am alergat la oameni, în durere,
când nu găseam răspuns la întrebări
şi chiar spre cele două emisfere
mi-aş fi purtat aceste alergări

mă sufocau atâtea ca-ntrun giulgiu
şi se-ntidea prea dur al vieţii fir.
căutam în toate cel mai mic refugiu,
luptam din greu să pot să mai respir.

am străbătut atâta drum degeaba
şi-am irosit cuvânt după cuvânt.
am suferit zicând: "cum vine treaba
că-n tot ce fac e goană după vânt?"

m-am izolat odată-n vârf de munte
să fiu aproape, oarecum, de cer,
dorind, pe obosita-mi frunte,
să-mi picure un strop de har stingher.

am fost şi-am meditat pe ţărmul mării,
dorind, în felul meu îndurerat,
să aflu un remediu întristării -
oricât am vrut, nicicum nu am aflat

am fost cu unii fraţi ce strigă tare
şi plini de foc înalţă rugăciuni;
chiar m-am rugat ca ei, în disperare,
am aşteptat şi eu, smerit, minuni.

vroiam la mine-n suflet o minune,
dar mă simţeam în toate-aşa nedemn
şi am strigat cu strigăte nebune
ca Dumnezeu sa-mi dea din cer un semn.

pe marea vieţii mele de furtună
mă scufundam sub timp neprietenos
şi vânt cumplit şi valuri împreună
mă atrageau din ce în ce mai jos

se-nvolbura în mine aprig marea,
urla a moarte vântul înteţit
cu cât mi-era mai aspră căutarea,
cu cât eram de tot dezamagit.

era durerea-n mine infernală,
era răspunsu-n mine-atât de gol.
primeam în schimb rafală cu rafală
de-amărăciuni şi gânduri negre-n stol

într-un târziu am auzit în mine,
când mă stingeam de-atâta chin răpus,
un glas subtil prevestitor de bine
şi am ştiut că-i glasul Lui Isus.

e glasul blând ce-n taină îmi aduce
răspunsul miilor de întrebări
şi-am înţeles că numai lângă cruce
e loc de-adio pentru întristări

la cruce uiţi atâtea neajunsuri,
la cruce-nvie-al vieţii firicel,
la cruce am primit cereşti răspunsuri,
la cruce m-am umplut mai mult de El.

de-acum orice ar fi nu m-aş mai duce
să mă sfârşesc de dor pe-al vieţii drum,
ci m-aş pleca în rugăciuni la cruce,
de unde Domnul mă priveşte-acum.