarat al celui rău este s-o altereze, ci doar percepţia a ceea ce suntem este alterată şi uneori pâna la mutilare.  Asistăm zi de zi la tragedii care surzesc universul, tragedii venite din conflictul dintre realitatea prezenţei noastre aşa cum o percepem şi o realitate fabricată, cu normele relative ale mass mediei.   Aceste norme, de la definirea frumosului până la masurarea succesului sunt niste inlocuitori jalnici a  ceea ce absolutul adevărului lui Dumnezeu propune ca normă, ca reper a tot ceea ce poate fi frumos, nobil, a tot ceea ce este demn de a fi numit succes.

Oglinda ochilor de afară, condiţionată de populaţia covoarelor roşii ale Hollywood-ului a creat o imagine atât de distorsionată a realităţii încât, pentru un ochi cu priviri nealterate, aceasta ţine de domeniul basmelor cu excepţia sfârşiturilor care dintr-o dată atestă falsul premiselor, demascând nişte percepte menite să răspundă chemării dolarului în ultima instanţă.  Vedetele de azi, jalnice straluciri spoite peste putregaiul lăuntric, etalează o idee de frumuseţe bazată pe temelii mai mult decât absurde.  Ce poate fi mai efemer decât decât ceea ce goliciunile etalează sub masca îmbrăcămintei de modă?  Şi apoi, ce va mai rămâne atragător din tesuturile pielii mâncate de viermi, putrede, undeva sub o impetuoasă piatră de mormânt?  “Frumoasele” de azi, cele care impun standardele acceptării, n-ar putea fi demne nici măcar să lustruiască pantofii curtezanelor de acum un secol… 

Aviz amatorilor!  Idolii voştri de putregai de azi vor fi în scurtă vreme nişte foşti, pentru care nu se va irosi nici măcar o bârfă… Cautaţi-vă pilde de urmat în altă parte!  Nu vedeţi feţele înflorite de o frumuseţe îngerească ale mamelor consumându-se într-o dragoste jertfitoare pentru odraslele lor, ale bunicilor cu munţi de răbdare pentru nepoţii lor,  ale învăţătorilor de şcoală veche care  se irosesc în arăturile noi ale minţilor tinere de dragul viselor care trebuiesc cultivate şi apoi plivite de buruienile mondenului, pentru cauze mult mai presus decât mulţumirea de sine?

Auzim vorbindu-se de tragedii, mai ales în tânăra generaţie, ca urmare a falselor premise ale frumuseţii.  Tinere handicapate psihic pentru că sunt scunde pe cănd Paris Hilton este aproape unanim vazută drept purtând o frumuseţe demnă de râvnit…  Altele, între tinerele de azi, sunt bântuite de gânduri de sinucidere, pur şi simplu pentru că nu sunt acceptate social din pricina simplelor atribute fizice.  Depresia şi anorexia au ajuns probleme obişnuite pentru noua generaţie de tineri.

În rândul băieţilor, presiunile sunt asemănătoare.  Trăim intr-o vreme în care valorile generaţiei noi se bazează pe tot ce este trecător…  O muzică “bună” trebuie sa fie în primul rând vandabilă, să creeze emoţiile primare şi să raspundă acestora.  O carte “bună” trebuie neapărat scrisă de scriitori mediocrii sau de cei vânduţi mediocrităţii.  Influenţa “artelor” de azi este dezastruoasă.  Mă întreb cum de libertatea de expresie legiferată de stat şi protejată atât de bine de cei ca ACLU a generat atât de mulţi înrobiţi de gunoaiele sensualului şi ale violenţei?  Ce-ar fi zis Dostoevski daca s-at fi trezit deodată pe aleile de “Best Sellers” ale librariilor de azi?  Care ar fi “clasicii” produşi de anii 2000? 

Este timpul ca oamenii în toată firea să-şi dovedescă puterea de a discerne.  Prea mult din ceea ce suntem cu adevărat este înghiţit de stigmă…   Este timpul  să readucem  absolutul drept reper pentru ca tot ceea ce este vremelnic să fie înghiţit de valori nepieritoare.  Există un neam de oameni de umerii carora atârnă puterea dar şi răspunderea pentru iniţierea şi producerea unor profunde schimbări…  Biserica, cea care ar fi trebuit să fie leagănul  sublimului atât prin convingerile divine ale credincioşilor cât şi prin încurajarea spiritului creator al individului, a ajuns mai degrabă un loc unde elitismul a atins apogeul.  Cum ar putea cineva care, precum David, simte cum “cuvinte pline de farmec îmi clocotesc in inimă” cum ar putea deci acel cineva sa fie auzit, cum ar putea el sa săreze pământul cu sublim, daca toată lucrarea asta este rezervată profesioniştilor?  Este drept că “lucrarea mea de lauda” cum zice psalmistul trebuie să năzuiască înspre atingerea sublimului dar o inimă aleasă poate muri cu cântecul inlăuntru atunci când nimenea nu este pregătit să asculte.  Da, precum în colivia stigmei, purtăm în noi comori ascunse, îngropate adânc de ceea ce alţii, semenii noştri, găsec că suntem.  O, libertate, unde sunt aripile gândului înnobilat de sfinte căutări, să ne ducă intr-o înălţare de spirit vrednică de a ne desvălui adevărata identitate, ca din colivia şi de sub semnul stigmei să ne ridicăm purtând semnul împărătesc de copii ai luminii?

Din fericire, suntem prezenţi in realmul vremelnic purtând chipuri distorsionate de contextul care ne este ostil dar existăm într-o rostire infinit mai înaltă, suntem prilejul rostirii perpetue a unei libertăţi cum numai bătălia crucii o poate aduce.  Da, există şansa propriei regăsiri, şansa ieşirii din labirintul relativismului! 

Perpetua rostire (4)

“…Şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul rostirii Lui.” (Evrei 1:3)

Pe cât de mult îţi apleci inima în cercetare lucrurilor, cu atât mai mult se desface evantaiul slavei Lui înspre răcorirea  sufletului, în această arşiţă devastatoare a cercetărilor fără rost…Bântuit mai întâi de criza identităţii şi apoi de criza apartenenţei, sufletul omului a alunecat mai adânc şi mai adânc în valea disperării iar conflictul sinucigaş dintre sentimentul neputinţei şi slujirea sinelui s-a intensificat până la proporţii cataclismice.  Omul a renunţat la simplitate deci la pace.  Şi nu mă refer, când spun simplitate, la reducerea noastră la statura anostă a omului ignorant ci mai degrabă la acceptarea adevărului, a simplităţii lui care ne-ar pute duce la ceea ce David ştia cănd a scris:

“Te laud că sunt o făptură asa de minunată, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!”(Ps 139:14)

Ceea ce David şi cei ca el au putut vedea este cu mult mai mult decât toate disecţiile, toate analizele complicate din cele mai moderne laboratoare ale lumii au putut revela.  David a văzut în sine o “fiinţă minunată” deci, într-un fel de oglindire a feţei lui Dumnezeu.  Vedeţi, este un salt de la disperare la exaltare.  Şi nici nu putea fi altfel, pentru că David l-a cunoscut pe El înainte de a se cunoaşte pe sine.  Prin cunoaşterea Creatorului său David a evitat atât criza identităţii cât şi cea a apartenenţei. Este cât se poate de simplu!  David vibra de bucurie în acest proces…

Vedeţi, noi complicăm lucrurile simple şi deseori facem asta prin inversarea ordinii divine!

“Cunoaşte-te pe tine”  a devenit pentru multe inimi chinuite de incertitudini sursa unei supreme disperări.   Serghei Esenin spunea: “Ce urât îmi este cu tine în singurătate, Serghei Esenin!”.  Boemul stepelor ruse, acest meteor al versului şi al metaforei a terminat-o in chip tragic, curmându-şi zilele la o vâstă încă fragedă.   Şi încă odată strig intrebarea: vedeţi?!

În unul  din articolele mele precedente vorbeam despre vanitatea cunoaşterii creaţiei dincolo sau fără cunoaşterea Creatorului…   A încerca să te cunoşti dincolo sau fără cunoaşterea lui Dumnezeu te poate duce la concluzia lui Serghei Esenin care l-a dus la sinucidere.  Este precum ai încerca sa să desfaci un ghem începând cu capătul de dinlăuntru.   Puteţi încerca…

Simplitatea de care scriu, deci, nu este o reducere la mai puţin ci este aplicarea bunului simţ divin în procesul cunoaşterii.  A face altfel este ca şi cum ai încerca să spargi încuietoarea propriei tale uşi având cheia ei în mână!  De ce şi mai ales cum am ajuns orbi la “lucrurile care se văd lămurit”?  De ce şi mai ales cum am ajuns să rătăcim pe un drum, singurul existent şi cu o singură direcţie?  Hmm…  Iată de ce Isac ieşea seara din cort ca să cugete în taină.  Iată de ce Cuvăntul Domnulu ne strigă “Opriţi-vă şi să stiţi că Eu sunt Dumnezeu!”

Eşti obosit?  Eşti copleşit de mulţime a problemelor, toate grele de rezolvat?  Te zvârcoleşti în pat, nici o saltea nu-ţi pare destul de confortabilă, nici o perină destul de moale, tresari la cel mai mic zgomot?  Ei bine, îndraznesc să cred că incerci să desfaci ghemul existenţei tale începând cu capătul de dinlăntru.  Dacă eşti în această conjuctură, nu te te mai uita la ceasul noptierei gândindu-te la cât şi-a mai rămas din noapte!  Ieşi, ascultă liniştea nopţii, ascultă licărul stelelor mereu credincioase aceloraşi constelaţii.  Îţi spun, ascultă… Toate acestea sunt o rostire, şi sunt o rostire perpetuă a lui Dumnezeu pentru ca existenţa să nu se surpe în neant…

Unii cred, printre ei şi unul dintre oamenii pe care îi respect în mod deosebit, ca de la actul creaţiei încoace Dumnezeu a lăsat creaţia in voia ei, asemenea ceasului care contuâ să ticăie atăta timp cât arcul este tras...  Nu este aşa! Dumnezeu nu este legat nici de trecut nici de prezent nici de viitor. Prin El toate acestea sunt…  Sunt acum!  În El avem şi  fiinţa şi mişcarea.  Logica noastră umană stă deseori în calea rezolvării problemelor în loc să ne fie unealtă.  Vedeţi,  Dumnezeu provoacă şi potoleşte furtunile, vrăbiile şi crinii şi sălbăticiunile sunt în grija Lui deasemenea.  El rosteşte “Să fie!” şi leul îşi are prada lui, El stârneşte furtuna uneori doar ca să usuce lacrima de pe obrazul unui întristat.  Domnul nu tace, rostirea Lui este perpetuă. Miezul rostirii lui se petrece în lucruri, în lacrimi, în zâmbet, în nunţi şi în naşteri…  El poate mişca universul uneori doar ca să provoace o mirare.

Deseori, noi auzim voci care golesc existenţa de substanţa ei.  Tot rostiri sunt şi acestea…  Acesta însă se petrec ostentativ, sunt nişte zgomote neputincioase care pot crea aparenţa dar nu substanţa, confuzie dar nu iluminare, relativ dar nu absolut.  Asemenea rostiri se auzeau şi în cortul lui Isac…  El însă a înţeles şi s-a retras în răcoarea serii pentru a asculta rostiri infinit mai înalte.

“Tată” întreabă lăuntrul meu, “în calea cui sunt sunt furtunile acelea năprasnice, cutremurele, marile focuri din Australia, şi pentru cine este roşul din petala trandafirului, verdele din frunze, ciripitul vrabiei de pe gard?”

“Fiule”, îmi răspunde dragostea Lui, “uneori aşa aleg eu să-mi desenez glasul.”

Oricât de dinlăuntru meu pare dialogul de mai sus, eu cred că prin toată creaţia, Dumnezeu îşi desenează rostirile doar ca fiii Lui, psalmişti la inimă, să-I audă Glasul. 

Cantecul Întrerupt (1)

Sunt mulţi între cei trecuţi, în mare parte neştiuţi de majoritatea dintre noi, care au lăsat locuri goale în urma lor, al căror glas nu s-a auzit şi a căror urmă a fost doar aşa, o urmă pe nisip dispărută sub primul val…

A muri cu cântecul încâ înlăuntrul nu este o perspectivă atât de rară precum ar părea. O, cât de dureros de comună este! Realitatea care stă în miezul acestei afirmaţii a devenit de la o vreme încoace prilejul unei profunde întristări pentru sufletul meu, atât de profundă încât m-am hotărât s-o expun prin aceste gânduri.  Trâim în miezul rostirii divine şi totuşi morţi faţă de aceasta prin nefericita robie infiltrată in miezul fiinţei noastre prin alterarea capacitaţii noastre de a percepe realitatea  prin prisma absolutului.