Ninge peste lume cu fulgi mari,
şi-n fiecare fulg, o stea se-aprinde,
şi printre cântece urlate de-oştiri de lăutari,
se-aud trecând prin veacuri, ecouri de colinde.

E iar Crăciun, dar cât de dureros
că nimeni parcă nu-l mai înţelege.
De ziua Regelui ceresc, de ziua lui Hristos,
lumea sărbătoreşte cântând, dar fără Rege.

Totuşi, printre atâtea vieţi pustii,
într-o căsuţă dintr-un colţ uitat de lume,
în flacăra plăpând-a unor lumânări târzii,
un suflet chinuit strigă în lacrimi al Său Nume.

Nu-i nimeni plânsul să-i audă,
şi nimeni în lume lacrima să-i vadă,
poate doar luna-nfrigurată, clipind în noaptea udă
şi-n stradă înşiraţi, trei oameni de zăpadă...

Însă când a strigat: " - Doamne Isuse!,
în noapte-a răsunat prelung ecou,
iar sufletul pierdut printre speranţele-i distruse,
în loc să moară singur, a fost născut din nou.

De fericire, creştinul a ieşit în stradă
şi-a început să cânte-ncetişor,
şi-l ascultau la început doar cei trei oameni de zăpadă
şi corbii care se roteau deasupra lui în zbor.

Apoi, întreaga lume s-a oprit mirată,
o clipă să asculte colindul cel frumos,
dar imediat s-a dus, cu inima-ngheţată,
să moară mai departe, departe de Hristos.

E sărbătoare azi. E sărbătoare sfântă,
dar lumea nu-i cunoaşte cu-adevărat valoarea,
şi-atunci colindul sacru, ce-n stradă el îl cântă,
răsună-n ceruri, unde...de fapt, e sărbătoarea.